Luceafărul-de-seară şi Luceafărul-de-dimineaţă.

Cică a fost un om şi o femeie, care aveau un fecior. Şi de drag ce le era, îl pierdeau din ochi. Dar iată că într-o zi băiatul auzi pe undeva că există un izvor şi cine bea din apa lui nu mai ştie de bătrâneţe şi trăieşte cât lumea şi pământul. Şi simţi că osânda lui e să ajungă la acest izvor. Părinţii, cu durere în suflet şi lacrimi în ochi, îl rugau să se lase de gândul plecării şi să stea acasă, căci atâta bucurie au în viaţa lor pe dânsul. Dar, în zădar. Băiatul îşi luă merinde şi porni la drum. A mers cât o fi mers şi a dat de o pădure mare de stejari. A intrat în ea şi iată că întâlneşte un lup, care se muncea să taie copacii cu coada. Lupul l-a întrebat:

Încotro mergi, voinice?

Caut izvorul cu apă dătătoare de viaţă veşnică, zise băiatul. Iar lupul îi răspunse:

Rămâi la mine şi-l trăi pân-oi mântui eu de tăiat pădurea asta. Dar băiatul a mers mai departe. A mers el cale lungă să-l ajungă şi a întâlnit două fete, care se jucau într-o grădină de copaci tineri şi flori din cele mai frumoase şi fermecătoare. Nu e vorbă că şi fetele erau drăgălaşe ca doi fluturaşi. Văzându-l pe băiat, fetele îndată l-au întrebat: cine e şi încotro merge.

Merg într-acolo unde oi putea să trăiesc cât lumea şi pământul, le răspunse el.

Rămâi, voinicule, cu noi şi vei trăi cât noi. Noi nu murim până n-or creşte copacii aceştia mari, până nu s-or usca şi or putrezi şi până când s-or scălda păsările în pulberea lor.

Băiatul nu s-a oprit din drumul său nici de data aceasta. A mers mai departe şi a ajuns la palatul unei zâne frumoase ca soarele.

Unde mergi, voinice? Îi făcu ea întrebare.

Caut izvorul cu apa vieţii veşnice.

Ei, de acu poţi socoti că ai ajuns la el, căci eu îi ştiu locul şi am să ţi-l arăt îndată de mi-l făgădui, că n-ai să ieşi niciodată din sfaturile mele.

Voinicul făgădui şi zâna îl conduse la izvorul fermecat. Şi a băut el din apa lui. Deodată simţi că-l înfloreşte în piept o veşnică primăvară. Totul i se umpluse de o viaţă fără sfârşit. Iar când îl pătrunse fiorul primei dragoste, roşi ca macul în faţa zânei. Cum îi căzuse drag şi el ei, hotărâră să se căsătorească. Fericirea lor nu avea margini şi nici nu observau cum trec ani după ani. Zâna îl ruga tot timpul să nu îndrăznească niciodată să se apropie de „Lacul dorului”.

Dar trebui să se întâmple, în timpul unei vânători, să-l cadă pasărea împuşcată drept în mijlocul acelei ape. Uitând de făgăduinţa dată, alergă la lac şi privea pe suprafaţa lui, să observe pasărea. Dar ce-l văzură ochii? Pe faţa apei au apărut chipurile mamei şi al tatei lui, care îl chemau la ei cu lacrimi în ochi. Din acea clipă a început a-l chinui cumplit dorul de casă. Şi nu l-a putut opri din hotărârea sa de a pleca să-şi vadă părinţii nimic, nici chiar vorbele zânei, care i-a spus că în zadar va face acest drum, fiindcă de când se află el aici au trecut sute de ani şi nu mai e nici pomeneală de părinţii lui.

Şi-a luat un cal, un ţâncuşor, o armă şi a pornit. În drum se străduia să recunoască grădina cu cele două fete, pădurea lupului, dar degeaba, căci nu rămăsese nici urmă din ele. A potrivit el cam pe unde a fost satul în care s-a născut, dar şi aici erau numai risipituri. Într-o râpă zări o căsişoară. Acolo trăia un moşneag de trei sute de ani. S-a dus la el şi-l întreabă de nu ţine minte pe părinţii lui. Moşul a răspuns:

Îmi pare că am auzit de la răsstrăbuneii mei, că au trăit cândva pe aici aşa oameni. Ce-l mai rămânea băiatului de făcut, decât să se întoarcă înapoi de unde a venit? Dar când a întors capul, se împiedică de un marcoteţ. De după după dânsul hop Moartea:

Ehei, dragul mătuşii, de când te caut eu şi tocmai acu te-am găsit! Voinicul, însă, a dat în cal şi o luă la fugă. Moartea după dânsul, c-o falcă-n cer şi cu una în pământ. Când era mai-mai să-l ajungă, voinicul aruncă arma şi zise către urmăritoare:

Rugineşte-o!

Moartea a ruginit arma şi după dânsul. Când era iară să pună mâna pe el, lepădă ţâncul şi zise:

Legende cosmogonice.

Creşte-l!

Aceea îl crescu şi iară după dânsul! Când era să-l ajungă, voinicul sări de pe cal şi deschise uşa la palatul zânei. Zâna îl întâmpină şi dovedi să-l apuce de-o mână, iar moartea îl apucă de un picior.

Moartea: îi al meu!

Zâna:

Ba îi al meu!

Şi tot aşa, până se mai potoliră un pic şi zâna zise:

Stai, femeie! Am să-l fac un măr de aur şi am să-l arunc în sus. Cine din noi l-a prinde al aceleia va fi.

Dar să vezi minune! Mărul aruncat nu s-a mai întors pe pământ. A ajuns până la cer şi s-a prefăcut într-o stea. Oamenii îi spun şi azi Luceafărul-de-Seară. Atunci se preface şi zâna în alt măr de aur şi porneşte să-l caute. Dar s-a prefăcut şi ea în stea Luceafărul-de-Dimineaţă, să-l ajungă pe cel de seară. Iar Moartea stă şi aşteaptă să-l cadă mărul.

Asta-l istoria luceferilor. Aşa am auzit şi eu de la alţii, aşa v-o spun. Că-l drept, că nu-l drept, gândiţi-vă şi dumneavoastră!

Share on Twitter Share on Facebook