Cain şi Avel

Zice-se că Adam a avut doi feciori: Cain şi Avel.

Cain sta pe lângă casă; Avel umbla pe deal cu oile.

Cel de acasă toată ziulica trebăluia: ba fă ceea, ba iasta; drege, tocmeşte, mă rog, ca la casa omului, când se mai găteşte treaba?

Cel cu oile umbla numai după ele, da nici nu se trudea, nici nu-şi bătea capul cu atâta amar de trebi; umbla hoinar toată ziulica, dârdâind din gură şi căscând a lene.

Cain a însemnat în inimă lucrul ista ş-a prins ură pe Avel; cela numai se desfătează şi el duce greul casei.

Şi i-a venit în gând să-l omoare pe Avel; dar nu ştia cum să-l facă capătul, că lumea era proastă pe-atunci, nu prefăcută ca acum.

Cum mergea Cain într-un rând cu mâncare la frate-su, numai ce vede înăruindu-se dintr-un deal o stâncă şi, cum a venit de-a tăvalul în vale, a ucis vreo câteva capre şi Cain cum a văzut întâmplarea asta, i-a răsărit în minte, cum să-l omoare pe frate-său, Avel.

Atunci i-a dus mâncarea frăţâne-su; cela a mâncat şi Cain s-a întors acasă.

Într-alta zi, când s-a mai dus cu mâncare la Avel, l-a găsit dormind sub o coastă de deal. Cain în loc să-l trezească la mâncare, s-a suit pe deal, a năruit câteva stânci; una a nimerit drept în capul lui Avel şi el a rămas mort pe loc!

Cain se duce acasă şi spune tătâne-su că l-a găsit pe Avel ucis de-o piatră.

Lui Adam nu i-a dat prin cap că l-a ucis Cain; el a socotit că nişte capre au năruit o piatră şi, cum dormea, nu s-a putut păzi şi i-a făcut capătul.

Adam şi cu nevastă-sa s-au dus să-l vadă. Măsa, ca femeie, când l-a văzut, a început a plânge, că nu ştia să-l bocească cum fac acum muierile. Tat-su sta şi se uita la dânsul; nu ştia cum să-l îngroape şi cum se face mormântul.

Cum şedeau aşa, iaca vede-o vrabie cu-n gândac în ciocuşor, l-a pus jos pe pământ, acoperindu-l cu ţărână ori cu nisip, cu ce-a fi găsit şi pe urmă a zburat în treaba ei.

Adam a văzut minunăţia asta, a chemat pe Eva şi i-a arătat ce-a făcur păsăruica.

Aşa să facem şi noi cu Avel, decât l-om lăsa să-l mănânce nişte câini, ori nişte cioare, ca pe-un hoit.

Numai aşa i-a venit în cap lui Adam ca să facă groapa şi să-l înmormânteze.

Dar Dumnezeu, care-l mare şi le vede pe toate, nu l-a cruţat pe Cain, care a făcut cel dintâi omor. L-a luat şi l-a pus în lună, întocmai aşa cum a ucis pe frate-su Avel, ca să vadă oricine, cât a fi lumea şi pământul, pe ucigaşul cel di-ntâi!

Deaceea se vede-n lună un chip de om stând în picioare şi unul lungit, jos la pământ.