ACTUL AL III-LEA

Au trecut ani de zile. Scena reprezintă același decor. Deschizătura terasei încadrează parcul veștejit, în cele din urmă zile de toamnă. Se luminează de zi. Mobilele din casă, care încep să se lămurească în lumina zorilor, arcurile de la ferești, oglinzile, cercevelele ușilor sunt acoperite de fire albe din tortul destrămat de pe stative. La fiecare mișcare firele se leagănă ca purtate de vînt, își schimbă locul plutind încet prin aer, unele parcă vin pe ferești, și altele parcă stau să plece. RUNA, nebună, ofilită de suferinți. umblă ca o umbră prin casă, de ici-colo, adunînd cu stăruință firele plutitoare.

RUNA

Mai meșteri decît mine, păianjeni țesători,

N-au stativele voastre hodină niciodată,

Cînd eu lucrez zadarnic din noapte pînă-n zori,

Și nu mai pot să mîntui cămașa fermecată.

V-alung mereu din casă, dar pîn’ să prind de seamă,

Păianjenișul vostru la loc se rentregește…

O, spuneți cum se face că pînza voastră crește,

Pe cînd a mea se rupe și-n aer se destramă?

CORUL FUNIGEILOR

(departe, nevăzut)

Noi funigei sîntem,

Noi sîntem însuși tortul

Ce-l poartă un blestem

Ca să găsească mortul!

RUNA

(cu mîinile pline de firele adunate, pe care le aruncă pe geam)

Duceți-vă în lume, păianjeni blestemați!

Că nu-mi rămîne vreme să vă gonesc mereu,

Ce vă țineți întruna, așa, de pasul meu?

Ce spuneți voi întruna? Pe cine căutați?

FUNIGEII

Zadarnic ne alungi

Și ne gonești afară.

În mii de fire lungi

Noi ne-om întoarce iară!

RUNA

(cu deznădejde, se așază la stative)

Asemeni unei harfe cu strune fărămate,

Așa sînteți acuma, voi, stativele mele!

Spetezele suspină și cad așa de grele,

Și nu mai știu nici ceasul străvechi ce oră bate.

Zorită port suveica în mîna mea dibace,

Se pare-a crește tortul, și-atuncea prind putere,

Dar sulul se-nvîrtește în loc, și pînza piere…

Și nu știu cine vine mereu de mi-o desface.

A cui să fie mîna această nevăzută?

Cum aș zdrobi-o, Doamne, s-o prind între speteze

Și-aș pune-o cu de-a sila să steie să-mi lucreze,

Sărmana pînză albă de-atîția ani țesută.

(Țese. RILDA intră.)

RILDA

Tot nu mai ai hodină, Rună?

RUNA

Nu, mamă!

RILDA

Ce blestem cumplit!

Vai, ce amarnic se răzbună

Neîndurata lună!

Ce slabă ești și pală!

Paloarea ei spectrală

Pe-obraji ți s-a întins

Și nu știu: fire albe din tortul risipit

În părul tău s-au prins,

Ori părul tău acuma e alb cu dinadins?

Mai ieri, ca o podoabă tu străluceai în casă,

Și-atîta de frumoasă

Te răsfrîngea oglinda cu drag, și ochii mei,

Dar cînd te văd acuma…

(Plînge.)

RUNA

(cu mustrare)

Decît mereu să plîngi,

Mai bine-ai face, mamă, păianjenii să-i strîngi.

Nu-i vezi cum țes întruna și vor să mă întreacă?

Nu-i vezi cum țes și-mbracă,

De jos și pînă-n grinzi

Ietacul pretutindeni, pe jețuri, pe oglinzi,

Pe vechile portrete, pe uși, pe cercevele,

Cum își anină-n grabă urîtele perdele,

Cum împletesc și leagă

Din ce în ce mai des,

De parcă vor să prindă în plasă casa-ntreagă

Și mîinile să-mi lege, să nu mai pot să țes?

Păianjenii!… alungă-i odată, mamă dragă!

FUNIGEII

Noi funigei sîntem!

Noi sîntem însuși tortul

Ce-l poartă un blestem

Ca să găsească mortul!

RUNA

I-auzi ce spun ei, mamă?

RILDA

Iar aiurezi, sărmană!

Eu nu aud nimic…

RUNA

N-auzi ce spun d-un tort

Ce-n mii de fire-aleargă

Ca să găseasc-un mort

În lumea asta largă?

RILDA

Nu, eu n-aud nimic!

FUNIGEII

Umblat-am cale lungă

Și nicăirea nu-i,

Blestemul iar ne-alungă

Să dăm de urma lui…

RUNA

I-auzi acum ce zic?

ALȚI FUNIGEI

(foarte departe)

Noi am umblat pe ape

Crezînd că l-am găsit,

Dar cînd eram aproape,

Un vînt ne-a risipit!

RUNA

Acuma alții cîntă!

Cum, tot n-auzi nimic?

RILDA

Ce gînduri te frămîntă!

FUNIGEII

(mai aproape)

Pe-o pajiște în floare

Noi l-am găsit —

ALȚI FUNIGEI

De-acum,

Gătiți de-nmormîntare,

Căci mortul e pe drum!

RUNA

(cu un țipăt)

Ah. mortul e pe drum!

(Se aud trîmbițe și un marș funebru.)

RILDA

(aleargă la fereastră)

Da,-n praful de pe cale

Se vede un convoi.

Aud cîntări de jale

Și trîmbiți de război.

RUNA

Se pierd încet sub ramuri,

Și iată-i iar pe drum,

Se-nclină negre flamuri,

Se deslușesc acum.

RILDA

Un cal pășește-n frunte

Și nimeni nu-i pe cal,

Acuma trec pe punte

Și intră sub portal.

RUNA

Vuiește poarta largă,

Convoiul s-a oprit,

Zăresc acum pe targă

Un mort acoperit…

RILDA

Alăturea de dînsul

O suliță și-un scut…

Mă podidește plînsul,

Căci vai! l-am cunoscut!

Dacă-l cunoști tu, mamă,

O, spune: cine-i el?

Răspunde, cum îl cheamă,

Ce caută-n castel?

RILDA

S-aud acum pe scări…

O, taci! că iată-i sus.

RUNA

Ce jalnice cîntări!

RILDA

Pe cine mi-au adus?

(Intră convoiul. Oamenii lasă jos targa, acoperită toată de un giulgiu de funigei. În timpul acesta, pe cînd RUNA cade în brațele RILDEl, se aude:)

CORUL FUNIGEILOR

(de pretutindeni)

Din noaptea cînd ai dăruit

Cămașa făr’ de moarte,

În lumea larg-am pribegit,

Am fost așa departe.

Cum ne urzeau a tale mîni,

Noi dispăream pe geamuri,

Cădeam pe cumpeni de fîntîni.

Ne aninam de ramuri,

Treceam cu grabă la răscruci,

Lungi fire de mătase,

Cădeam pe stoguri și pe cruci

Pe streșine de case,

Să știe cine ne-a zări

Că nu mai are parte

Pe lume nimeni a urzi

Cămașa făr’ de moarte!

(Încetul cu încetul, se desprind funigeii de pretutindeni, și, ca luat de-o mînă nevăzută, se dă la o parte giulgiul, lăsînd descoperit mortul. RUNA îl zărește și abia acum îl recunoaște.)

RUNA

Ah, Landor, dulce frate!

RILDA

Ah, fiul meu pierdut!

De unde mi-l aduceți, voi purtători cerniți?

UN OȘTEAN

Era-ntr-un zori de zi,

Și-un nor de-argint în zare plutea-naintea noastră,

Acum părea că-n aer pe-ncetul se distramă

Și-acum s-adună iarăși, în zarea cea albastră.

Tot flutura încetul, chema ca o năframă,

Ne tot chema întruna păn-am băgat de seamă.

Și nu era nici nour, și n-a fost nici năframă,

Ci fire lungi și albe, un stol de funigei

Ce ne-ndemna cu semne să mergem după ei;

Dar nici acolo noi n-am stat,

Ci am umplut pămîntul,

Pîn’ ce de urma lui am dat —

Gătiți de-acum mormîntul!

Căci noi de-acum ne pribegim,

Ci-n fiecare toamnă

Vom reveni să povestim

Blestemul tău ce-nsamnă.

Și dac-am mers, pe seară, pe-o pajiște în floare

Noi i-am văzut încetul cu-ncetul cum se lasă,

Și-am mai văzut deodată în cete călătoare

Cum stăruiau în aer lungi fire de mătasă;

Veneau de pretutindeni, făceau popas o clipă,

Precum sclipește-n aer, întinsă, o aripă,

Și iar porneau în urmă încet să se coboare,

Și-acolo-n locul unde cădeau mereu grămadă,

Cum sta întroienit,

Ca supt un giulgi de albă și lucie zăpadă,

Acolo l-am găsit!

FUNIGEII

(se adună mereu, se desprind treptat și, dispărînd pe fe-

rești, se aud cîntînd tot mai departe)

Pe pajiștea în floare

Noi mortul l-am găsit,

Sărmană țesătoare,

Osînda s-a sfîrșit!

RUNA

(ca deșteptată dintr-un vis, își duce mînile la tîmple și, în-

genunchind lîngă mort, cu fața spre icoană, se roagă)

Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,

Tot așa mi-era odată gîndul…

Am țesut atîția ani de-a rîndul…

Las-acuma roaba ta să moară!

De-am greșit, a fost fără de vrere…

O putere mai presus de mine

M-a făcut să uit ce-i rău și bine —

Și nu știu ce-a fost acea putere!

Stam să țes cămașa de mătasă…

Albă era noaptea — și deodată,

Fără ca în ușa mea să bată,

A intrat un om străin în casă.

Ochii lui ca două pietre rare

Licăreau așa ciudat sub geană,

De părea c-ar fi o arătare

Rătăcită-n lumea pămînteană.

Flăcări vii erau a lui cuvinte

Și se împleteau așa măiestre

Cînd vorbea… o, da, mi-aduc aminte,

Da, n-avea nimic din lumi terestre…

Adiau acum așa de line,

Și acum vuiau ca o furtună,

Se-mpleteau cîntînd pe lîngă mine,

pîn‘ m-au prins pe-ncet ca-ntr-o cunună.

Și n-a fost cunună, Preacurată,

Cum crezusem eu, nenorocita,

Ci a fost cătușă blestemată:

Nu era Amorul, ci Ispita!

Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,

Fă să-mi fie astăzi iarăși gîndul!…

Am țesut atîția ani de-a rîndul!…

Las-acuma roaba ta să moară!

(Cade sfirșită, peste trupul fratelui său. RILDA și toți cei de față îngenunche și se roagă.)

RILDA

(în genunchi)

O, Maică Preacurată, îndură-te de noi!

De-a fost ca să descindă asupra ei Păcatul,

A fost o încercare…

Îndură-te de noi!

CORUL ȘI RILDA

Îmbrac-atîtea haine pe lume Necuratul

S-ademeneasc-un suflet…

CORUL

îndură-te de noi!

RILDA

Fă să coboare pacea pe viața ei trudită,

Prefă-te-n bunătate…

CORUL

Îndură-te de noi!

RILDA

La fiece răscruce pîndește o ispită

Și tu le știi pe toate…

CORUL

Indură-te de noi!

RILDA

Fă sufletul ei candid curat ca mai-nainte,

Refă-l un suflet iarăși…

CORUL

Îndură-te de noi!

RILDA

Să nu rămîie-o pată în neam printre morminte,

Că s-a pierdut un suflet neîmpăcat cu sine,

Ascultă ruga tristă ce-o îndreptăm spre tine…

CORUL ȘI RILDA

O, Maică Preacurată, îndură-te de noi!

RUNA

(în agonie)

Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,

Fă să-mi fie astăzi iarăși gîndul!

Am țesut atîția ani de-a rîndul…

Las-acuma roaba ta să moară!

CEI DIN URMĂ FUNIGEI

Adormi de-acu-mpăcat

În lumea neființii,

Biet suflet încercat

De para suferinții!

UN ECOU DEPĂRTAT

Mărire suferinții!