ACTUL I

Interiorul unui castel vechi cu bolți întretăiate. Fundul scenei se deschide pe o terasă largă, lăsînd să se vadă un parc cu arbori seculari. Printre arbori se străvede un lac. Lumina se schimbă treptat, cu mersul norilor, care trec în forme fantastice pe fundul cerului coprins în deschizătura terasei. Supt bolta terasei e un război de țesut, la care stă RUNA pe gînduri. Intră RILDA. În răstimpuri se aud sunete de goarne și clopote.

RILDA

Tot stai pe gînduri, Runa?

RUNA

Ah, mamă, dragă mamă,

Același glas de surle

Care răsună-ntruna,

Și clopotele-n turle

Ce bat și-ntruna cheamă,

Nu poți s-arunci o vrajă

Să tacă, dragă mamă?

RILDA

O, pune gurii tale strajă.

Vezi, firele se-ncurcă,

Nu pot să țes o floare;

Spetezele cînd urcă

Și cad, așa îmi pare

Că sună a pustiu,

Ca bulgări de țărînă

Ce cad peste-un sicriu.

Ce harnică,.ții minte,

Era această mînă,

Și ochii ce cuminte

Știau ca să încheie

Pe tortul alb de lînă

Frumoase curcubeie.

Dar azi știu doar să plîngă,

Iar dreapta iscusită

Desface și distramă

Ce face mîna stîngă.

N-o fi o vrajă, mamă?…

RILDA

Copila mea iubită,

De vrajă nu mai spune!

Pe cer nu-s semne bune:

Nu vezi tu negri nouri

Cum se adună-n bande

Închipuind armate

Ce-aleargă și se-nfruntă

Cu flamuri ridicate?…

RUNA

Mai ieri erau ghirlande

închipuind alaiul

Unei serbări de nuntă…

Schimbau din oră-n oră,

Din clipă-n clipă straiul,

Se risipeau și iară

Se-ngemănau în horă

Ca umbre plutitoare,

Ca-nchipuiri de spume,

Păn’ ce intrau pe-ncetul,

Ca pe-un portal, în soare…

Ce-s semnele acestea, mamă?

RILDA

Au toate rost pe lume

Și toate-și au secretul,

Sînt semne ce nu mint,

Și firele de-argint

Din plete, la bătrîni,

Și liniile scrise

În palma unei mîni,

Și semnele din vise

Și frunțile-ncrețite,

Și-o dungă supt pleoape,

Și nourii pe cer,

Sunt toate-nvăluite

De un fatal mister

De care nimeni, nimeni nu poate ca să scape!

RUNA

Atunci, ce-i scris pe cer?

Citește, ce vreau norii

Ce-aleargă și s-adună,

De ce mă prind fiorii

Cînd clopotele sună?

RILDA

(cătînd spre cer)

În clopote-i furtună!

Vroiam să nu-ți răspund,

Dar clopotul mă-ndeamnă

Nimic să nu-ți ascund…

Ascultă, dragă Rună!

Vezi, mamă, pe supt norul

Ce-nchipuie-o arcadă,

Pe-un nor de-argint cum trece,

Urmat de-o cavalcadă,

Pe stepele senine

Un călăreț sălbatec

Cu fulgere pe cască,

Prăpăstios cum vine

Gonind spre casa noastră,

Cum prinde să descrească

întinderea albastră

Și ochiul meu încearcă

În van să-l recunoască,

Deși-l cunoaște parcă…

RUNA

Ah, mamă, cine-i oare norul?

N-o fi chiar Hunar, călătorul,

Străinul ce-a sosit aseară

Supt adăpostul casei noastre?

Avea și el pe cască fulgere albastre,

Și calul lui tot alb era

Cînd a intrat în curte, supt arcadă,

Urmat de cavalcadă.

RILDA

Se poate… Dar acum

Se farmă norul.

Dispare călătorul.

Învăluită-n fum

Se stinge cavalcada,

Se năruie arcada,

Și, alb ca zăpada,

Se face-acuma un castel

Și-un lac albastru lîngă el,

Cu palmieri cu umbrele rotunde,

Cu nuferi albi ce dorm pe unde:

Castelu-i nalt, cu arcuite geamuri,

Iar colo-n fund, supt un umbriș de ramur

Se vede înăuntru, pe fereastră,

O fată blondă care țese-ntruna.

RUNA

O, mamă, parcă-i casa noastră!

RILDA

O vezi și tu ca mine, Runa?

O vezi cum țese?

Cum stativele urcă și coboară

Și cum suveica-n mîni dibace zboară?

Cum firele de borangic alese

Vin unul cîte unul să se-nșire

Și se prefac

Paianjeniș subțire

Ca pentru-o cămașă de mire?

RUNA

Văd, mamă, văd!

RILDA

Dispar acum și palmieri și lac

Și nuferii, în unde;

Castelu-ncepe-ncet să se cufunde;

Dispare pîn‘ la geam, treptat, treptat,

Și fata cea bălaie ce țese nencetat

La mîndra ei cămașă —

Un fulger de lumină o înfașă

Și-o văd, o văd acuma bine:

Ah, cum mai seamănă cu tine,

Runa!

RUNA

O văd și eu, mă văd ca-ntr-o oglindă.

RILDA

(cu spaimă)

Tăria parcă stă să se aprindă!

Străbate ca un bici albastru cerul…

Vezi largile zigzaguri…

Și steaguri după steaguri…

Și iată iar armatele-n șiraguri,

Cum dau năvală,

Cu caii-nnebuniți de-nvălmășeală,

Și iată iarăși cavalerul Pe calu-i de zăpadă, Urmat de-nfricoșata cavalcadă.

RUNA

E Hunar, mamă, cavalerul! Îi văd cum m-am văzut pe mine!

RILDA

Acum s-a-ntunecat tot cerul Și nu mai văd nimic, dar, iată, Perdeaua mare de-ntuneric Se-nlătură deodată

Și se deschide-acolo, sus,

Un luminiș feeric,

O pajiște pe care doarme dus

Un om cu fața-n jos căzută,

Și unde ochii-mi port

Nu știu s-aleg de-s flori sau sînge,

Că fața nu i-o văd și iarăși nu-nțeleg

De ce îmi vine parc-a plînge?

Și inima îmi spune

Că omul care doarme-i Landor,

E fratele tău, Landor!

RUNA

Vai, mamă, nu sunt semne bune!

Ce rost să aibă oare toate-aceste?

RILDA

E Landor, fratele tău Landor este!

Și-acum pricep…

Ascultă, dragă Rună

Știi că din țara-ntreagă se adună

Toți tinerii să plece la război,

Că Landor și cu Hunar, amîndoi,

Se duc și ei să lupte pentru țară…

De-aceea norii care ard în pară

Întruchipeaz-o bătălie mare.

Frumosul cavaler, pe cît se pare,

E Hunar care teafăr o să scape…

Castelul însă ce-l vedeam

Pe marginea acelei ape,

Și fata ce țesea la geam?

RILDA

Chiar tu ești, Runa mea iubită!

RUNA

Și-acel ce doarme dus

Pe pajiștea-nflorită?

RILDA

E fratele tău Landor, cum ți-am spus!

RUNA

Și ce-nsemnează aceste toate, mamă?

De ce mă prind fiori și mi-este teamă?

RILDA

Nu cunoști tu, Rună, dragă Rună,

Basmul cu cămașa fermecată,

În trei nopți țesută de o fată,

În trei nopți la razele de lună?

Albe mîini curate de fecioară

Albe fire trebuie să țeasă

Celui drag cămașă de mătasă,

Dacă vrea ca-n luptă să nu moară…

Albe zile trei, întregi, de-a rîndul,

Alb ca tortul alb să-i fie gîndul,

Albe mînile și nepătate

Ca veșmîntul Maicei Preacurate…

Albe razele de-argint cînd plouă

Tortul alb să-l ia ca pe-o plămadă

Și s-amestece cîntînd, în două,

Aluatul alb ca o zăpadă.

Alb-așa ca cine-o fi s-o poarte

Nici cuțit, nici glonte să-l atingă,

În război de-a pururea să-nvingă

Și să fie ocolit de moarte!

RUNA

(care a ascultat, ca într-un extaz, se ridică și, întinzînd mînile spre icoana Preacuratei, cade-n genunchi)

Cum e nimbul alb ce-ți împresoară

Fruntea ta, așa de alb mi-e gîndul!

Nu trei nopți, ci ani întregi de-a rîndul

Eu aș țese, numai să nu moară!

Clopote și surle pot să sune,

Moartea poate la ferești să bată,

Eu ursitei mele m-oi supune,

Ca să țes cămașa fermecată.

Aluatul alb ca o zăpadă

L-oi lua cînd albe raze plouă,

L-oi lua cu mînile-amîndouă

Să-l amestec ca pe o plămadă.

Alb-așa voi țese-o ca s-o poarte

Fratele meu drag în bătălie,

Ca de moarte teamă să nu-i fie,

Ci să fie el stăpîn pe moarte!

RILDA

Dar știi tu ce blestem amar

Au razele de lună,

Pe fata ce-a păcătuit

Cum ele se răzbună,

Cînd altuia i-a dat în dar

Cămașa făr‘ de moarte,

De moarte-n luptă biruit

Acel menit s-o poarte?

Blestemul cade-asupra ta,

Să țeși viața-ntreagă,

Din munca fără de temei

Nimic să nu s-aleagă,

Să se destrame tortul tău

Și fir cu fir să zboare,

Să zboare albii funigei

În cete călătoare;

Să se destrame tot ce faci,

Să-ți scape de supt mîni,

Să se anine de copaci,

De cumpeni de fîntîni,

Să treacă repezi la răscruci,

Pe stoguri să se lase,

Să se anine sus, pe cruci,

Pe streșine de case,

Dar nici acolo să nu stea,

Și vîntul să le-alunge,

Să spuie de osînda grea

Oriunde or ajunge.

S-alerge, fără de noroc,

Fir după fir, tot tortul,

Pîn‘ vor găsi în care loc

Neîngropat stă mortul.

Și precum țes fulgi după fulgi

O pînză de zăpadă,

Să se adune ca un giulgi

Și-asupra lui să cadă,

Iar fata ce-a păcătuit

Să țeasă-n veci, nebună… —

Acesta-i blestemul cumplit

Al razelor de lună!

RUNA

(a ascultat în genunchi, și întorcîndu-se din nou către icoană)

Alb ca nimbul care-ți împresoară

Fruntea ta, așa de alb mi-e gîndul:

Nu trei nopți, ci ani întregi de-a rîndul

Eu aș țese, numai să nu moară!