Omătul şi nourii cu fulgerele

A fost o femeie şi avea două fete. Într-o zi s-au aşternut fetele pe fântână şi s-au pus la tors; da fata cea mai mare a scăpat, nu ştiu cum, ghemul în fântână. Când a venit acasă, mă-sa a început a o ocărî, ca să meargă numaidecât să caute ghemul, că de nu, o bate; ea a luat şi s-a dus. A intrat în fântână, acolo a dat de un câmp cu flori. Florile acelea au vorbit la dânsa:

        — Ia şi tu, fată, câteva flori, că suntem frumoase. Ea a luat.

S-a mai dus şi a ajuns la un cuptor cu pâine. Pitarul i-a zis:

        — Ia o pâine şi jumătate, să ai pe drum! A ajuns la baba Dochia:

        — Ce-ai venit, fată?

        — Am venit să-mi caut ghemul!

Ghemul este la mine, eu ţi-l voi da, dar şi tu să-mi faci o treabă; na-ţi pernele acestea să mi le scuturi.

Şi i-a dat douăsprezece perne. Ea a scuturat pernele, da acelea erau cele douăsprezece cojoace ale ei. Când le-a scuturat, s-a făcut un omăt şi a venit un vânt mare, a luat omătul şi l-a dus prin lume.

Dochia i-a dat ghemul şi când a ieşit ea de-acolo, la poartă a venit iar vântul şi a suflat-o toată cu straie de aur; una peste alta şedeau pe dânsa.

Ea a mers acasă şi mă-sa când a început a o dezbrăca, era numai salbe de aur.

A luat şi s-a dus şi cea mai mică la fântână şi a scăpat şi ea ghemul şi s-a dus să-l caute. A găsit şi ea câmpul şi a rupt singură flori. Pe urmă a ajuns la cuptor, dar acolo erau numai pietre.

        — Ia o piatră şi jumătate, i-a zis pietrarul. A ajuns la Dochia şi ea i-a zis:

        — Eu ţi-oi da ghemul, dar ia şi-mi scutură ţolurile acestea. Şi i-a dat nişte lăicere.

Cum le scutura, ieşea aţa şi a venit un vânt şi a dus-o. Torurile acele erau nourii, da din aţa ceea se făceau fulgerele.

Pe urmă ea s-a dus acasă şi când a ieşit în poartă, vântul a suflat-o şi a îmbrăcat-o toată în fier şi smoală.

        — Vezi că tu nu eşti cu noroc ca astalaltă, i-a zis mă-sa. Şi a doua zi a murit.