Legenda crivăţului

Crivăţul ieşi odată la plimbare; dar era nebunatec, Doamne fereşte! Pe unde trecea, făcea o mulţime de neorânduieli.

Întâi intră într-o grădiniţă şi cum intră, se apucă să scuture trandafirii cei frumoşi, să ofilească florile, să frângă crinii cu dulce miros. Rostogoli pe jos merele, prunele şi rupse în dreapta şi în stânga crengile pomilor încărcaţi cu frunze şi cu fructe.

La câmp făcu şi mai multe rele. Ici culcă la pământ grâul şi-l zdrobi spicele, de-şi risipi toate boabele, colo doborî clăile de fân şi le luă vârtej pe sus. Dar ce e şi mai groaznic, dezrădăcină în pădure câţiva copaci bătrâni şi-l răsturnă cu rădăcinile în sus. Apoi, dând peste o turmă de oi ce păştea în tihnă, le împrăştie în toate părţile şi le ameţi, învârtindu-le. În câteva ceasuri stricase totul pe unde trecuse. Oamenii se jeluiră de toate relele ce le-a făcut Crivăţul pe pământ, numai într-o zi.

E un vânt pustiitor, strigară unii.

Dacă va sufla mereu, are să ne lase săraci şi flămânzi! Ne-a stricat tot!

Îndată împăratul vânturilor chemă Crivăţul de faţă şi-l întrebă să răspundă, dacă e adevărat zvonul ce se aude în lume despre năzdrăvăniile lui.

Crivăţul nu putu să zică ba, căci firea toată îl da de gol. Dar el se apără zicând numai:

Eu, vai de mine, n-am avut de gând să fac rău nimănui; am vrut numai să mă joc cu florile, holdele şi cu oile. Vina e a lor că nu ştiu de glumă!

Aşa glumă trece măsura, fătul meu! Îi răspunse împăratul vânturilor. Să faci rău altuia, nici în glumă nu este iertat, căci, deşi e glumă, nu e bună! Ca să te înveţi minte, eu nu ţi-oi mai da drumul vara. Numai iarna vei ieşi de la închisoare. Atunci ai să te poţi juca cu gheaţa şi cu zăpada, căci lor n-ai ce stricăciuni să le faci.

De atunci, Crivăţul nu mai suflă decât iarna, pe pământul înţepenit de ger, bătut de viscol şi înăbuşit sub troiene de zăpadă. După dânsul aleargă lupii urlând şi zboară corbii flămânzi.

El vine la noi dinspre miazănoapte şi răsărit, trecând peste câmpuri pustii şi peste mări furtunoase.