Încă o versiune despre facerea lumii

Dintâi şi-ntâi, atârna în aer, purtat de vânt, un munte din vârful căruia ieşea foc. Din focul acesta suflat de vânturi s-a făcut o femeie, dar nu era vie, avea numai trup. Suflând, vântul şi mai tare, a ridicat-o şi a dus-o până la vântul cel mai de sus. Acolo ea a căpătat suflare şi s-a coborât pe munte înapoi. Aicea a găsit două bucăţi de fier şi, de iuţeală mare ce avea înlăuntru, le-a mâncat. Din acestea a purces grea ş-a făcut doi băieţi de gemene, doi necuraţi şi anume: pe cel şchiop, dar cuminte şi pe celălalt, mai prost.

Umblând ei amândoi, le veni în cap că, dac-ar avea lut din mare, ar putea să facă multe lucruri. Dar unde să găsească lut, căci acolo mare nu era? A zburat cel prost şi a căutat până ce a găsit. S-a cufundat şi a apucat lut cu mâna lui şi l-a adus sus. Din acesta el a făcut un cal, ca să aibă frate-său cel şchiop cu ce umbla; iar acela a făcut din fier o căruţă. Au înhămat calul, dar calul nu trăgea. S-a vârât cel prost în cal, vârându-şi mâinile şi picioarele în picioarele de lut ale calului, iar frate-său s-a pus în căruţă şi calul l-a tras cumsecade. Apoi, ieşind acela, a zis frăţâne-său să intre el, să tragă pe rând amândoi căruţa, măcar că şchiopăta. Când a ieşit, frate-său nu vrea să se ţie de vorba ce au avut. Văzând că e mai bine în căruţă decât în cal, nu i-a dat drumul, ci l-a închis înăuntru şi cine ştie cât a trebuit cel şchiop să se chinuiască trăgându-l, până ce acela s-a săturat de umblat şi atunci l-a lăsat şi s-a dus.

Dracul cel prost a mers să scoată lut din mare. Acuma vroia să facă pământ, dar nu ştia cum. „Este undeva un Dumnezeu, îşi zise el, acela dac-ar vrea să-mi ajute, eu aş face!”

Deodată s-a auzit un glas de sus:

Ce vrei de la mine, ce mă chemi?

Diavolul i-a spus că vrea să facă pământ şi-l arătă turta ce o avea în mână. Dumnezeu a suflat şi turta a început a creşte, până când n-a mai putut-o ţine şi-a lăsat-o pe apă. După ce a stat de crescut, Dumnezeu i-a spus diavolului că pământul trebuie să fie al amândurora, în jumătate, cât al lui, cât al lui Dumnezeu. Diavolul a început a se sfădi cu Dumnezeu, că de ce nu s-a băgat Dumnezeu în mare, dac-a vrut să aibă pământ? Şi-a început să măsoare pământul, zicând că trei sferturi vor fi ale lui şi numai unul al lui Dumnezeu. De la asta s-a stârnit şi mai mare sfadă; Dumnezeu cu atâta nu se prindea. Stă diavolul şi se gândeşte ce să facă. Îşi aduce aminte de frate-său. „Dac-ar fi şi el, gândeşte diavolul, ar avea cine-mi ajuta să mă lupt cu Dumnezeu”. S-a dus la dânsul şi i-a spus că a făcut pământ cu Dumnezeu, să vie şi el la împărţeală.

A venit şi acela pe pământ. Se uită şi vede că pământul nu se ţinea bine, se ridica când în sus, când se pleca în jos, în apă.

Ai făcut tu pământ, îi zise el, dar pământul aşa n-are să poată să steie. Ian vâră-te sub pământ şi ridică-l drept la mijloc cu capul, să vedem cum va fi?

Acela l-a ascultat şi-a ridicat pământul din apă, dar tot era prea uşor, nu se ţinea la loc.

Aşteaptă, zise cel şchiop, că eu am să fac ceva să steie bine.

Se duce pe munte şi face nişte lanţuri straşnice; pe acestea le-a adus şi le-a pus fratelui său pe mâini şi pe picioare şi a mai pus atâta fier pe el, până când a căpătat pământul cumpăna ce i-a trebuit.

Amu, dacă l-ai făcut, îi zice el, trebuie să-l şi ţii; şi-l vei ţine întruna cu capul, până la sfârşitul lumii. Acesta e canonul ce ţi-l dau şi eu ţie, pentru munca ce mi-ai dat-o tu, când m-ai închis în cal.

Atunci diavolul a început a răcni, a se sfărma, a se smuci, gândind că va putea rupe lanţurile, dar degeaba, căci mâinile şi picioarele-l erau legate. Ş-acuma când se cutremură pământul, el se scutură de mânie, ar vrea să-l dea jos de pe cap şi nu poate, căci oamenii sunt cuminţi; unde se fac gropi mari, ei le astupă, unde sunt păduri mari, le taie şi pământul nu se poate pleca nici într-o parte.

El tocmai atunci are să scape, când oamenii căutând întruna după minerale, vor ajunge cu săpăturile până de ceea parte, atunci pământul se va despica în două şi va cădea o bucată de o parte şi alta de altă parte, lângă dânsul. Şi după aceasta, lumea tot va fi, căci cineva va lipi pământul la un loc, aşa cum a fost, numai că nu se ştie cine: dracul sau Dumnezeu?

Diavolul a făcut pe oameni din lut, frământând lut din toate patru părţi ale lumii. Din acesta a făcut patru oameni: două femei şi doi bărbaţi şi i-a pus în cele patru părţi ale pământului, tot o femeie ş-un bărbat, faţă în faţă, unul la răsărit, altul la asfinţit, la miezul nopţii şi la miazăzi, cu gândul că Dumnezeu le va da duh şi ei, venind unul spre altul, se vot întâlni. Dumnezeu a înviat numai pe bărbaţi şi s-au întâlnit amândoi.

Ce-ai făcut, zice diavolul, de ce n-ai înviat şi pe femei, căci ei trebuie să se înmulţească!

Îi voi învia, zice Dumnezeu, dar să fie ai mei.

Ba nu, zice dracul, las-să fie în jumătate: o pereche a mea şi una a ta.

Şi Dumnezeu i-a înviat.

Oamenii cei dintâi, care i-a făcut diavolul, erau negri şi el tare s-a bucurat că-l seamănă, dar apoi s-au spălat în mare şi s-au făcut albi. Diavolul văzându-l albi, de ciudă s-a lepădat el singur de dânşii.

Fiindu-l urât într-o zi, se duce diavolul cel şchiop la frate-său sub pământ şi îl întreabă cum îi e.

Nu mi-ar fi rău, zice acela, numai cât e tare întuneric.

Lasă că voi face eu şi va fi lumină, zice cel şchiop. Voi strânge toate focurile de pe unde se află prin lume şi focul de pe muntele nostru şi le voi aduce pe pământ şi astfel se va vedea.

Apoi s-a dus întins la mă-sa s-o întrebe şi pe dânsa.

N-ai face bine, îi zice ea, căci focul acela ar arde totul. Eu ştiu cum ar putea să fie lumină şi ţi-aş spune, dar mă tem!

El atâta s-a pus cu binişorul pe lângă dânsa, până ce i-a spus:

Ochiul meu acest stâng, a zis ea, scoţându-l cineva şi dându-l drumul pe cer, ar putea să lumineze toată lumea, dar atunci eu aş rămâne oarbă şi de aceea mă temeam să-ţi spun, ca să nu mi-l scoţi!

N-ai nici o grijă, mamă, cum ţi-aş scoate eu ochii! I-a răspuns feciorul.

Dar abia mamă-sa a adormit şi el i l-a scos. De îndată ochiul a început a creşte, până ce nu l-a mai putut ţine şi, dându-l drumul, a zburat de s-a făcut luna pe cer.

Plin de bucurie, s-a dus sub pământ la frate-său şi l-a întrebat de e mulţumit cu ceea ce a făcut?

Acuma e mai bine, dar tot nu e destulă lumină şi e frig, luna nu dă căldură deloc, a zis acela.

Cel şchiop iar a venit şi a întrebat pe mumă-sa. Ea s-a temut să-l spună la început, dar apoi i-a descoperit că ochiul ei cel drept, dacă l-ar slobozi cineva în focul din muntele lor, ar lua atâta foc în sine, încât ar ajunge pentru a încălzi şi lumina toată lumea. El iarăşi a aşteptat până ce-a adormit, i-a scos ochiul şi l-a aruncat în gura cea de munte şi de acolo a ieşit soarele nostru luminos.

La câtva timp, diavolul iar s-a dus la frate-său şi l-a întrebat de e bine acuma.

Acuma e bine, numai că noaptea când nu e lună, e tare întuneric şi urât; dac-ar fi ş-atunci ceva, cât de puţin să lumineze, încă şi mai bine ar fi.

Voi întreba pe mama şi voi face ceva, i-a răspuns fratele lui. Şi iar a alergat la ea.

De-acu asta-l moartea mea, a zis bătrâna şi nu vroia defel să spună.

Dar după ce feciorul a încredinţat-o că nu-l va face nimic, i-a spus totul. A zis că, dacă i-ar tăia bucăţi trupul şi l-ar arunca în aer, ar avea aceea ce doresc. Îndată după ce a adormit, diavolul a tăiat-o şi din carnea ei s-au făcut stelele, unele mai mari, altele mai mici, după cum au fost şi bucăţile ce le-a aruncat.

Dar acum e bine? Îl întrebă iar pe frate-său.

Acuma e tare bine, numai că e totul mort, pustiu peste tot locul, nu e nimică viu pe lume.

Şi cum să fac ca să fie aceea ce vrei tu?

Du-te la locul unde a dormit mama noastră şi ia pietricelele pe care a dormit; adă-le pe pământ şi din ele se va face ceea ce-ţi spun.

Dar gândul lui era ca să-l prăpădească pe frate-său, căci îndată ce ar fi călcat pe locul acela, l-ar fi ars. Acesta însă era hâtru. El a tras din acel loc pietrele cu un cârlig şi apoi luându-le, le-a adus pe pământ. Apoi le-a ales după culoare şi a făcut trei grămezi: o grămadă de pietre albe, alta roşii şi a treia vinete. Pietrele cele roşii le-a aruncat în mare. Aici s-a făcut mai întâi jăratec, apoi s-au făcut peşti şi au început a înota. Dar cu cele albe şi cu cele vinete nu se pricepea ce să facă. A trebuit să cheme iar pe Dumnezeu să-l ajute. Dumnezeu a luat mai întâi pietrele cele vinete, le-a suflat duh şi îndată au început a zbura în aer păsărele. Apoi a suflat duh şi celor albe şi au început a mişuna pe pământ tot felul de dobitoace. Diavolul s-a tocmit cu Dumnezeu că, pentru că le-a înviat, să fie a amândurora pe jumătate.

Ba nu, zice Dumnezeu, dacă le vei putea număra, să fie toate ale tale.

Dar păsările zburau şi vitele alergau şi se amestecau şi-au rămas toate ale lui Dumnezeu. Ciudă pe Dumnezeu, că l-a înşelat!

S-apucă să împărţească soarele, luna şi stelele. Cu stelele, a zis Dumnezeu să fie tot aşa, să le numere. Dar, sau că se punea în dreptul stelelor vreun nour, sau că îl apuca ziua, au rămas nenumărate. Iar mânie şi sfadă cu Dumnezeu. Mai aveau de împărţit luna şi soarele.

Dacă crezi că te înşel, alege-ţi tu singur ce vrei, i-a zis Dumnezeu.

Eu îmi iau soarele, zice diavolul.

Fie şi aşa, zice Dumnezeu, a mea va fi luna şi cu ea voi rândui; iar tu cu soarele vei avea de lucru.

Dar soarele îl frigea tare, căci el avea de lucru cu dânsul. De focul acela, unde să se ascundă? A alergat să se ascundă în mare, dar Dumnezeu a luat apa. Se ascundea sub nisip, dar tot îl frigea. A început a alerga pe pământ, doar s-ar răcori şi alergând îşi făcea vânt. Aşa a văzut că e bine şi şi-a făcut două aripi, făcând cu ele vânt peste toată lumea. Fratele său l-a învăţat să taie fiecare aripă în două şi să le înfigă în cele patru părţi ale pământului, căci singure vor face vânt între ele şi va fi mai bine. Diavolul a făcut cum l-a învăţat şi astfel s-a făcut vântul.

Şi când tună şi fulgeră, tot el e pricina. Atunci scapără de mânie asupra soarelui că-l frige şi pune nouri împotriva lui să-l apere; mai ales la amiazăzi, când îl frige tare. Şi ploaia tot el o dă. Îşi aduce c-un ciur apă din mare şi toarnă peste dânsul ca să se răcorească şi când dă cu ciurul prin văzduh, plouă pe pământ.

El pe soare şi pe lună are mare ciudă, ar vrea să le mănânce şi de aceea sunt câteodată întunecimile; mai ales de lună, căci luna e rece şi el se poate apropia; dar îndată ce soarele sloboade razele sale, el fuge. Şi de soare se apropie, însă mai cu greu; de aceea întunecimile de soare sunt mai rare; şi când timp de o sută de ani nu se va întuneca soarele, atunci nici diavolul pe lume nu va fi.