Ciobanul din lună

A fost odată, în vremurile de demult, un boier bogat. Le mersese vestea bogăţiilor sale peste nouă ţări şi mări, căci parcă adunase pe moşiile sale toate avuţiile pământului. Avea un palat cu ziduri numai şi numai de aur şi cu trepte de nestemate, de făceau noaptea zi, cale de trei poşti. Darămite alte bogăţii? Avea fânaţe întinse şi moşii de nu le cuprindea gândul omului şi pe ele păşteau turme nenumărate. Şi era bun la suflet boierul, bun ca pâinea albă, căci miluia pe tot săracul, sătura pe tot flămândul şi pe tot lipsitul îl făcea cu casă şi masă.

La acest boier cică veni într-o zi un românaş, ca să-l ceară vreun loc de slujit. Boierul, cum l-a văzut, i-a plăcut de el şi l-a dăruit cu prisosinţă; căci era chipeş flăcăul şi-l avea pe vino-ncoace. I-a dat un petec de pământ pe un deal şi o turmă de mioare, ca să aibă cu ce-şi îndulci traiul.

Flăcăul i-a mulţumit şi-a luat turma şi doi câini şi plecă spre moşioara sa. Aci îşi clădi o colibă, ca să aibă unde să se adăpostească de vânt şi de ploi, închise un ocol de pământ cu gard, pentru nopta-tul mioarelor.

Peste zi el era tot trist şi nu vorbea cu nimeni şi numai seara îşi vărsa focul inimii, doinind din fluieraşul său de os. Când începea să cânte, mioarele toate s-adunau şi ascultau duse, cu ochii holbaţi la ciobănaş. Cică aşa duios zicea el din cobuzul său, încât şi vânturile îşi opreau mersul şi râuleţul din apropiere îşi ţinea apele-n loc, ca să asculte.

Dar cântul lui atât era de ademenitor, încât chiar şi oile din vecini se adunau la stâna lui şi nu mai voiau să plece acasă. De aceea începură ceilalţi ciobani să se cam uite chiorâş la el şi să-l duşmănească, ba unii dintre ei îl ameninţară că-l pârăsc la boier, dacă le mai ademeneşte oile. Bietul cioban vedea că-l vinovat, dar nu se putea ţine ca să nu doinească, căci fluierul era singura-l mângâiere.

Atunci ciobanii din vecini, pizmaşi cum erau pe român, merseră la boier şi dădură jalbă că le fură oile.

Boierul se amărî în suflet, când auzi că ciobanul îi răsplăteşte astfel fapta miloasă şi îl chemă la palat.

Când sosi românul, boierul încruntă sprâncenele şi îi grăi astfel:

Ei bine, omule, nu ţi-e păcat de Dumnezeu să te lăcomeşti la averea altora, când ai oile tale şi pământ pe care pot să pască iarbă bună?

Ciobanul căzu atunci la picioarele lui şi plângând îi zise;

Aşa e Măria ta, am greşit, dar nu cu voie, căci nu eu fur oile, ci ele vin la mine! E un blastăm pe capul meu, de care nu mă pot dezlega.

Auzind boierul aste cuvinte, i se făcu milă şi, cu toată supărarea sa, îi zise în dreptatea lui nemărginită:

Eu văd bine că aicea e ceva la mijloc, povesteşte-mi tot din fir în păr.

Atunci ciobanul, zvântându-şi lacrimile, zise:

Când am venit în ţara asta, n-am venit de flori de măr. Căci era şi în ţărişoara noastră pământ destul de mănos şi cu tinereţile mele.

Legende cosmogonice aş fi putut să-mi câştig şi acolo pâinişoara de azi pe mâine. Dar nu m-au mai răbdat locurile acelea nici o clipă şi atunci am fugit departe, departe de ele, până la curtea Măriei tale! Aşa mi-a fost scris, ca să cunosc eu necazul cel mai mare din lume şi de aceea trebuie să sufăr şi azi. Ascultă-mă, Măria ta, căci vorbele mele nu sunt numai nişte vorbe goale, ci sunt povestea amarului. Am avut şi eu odată parte ca să cunosc fericirea pe pământ, îndrăgostindu-mă de-o fată cum n-a mai fost pe lume. Un an de zile am trăit amândoi zile de miere, când deodată, ni s-a întunecat norocul. În orbirea noastră uitaserăm să slăvim pe Dumnezeu, de la care ne-a venit tot binele şi atunci el mâniindu-se pe noi, a trimis din senin o boală pe iubita mea, care în trei zile a stins-o. Când era pe patul de moarte, ea-mi zise: „Ţine, Stane, fluierul acesta ca să te mângâi în chinul tău şi roagă-te la Dumnezeu să ne ierte păcatele”. Şi atunci a murit, lăsându-mi numai ist fluieraş măiestru. Atunci am simţit că mă usuc din picioarele pe zi ce merge, căci fiecare locşor îmi aducea aminte de ea. Şi am plecat de pe pământul unde mama mă născuse şi am ajuns aci, unde singura mea mângâiere e acest cobuz, din care cântă glasul ei. Şi acum, Măria ta, iată-mă pârât că ademenesc oile vecinilor, care vin cârduri, cârduri, când doinesc cu el. Dacă mă crezi vinovat, goneş-te-mă, lipseşte-mă de orice ajutor, lasă-mi însă acest fluier.

Boierul simţi că îl podidesc lacrimile şi muiat zise:

Lasă, Stane, că oi face eu dreptate.

Şi porunci ca să îngrădească moşia ciobanului cu zid înalt, pentru ca să nu mai poată intra oile vecinilor pe moşia lui. Apoi, chemând pe ciobanii ceilalţi, îi dojeni cu vorbe aspre pentru clevetirile lor.

Aceştia, mâniaţi, se hotărâră ca să pună capăt vieţii românului pentru care suferiseră ocară şi să-l ia fluierul măiestru.

Pe la miezul nopţii, când ciobanul încetase să cânte şi aţipise binişor, se strecurară vreo câţiva dintre vecinii pizmăreţi pe moşia lui, voind să-l răpuie viaţa.

Când, însă, era p-aci, p-aci să-l lovească, un câine începu să latre şi ciobanul se trezi din somn. În mânia şi amărăciunea sa, smulse un par de la colibă şi învârtundu-l deasupra capului, era să-l facă una cu pământul pe nevrednicii tâlhari. Dar aducându-şi aminte de Dumnezeu, el le lăsă viaţa şi scârbit de locul acela, îşi luă parul pe umere şi porni la drum.

Trei zile şi trei nopţi a umblat răzleţ prin codri, când pe la amurgul zilei a patra, căzu istovit de osteneală. Atunci se puse pe un plâns amar şi îl rugă pe Dumnezeu să se îndure de el şi să-l ia de pe acest pământ urgisit.

Domnului i se făcu milă, văzându-l pocăit în suflet şi îl ridică prin văzduh, luându-se după cânt.

Când, însă, ajunse la lună şi puse mâna ca să se suie în ea, fluierul îi scăpă din mână şi căzu în mare. Oile rămaseră atârnate în aer şi tot cearcă de atunci şi până în ziua de azi să ajungă în lună, care le dă mereu târcoale, însă în zadar, căci nu se pot înălţa aşa sus şi atunci încep să plângă amar şi oamenii zic atunci că plouă.

Şi de vă veţi uita bine în lună, veţi zări un om uscându-şi obielele de un par ce îl ţine pe umere.

Pizmaşii vecini, însă, n-au avut stare şi se luară cu bâte şi topoare după cioban ca să-l omoare, însă luna n-au putut-o ajunge niciodată. Dar bunul Dumnezeu i-a bătut pentru neastâmpărata lor ură şi i-a blestemat din neam în neam, ca, de câte ori va luci luna plină pe cer, ei să se ia ca nişte smintiţi după ea cu topoare şi cu bâte în mâini şi alergând peste dealuri şi văi, să fie lunatici.

Share on Twitter Share on Facebook