Ştima apei

Înainte de facerea lumii, zice că nu era pământ ca acuma, ci numai o apă mare, cât vedeai cu ochii, care plutea pe întinderea cea nemărginită a hăului, întocmai după cum plutesc în timpul de faţă norii în aer. Şi pe deasupra apei aceleia, înotau încolo şi încoace Dumnezeu şi dracul, unicele fiinţe vieţuitoare pe atuncea.

De un timp, însă, urându-l-se lui Dumnezeu de atâta horhăit şi înotat şi voind ca să se mai odihnească puţin, s-a hotărât să facă ceva, doară să se poată odihni. Şi cum s-a hotărât, a şi scos puţină tină de sub unghii, a făcut dintr-însa o turtiţă, s-a suit pe turtiţa aceea şi aşa a început el apoi a pluti mai departe pe suprafaţa apelor.

Necuratul, văzând ceea ce-a făcut Dumnezeu, s-a suit şi s-a întins şi el cât era de lung, pe turtiţă, însă, fără să ceară încuviinţare de la cel ce-a făcut-o. Iar mai pe urmă, când a văzut că Dumnezeu, care era foarte obosit, voieşte să aţipească şi să doarmă puţin, a început a-l trage şi a-l împinge încolo şi încoace, cu gândul ca să-l răstoarne în apă şi să-l înece şi apoi să rămână el stăpân în lume. Dar în zadar i-a fost toată munca, căci cu cât îl trăgea şi-l împingea el mai tare, cu atâta turtiţa de sub dânşii se lăţea şi se făcea mai mare, până ce, în sfârşit, s-a făcut dintr-însa pământul pe care ne aflăm noi astăzi.

Dumnezeu, care abia aţipise, văzându-l de ce s-a apucat şi ştiind prea bine cu ce fel de gânduri se bate, l-a lăsat dintru început să vadă ce va face. Mai pe urmă însă, văzând că se prea întrece cu şaga, a sărit ca fript drept în picioare, l-a înşfăcat de toarta capului şi apoi, fără să mai stea mult pe gânduri, l-a aruncat în adâncurile apei, blestemându-l şi zicându-l că-n veci în apă să petreacă şi pe cine îl va întâlni în apa aceea, în care se va afla el şi se va lăsa ademenit de dânsul, pe acela să-l înece.

Şi de atunci petrece dracul în apă.