ACTUL AL II-LEA
Același decor. Luna, la înălțimea arborilor, aruncă razele pieziș, învăluind stativele și pe RUNA care țese. Restul iatacului plutește intr-o lumină de vis.
RUNA
(singură)
Lună, ca pe-o harfă trec mînile mele,
Firele sunt parcă strune fermecate.
Stativele cîntă, și eu cînt cu ele…
Ca o harfă cîntă stativele mele,
Și în noaptea asta toate-s luminate.
Nu știu, cîntă-n mine sau firele sună,
Fiecare-și spune nota lui cu taină,
De trei nopți întruna țes cu tine, lună,
Țes fără de preget fermecata haină.
Nu știu, cîntă-n mine sau firele sună…
După cum artistul atinge o strună,
Mai încet, mai tare, mîna mea cînd țese,
Trezește atîtea glasuri nențelese.
De trei nopți de veghe țes fără de preget,
Nu știu, cîntă-n mine sau firele sună,
Nu știu cine cîntă cînd le-ating c-un deget:
Firul de mătasă sau raza de lună?
Ca o harfă cîntă stativele mele
Și-i atîta farmec… Umbre violete
Umbl-așa sfioase… Ca niște mărgele
Rîd în umbră ochii vechilor portrete,
Căutînd uimite la mînile mele…
Ah, e-atîta farmec și-i atîta taină…
De-aș sfîrși odată fermecata haină!
Scade noaptea… Ceasul prinde lung să bată,
De-aș sfîrși odată haina fermecată!
(Desface pînza de pe sul, pregătindu-se s-o coasă. În acest timp, odată cu ultimele versuri, ceasul bate lung. HUNAR intră.)
HUNAR
Veșnicie să se facă ora asta dulce!
RUNA
(speriată, se întoarce cu tortul în mînă)
Pe cine cauți tu, străine?
HUNAR
Cum? Nu s-a dus frumoasa Rună să se culce,
Cînd toate dorm?
RUNA
Ce cauți tu la mine?
Cum îndrăznești să-mi tulburi ora asta?
HUNAR
O boltă de senin era fereasta
Și eu treceam supt ea, visînd la moarte,
Și mă gîndeam că mîine plec departe
Și poate n-o să mai revin.
Și-atunci o formă albă ca un crin,
Mai albă ca un crin, mai castă,
Se zugrăvi-n seninul din fereastă
Și crinul ăsta alb erai tu, Runa!
RUNA
(cu grijă)
O, taci, să nu te-audă luna!
HUNAR
Și s-a întunecat pe urmă iar fereastra
Și-apoi, precum arunci
Într-o sonoră cupă de cleștar
Ușoare boabe de mărgăritar,
Așa sonor atunci
A prins să sune-un glas,
Încît pătruns de farmec am rămas —
Și glasul ăsta era glasul Runii!
RUNA
O, taci, tu nu cunoști blestemul lunii!
HUNAR
O, lasă-n pace luna și-ascultă-mă mai bine:
Trei zile sunt acuma de cînd petrec la voi,
De-ai ști tu cîtă cale lăsat-am înapoi,
Un ghem de l-ai desface, trei zile nu-ți ajung
Să măsuri drumul lung
Ce m-a mînat spre tine.
Viața mea-nainte era așa pustie,
Dormeam prin taberi noaptea, cu fruntea pe un scut,
Totuna mi-era mie să nu mă fi născut,
Sau să mă pierd în lupte, să mor ca un pribeag
La umbra unui steag
Pe-un cîmp de bătălie!…
Vedeam pe cer nainte-mi un stol de corbi de pradă;
Ca un herold al morții urmam eu negru semn
Și nu știam eu singur ce-nsamn-acest îndemn —
Acum abia-mi dau seama ce taină m-a-ndreptat
În goană spre palat
Să trec pe sub arcadă…
Era îndemnul vieții ce m-a cuprins deodată,
Cînd te-am văzut, o, Rună, și groaza c-o să mor,
Cînd aș putea prin tine să fiu nemuritor,
Să am ceea ce nimeni pe lume n-ar avea:
Pe tine, Runa mea,
Și haina fermecată!
RUNA
Cum poți vorbi tu astfel, o Hunar, cînd știi bine
Că n-am țesut cămașa pentru tine!
HUNAR
De n-ai țesut-o pentru mine,
Atuncea, spune, mîna ta,
Nainte ca să vin la tine,
De ce nu mai putea lucra?
RUNA
De unde știi tu taina mea?
HUNAR
De n-ai țesut-o pentru mine,
Atunci de ce privirea-ți oare
Nu mai putea să vadă bine
Pe albul tort s-aleag-o floare?
RUNA
Ah, Hunar, inima mă doare!
HUNAR
De n-ai țesut-o pentru mine,
De ce de cînd eu am intrat,
Răsună, ca un stup de-albine,
De cîntec vechiul tău palat?
O, Hunar, taci — că e păcat!
HUNAR
De n-ai țesut-o pentru mine,
De ce-i mai albă fața ta
Ca pînza asta, cînd cu tine
Vorbesc — răspunde, Runa mea!
RUNA.
De unde știi tu toate așa de bine?
HUNAR
Painjeniș de raze e-ntins din stea în stea —
Și ca o plasă largă cuprinde universul,
În care sfera noastră pe osia ei grea
Ca un painjen negru își cumpănește mersul.
Nu mișcă nicăirea și nu se. farm-o rază
Pe-ntinderea acestei rețele diafane,
Ca în aceeași vreme mii de meridiane
Să nu prindă de veste…
Și crezi că nu vibrează
Și-n noi undele-aceste
De-nștiințări secrete
Și că în fiecare din noi nu dormitează
Aceleași legi ce mișcă enormele planete?
RUNA
Nu te-nțeleg, o Hunar, dar cum un arc se rumpe,
Cînd e întins prea tare, așa mă simt înfrîntă.
A tale vorbe-aruncă luciri de pietre scumpe,
Și tu te joci cu ele;
A tale vorbe cîntă
Ca razele de lună pe stativele mele!
HUNAR
Nu vorbele aruncă luciri de pietre scumpe,
Ci-i dragostea din ele ce le aprinde focul!
Văzut-ai licuriciul părechea cînd și-o cheamă,
RUNA
De ce mă prinde, Hunar, o nențeleasă teamă?
HUNAR
Nu-i teamă, ci iubirea!
Dar știi tu ce-i iubirea?
Știi ce-i o apă mare
Ce doarme-ncătușată în albele ghețare?
De ani de zile-acolo a nins și veșnic ninge,
Țin norii întuneric și noaptea nu mai moare,
Dar vine-odată totuși biruitorul soare,
Se luptă mult o rază și-n clipa ce-o atinge,
Precum un mag vrăjește cu varga fermecată,
Cu zgomot apa-și iese din matca înghețată:
Dînd unul peste altul, în vălmășag, deodată
Pornesc albastre sloiuri,
Și tot ce sta acolo încremenit de mult,
Întreaga rînduială
Se prăbușește-acuma, curg libere puhoiuri,
Și-o larmă, o năvală,
Un furios tumult,
Îneacă tot și cîntă scăparea din robie!
RUNA
Așa e, Hunar, viața mi-era așa pustie!
HUNAR
Dormeau atîtea doruri în tine-ncremenite…
Vezi tu, monotonia vieții uniforme,
Aceeași rînduială și după-aceleași norme
La anumite ceasuri,
Bătăile de clopot cînd sună de vecerne,
Și mobilele toate așa de învechite,
Și-aceleași coridoare pe care-a tale păsuri
Veneau ca să se plimbe,
Nu ți-au părut adesea că n-au să se mai schimbe
Și că devin eterne?
Cum scînteie în aer, ca să-i arate locul?
Cum vrei a mele vorbe să nu scînteie, spune!
O, da, simțeam adesea că trebuie să îie
Și alte lumi mai mândre ca lumea mea cea mică.
Și-un gînd vioi, arare,
Cum zboar-o rîndunică
Și-atinge-n treacăt numai cu aripa-i ușoară
Oglinda apei clare,
De-o tulbură o clipă în cercuri mișcătoare,
Așa-mi trecea prin suflet și-l tulbura o clipă.
Și alteori, în noaptea ce s-aduna în mine,
Cum se adună neguri în funduri de abisuri,
Cînd e de-ajuns o piatră în treacăt aruncată
De se deschid deodată,
De poți vedea departe ca prin ferești senine,
Așa o vorbă-n treacăt mă deștepta din visuri;
Și-atunci simțeam eu bine
Că trebuie să fie pe un tărîm, departe,
O lume ca-n poveste.
HUNAR
Da, gîndurile tale n-au fost păreri deșarte,
Căci lumea asta este!
RUNA
(din ce în ce mai cucerită)
Dar unde, Hunar, unde?
HUNAR
(misterios)
Departe, neștiută de ochi profani, s-ascunde
Ca o comoară scumpă spre care toți aleargă.
Cîți nu-și pierdură mintea voind ca s-o dezgroape,
Cătînd-o pretutindeni în lumea asta largă,
Cînd ea era aproape…
Ca o comoară-ascunsă care-și vestește locul
Cu flacăra-i albastră, de cînd e omenirea,
Și cheamă pretutindeni, dar nu e nicăirea,
Și totuși ea există, și de-om avea norocul
Noi vom afla-o poate…
Și ce trebuie să facem ca s-o găsim, o, spune!
HUNAR
Să te desfaci de toate!
Să rupi îngusta punte
Ce leagă cu trecutul,
Și tot ce te supune
Și-ți poruncește lutul
Și tot ce-ți farmă viața în mii de griji mărunte;
Să-nduri, fără să murmuri, oricare suferinți,
Să uiți și neam, și lege, și casă, și părinți,
Să calci tot în picioare,
Și să nu stai la gînduri chiar dac-ar fi să-ți ceară
O jertfă cît de mare!
RUNA (repede)
O jertfă! Spune: care? O fac, orice mi-ai cere!
HUNAR
(imperios)
De este așa, dă-mi tortul și vin’ cu mine-n lume!
RUNA (cu spaimă)
O, cine ești tu, Hunar, și ce mă îndemni să fac? O, cine ești? Răspunde! Abia îți știu de nume! Și cum de-a ta putere nu pot să mă desfac? Să-ți dau eu ție tortul ce nu ți-a fost sortit, Să moară-n luptă Landor, și mama, scumpa mamă, S-aud cum mă blesteamă? Nu, asta nu se poate!
HUNAR (ironic)
Vezi cît de mică ești! Erai ursită-n lumea aceasta să trăiești! Nu-ți era dată ție ca să găsești comoara!
Comoara! Dar blestemul? Eu de blestem mă tem!
HUNAR
Iubirea e mai tare ca orișice blestem!
(Se face ziuă; s-aude în depărtare cîntecul cocoșilor, apoi tot mai aproape. La scară răsună tropotul calului. HUNAR tresare și pălește. Se întoarce hotărit)
Privește,-i ziuă-afară, și calul mă așteaptă… Răspunde: vii cu mine?
Sau plec — și nu mai viu…
RUNA (ieșită din minți)
Da, Hunar, viu cu tine! (Ia tortul și i-l dă)
Al tău să fie tortul — a ta și eu să fiu!
(Cade în brațele lui leșinată.)
HUNAR
(se uită la ea ironic, o așază frumos lingă stative și rostește zîmbind)
Sărmana păsărică! Aceleași sunteți toate! (Se depărtează încet, privind peste umăr la RUNA leșinată la stative, și dispare.)
