Calea-robilor

Odată au plecat din Moldova o mulţime de oameni, ca să se ducă în ţara turcească să se plângă de câte răutăţi suferă Moldova.

Cum au ajuns acolo, la scaunul împărăţiei, cine să le mai asculte lor jalba? I-au pus turcii numaidecât la închisoare şi închişi au rămas multă vreme. După ce le-au dat drumul, au rămas acei moldoveni robi.

Într-un rând zice unul din cei robiţi:

Măi fraţilor, ce ziceţi dacă ne-am lua noi încetul cu încetul, hai-hai şi să plecăm în Moldova!

Ce vorbeşti tu degeaba, măi frate, dar unde ţi-l Moldova? O fi sute de poşte, măi, până acolo. O ştii tu? Cunoşti tu drumul, ca să mergi până acolo fără ca să întrebi pe cineva? Când te-a auzi cineva că întrebi de ţara noastră, îndată pici la bănuială şi altă lecuire nu mai ai: moartea îţi ştie de ştire!

Da celălalt, mai bun de cap, le-a zis:

Hai, măi, vom pleca când vor fi turcii la rugăciune, că atunci ei nu ies, să le torni plumb topit pe gât şi om merge numai noaptea, iar ziua ne-om ascunde prin pustietăţi!

Şi aşa au făcut. Au plecat. Ziua stăteau tăinuiţi, iar noaptea se luau după Drumul-Robilor şi zoreau înainte.

Aşa s-a întâmplat şi după un an încheiat au ajuns în Moldova.