Soarele şi Luna

Zice-se că a fost odată, demult, tare demult, când i-a venit şi Sfântului Soare să se însoare, dar asta trebuia s-o facă cu învoirea bătrânilor, care aveau să hotărască să se însoare Sfântul Soare sau ba.

Ăi mai mari sfetnici şi domni ai cerului şi ai pământului erau toţi în casele Sfântului Soare, adunaţi la sfat; dintre toţi ăştia numai şoricelul mai lipsea, ca să fie adunarea deplină.

Iute au şi trimis după el o albină, cerând să-l spună şi lui despre această adunare.

Când sosi albina la fereastra şoricelului, bătu de trei ori cu aripa în fereastră; şoricelul întrebă din cenuşă cine e şi de ce vine. Albina-l răspunse că a venit să-l ducă în casele Sfântului Soare la adunare. Şoricelul, care era năzdrăvan, ştia ce vorbeau cei adunaţi de acolo şi zise către albină:

Blagoslovită să fii tu, muscă şi tu să aduni de acum încolo dulceaţa florilor de pe pământ; rău era de nu veneai şi bine ai făcut c-ai venit, că mari lucruri se petrec la răsărit.

După ce şoricelul a grăit acestea, albinuţa blagoslovită de şoricel zbârâi pe fereastră şi iat-o în casele cele de aur ale Soarelui.

După albină plecă şi şoricelul pe jos, cu un băţ în mână. Merge ce merge şi iaca cum mergea, într-o pădure un urs grozav îmi întâlnea, pe el iute s-azvârlea şi din gură-l zicea:

Măi ursule, ursuleţ, ţi-ai găsit tu călăreţ; iute acum mi te porneşte şi tocmai în bătătură la Soare mi te opreşte!

Şoricelul avea acum cal bun de călărit, îi mai trebuia un bici cu care să mi-l ardă câteodată, căci de altminterlea, calul ista nu se prea trăgea la drum. Mergea ce mergea şi în drum îmi întâlnea o năpârcă subţirea, repede în mână o ia, începe a plesni cu ea. Ursul mi se speria, fuga mai iute o rupea.

Acum avea şoricelul şi bici şi cal. În nişte desagi ce-l luase pe umere, îndeasă câţiva bolovani adunaţi de pe cale, merinde pentru căluşel. Mai merge ce mai merge şi iacă-l şi pe el ajuns în ograda Soarelui.

Tocmai se încheiase sfatul, unde hotărâseră ca Sfântul Soare să se-nsoare, zicând că se însoară toţi oamenii şi toate fiinţele din lume, numai el să rămână neînsurat?

Ieşind sfetnicii şi bătrânii din casă în ogradă şi văzând că şoricelul a dat de mâncare calului său bolovani, pe când ai lor rodeau iarbă de aur amestecată cu de argint, cum nu e pe pământ, îl întrebară de ce a făcut aşa.

Şoricelul, deşi nu era îmbrăcat în haine de aur strălucitoare ca Sfântul Soare, totuşi răspunse fără sfială zicând:

D-apoi, măi proştilor şi nesocotiţilor ce-aţi fost, eu ştiu tot ce aţi făcut voi, măcar că n-am fost acolo. Aţi hotărât ca Soarele să se-n-soare, aşa e? Ei bine, nu v-aţi gândit voi că dacă s-o însura, Soarele va face mai mulţi sori şi fiii lui, alţii şi tot aşa, încât în câţiva ani se va umple lumea de nu-l mai încăpea de sori. D-apoi când vor încălzi atâţia sori pământul, îl vor face numai bolovan. Eu de aceea am adus merinde calului, bolovani. Apoi voi cu ce veţi trăi? Mergeţi iute şi desfaceţi ce aţi făcut!

Primind acest sfat înţelept de la şoricel, ei desfăcură ce făcură şi din nou hotărâră ca Sfântul Soare în veci să nu se mai însoare.

Această hotărâre l-a întristat până în fundul inimii pe Sfântul Soare.

Ce era să facă? Era hotărârea învăţaţilor cerului şi ai pământului şi el trebuia să se supună, de voie, de nevoie şi să rabde şi în cele din urmă porni să-şi ia voia de la Domnul domnilor, stăpânul stăpânilor, de la înaltul şi atotputernicul Dumnezeu.

Legende cosmogonice.

Aici Sfântul Soare se puse în genunchi la tronul Dumnezeirii şi începu a se ruga aşa de duios şi aşa de cu foc, încât lacrimile care-l curgeau şiroaie umplură de milă pe milostivul şi înduratul Dumnezeu până într-acolo, că-l dete voie Soarelui să se însoare, însă numai atunci când îşi va găsi sieşi potrivnică.

Soarele, de bucurie nu mai putea sta pe loc, deci iute se şi găti de drum luându-şi o căruţă de foc, trasă de patru telegari ca nişte zmei.

Umblat-a Soarele nouă ţări şi nouă mări, în nouăzeci şi nouă de ani, nouăzeci şi nouă de luni, nouăzeci şi nouă de săptămâni şi nouăzeci şi nouă de zile, dar degeaba, sieşi potrivnică n-a găsit. Din câte fete a văzut pe unde a umblat, pe unde a trecut, nici una nu i s-a părut vrednică de-a şi-o lua de mireasă.

Sfântul Soare avea două surori, pe Ileana Cosânzeana şi pe Luna, amândouă cele mai frumoase fete din câte văzuse Sfântul Soare. Cât de frumos e Sfântul Soare ş-apoi surorile să nu-l semene?

Aşadară, Soarele se hotărăşte a merge în peţit la soră-sa cea dintâi. Aceasta ţesea o pânză urzită cu fire de argint şi bătătura de aur. Soarele intră la ea cu vorba:

Ţese, soro, ţese şi îmi isprăveşte şi de nuntă te găteşte. Pe tine te-am ales mireasă mie, căci alta mai frumoasă decât tine n-am găsit!

Dar cum, Sfinte Soare, răspunse Ileana Cosânzeana, când s-a pomenit să ia frate pe soră şi soră pe frate; asta nu se poate!

Soarele s-a necăjit de aste vorbe neaşteptate şi blestemă pe soră-sa în felul acesta:

Soro, sorioară! De azi înainte tu te vei face albastră cicoare; când voi răsări, tu vei înflori, când eu voi sfinţi, tu te vei veşteji.

Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu vedem noi dimineaţa, când răsare soarele, că cicoarea înfloreşte, iar când el apune, ea se închide, se veştejeşte.

Văzând Soarele că cu soră-sa cea dintâi nu s-a putut înţelege, se hotărăşte a merge la a doua soră, adică la Lună. Şi pe aceasta încă o găsi ţesând tocmai astfel de pânză, cum ţesea cea dintâi soră. Soarele-l zise şi acesteia:

Ţese, soro, ţese şi îmi isprăveşte şi de nuntă te găteşte; ţese şi îmi isprăveşte cămaşa de ginere şi să-mi coşi, soro, pe ea toate florile din lume, pe care eu le luminez. Fă-ţi şi ţie, sorioară, iişoară de mireasă, că, de astăzi înainte, tu vei fi a mea aleasă.

Dar cum, frate dragă? Întrebă Luna. Când s-a pomenit să ia frate pe soră şi soră pe frate? Asta nu se poate.

Ba, soro, se poate, până la alte toate! Mai bună aleasă spre a-mi fi mireasă, nici că am aflat pe unde am umblat!

De multe de toate, dar tot nu se poate!

De astă dată Soarele plecă şi se duse acasă cam necăjit, dar cu gândul că tot va izbuti.

A doua zi, vine iară şi necăjeşte pe soră-sa. Luna tot cu aceleaşi cuvinte, dar şi de astă dată se întoarce acasă ca şi mai întâi, fără ispravă.

A treia zi, merge iară; Luna necăjită foc pe frate-său că nu-l dă pace, se gândeşte să i-o facă.

Acum a treia oară, când Soarele veni iară, Luna-l zise:

Fiindcă altfel, frate, văz că nu se poate, eu mă învoiesc; hai-dem, dar, să ne cununăm.

Soarele, care venea totdeauna gata de nuntă şi porneşte, nu mai întârzie nici oleacă, împreună cu iubita sa aleasă.

La celălalt cap al punţii raiului, era chilia veche şi dărâmată, de sute de ani, a unui călugăr bătrân, care locuia într-însa, de nu se ţine minte. Pe acest călugăr, pesemne, moartea îl ştersese din răbojul ei. Acest pustnic, de sfânt ce era, pe pământ nu umbla, ci cu trei coţi în sus de la pământ.

La el merg să se cunune Soarele şi Luna.

Când era să treacă puntea, Luna zise:

Mergi, frate-nainte! Da Soarele:

Eu, soro, rămân în urmă.

Dupe ce se ciorovăiră ei încâtva, apucă Luna înainte. Merseră ce merseră pe puntea cea îngustă a raiului, până ce ajunseră aproape.

Legende cosmogonice de chilia călugărului. Când mai erau vreo doi, trei paşi de făcut, Luna se aruncă în apă zicând:

Vino, frate, după mine şi când noi ne-om întâlni, atunci să ştii că ne vom cununa.

D-atunci tot mereu umblă Soarele după Lună, ca s-o ajungă. El umblă după ea ziua, ca s-o vază, iar Luna fuge de Soare noaptea, ca să nu fie văzută de Soare. Uneori ea se schimbă la faţă, ca să n-o cunoască Soarele, adică o dată se face seceră, altă dată ca o jumătate de taler şi altă dată ca un taler întreg.

Share on Twitter Share on Facebook