Dracul aduce câteva fire de nisip

Cică dintru început nu era pământ, soare, lună şi stele, nici lumină ca acuma, ci oriîncotro te-ai fi întors şi te-ai fi uitat, era numai o apă tulbure, care plutea ca un nor încolo şincoace. Iar pe valurile acestei ape, nemărginit de mare şi adâncă, umblau Dumnezeu şi dracul, unicele fiinţe de pe timpul acela.

Şi dracul îi zicea lui Dumnezeu totdeauna, de câte ori vorbea către dânsul, „Fartate”, iar Dumnezeu îi zicea „Nefârtate”.

Astfel, Dumnezeu şi cu dracul se plimbară încolo şincoace pe valurile apei aceleia şapte ani de-a rândul.

După al şaptelea an, fiind Dumnezeu foarte ostenit, pentru că nu se culcase, nici nu dormise defel în răstimpul acesta, zise către dracul:

—  Ştii ce, măi Nefărtate?

—  Ce este, Fartate?

—  Repezi-te degrabă în adâncimea apei şi adă o mână de lut, ca să ne facem pe întinderea acestor valuri nemărginite un pătişor, ca să avem unde ne odihni, căci eu unul nu mă mai pot mişca acuma de ostenit ce sunt!

—  Iacă m-am repezit! Răspunse Ducă-se-pe Pustii şi cum rosti cuvintele acestea huştiuluc! S-a şi cufundat în apă. Dar hoinărind el încolo şincoace prin adâncimea apei şi neaflând nici o ţâră de lut, s-a întors înapoi şi a spus lui Dumnezeu, că în adâncul apei nu se află lut, ci numai nisip.

—  Adă-mi nisip! Zise Dumnezeu.

Dracul s-a cufundat acuma a doua oară şi, luând din adâncul apei o mână de nisip, s-a întors iarăşi cât ai bate din palme îndărăt, dar până ce a ajuns deasupra apei, i-au rămas numai vreo câteva fire de nisip sub unghii, toate celelalte i s-au strecurat printre degete. Trei din firele ce i-au rămas i le-a dat lui Dumnezeu, iară celelalte le-a păstrat pentru dânsul.

Dumnezeu, luând cele trei fire şi frământându-le în mână, a făcut dintr-însele o turtiţă. Apoi, punând turtiţa aceea pe apă, s-au culcat Dumnezeu şi Necuratul pe dânsa, ca să se odihnească.

Ce face însă Necuratul? Voind a rămâne singur domnitor şi stăpânitor peste toată lumea, cum s-a culcat a şi început a horăi, făcându-se că doarme dus. Dar el nu dormea, ci aştepta cu nerăbdare să adoarmă Dumnezeu, ca apoi să-l răstoarne de pe turtiţă, să-l arunce în apă şi să-l înece.

Dumnezeu, ştiind prea bine cu ce gânduri se poartă dracul, se făcea de asemenea că doarme dus; dar el nu dormea.

Dracul, când cugeta acum că Dumnezeu doarme dus, l-a apucat de un picior şi a început a-l trage în dreapta şi în stânga de pe turtiţă, voind numaidecât să-l arunce în apă şi să-l înece. Insă cu cât îl trăgea el mai tare, cu atât şi turtiţa de nisip se întindea mai mult şi se făcea mai mare şi în care parte îl trăgea, într-aceea se lăţea mai tare. Şi tot aşa muncindu-se Necuratul, de-l curgeau sudori de pe nespălata-l faţă, se făcu din turtiţa aceea pământul pe care locuim noi astăzi.

Dracul s-a minunat foarte mult de această întâmplare neaşteptată, dar nu zise nimic. Şi Dumnezeu a tăcut, făcându-se şi el că nu ştie nimic despre toate cele ce s-au întâmplat peste noapte. Şi aşa se porniră mai departe la plimbare prin lume.

Mai umblând ei încolo şi încoace, cât vor mai fi umblat şi văzând de la un timp Dumnezeu că nu e bine ca pământul să fie fără ţipenie de om, s-a plecat jos, a luat o mână de ţărână şi frământând-o ca aluatul, a făcut dintr-însa pe omul cel dintâi. Iară după ce l-a făcut şi l-a înviat, zise către dracul să facă şi el un om şi să-l învie ca dânsul.

Dracul nu se lăsă mult rugat, ci luând o bucată de lut în mână, făcu şi el un om tocmai ca şi Dumnezeu. A luat apoi un bucium şi a început a sufla cu acesta în omul cel făcut de dânsul, ca să-l învie. Dar în zădar i-a fost toată munca, căci nu l-a putut învia, deşi omul făcut de dânsul s-a fost umflat ca o butie.

De atunci a rămas apoi în om un fir de inimă cât un fir de mac în şapte despicat şi firul sau sâmburele acela e răutatea omului. De aici vine apoi că omul suduie aşa de spurcat şi urât, căci dacă n-ar fi sâmburele cel rău într-însul, omul ar fi curat ca mirul.

Tot de-aici vine că oamenii se tem de morţi, pentru că dracul, cum moare un om, îndată se apropie de trupul lui, spunând că trupul omului e al său, fiindcă se ţine de pământ şi pământul e al său, deoarece el a fost acela, care l-a scos din fundul apei.

Mai departe, trupul omului se poate cunoaşte şi de pe aceea că e al său, fiindcă fiecărui om, până şi în ziua de azi, i-a rămas negru sub unghii, precum i-a rămas şi lui nisip când l-a scos din apă. Căci dacă trupul omului n-ar fi proprietatea sa, atunci omul ar fi curat sub unghii şi nu negru.

Din pricina dracului, deci, care pretinde că trupul omului e al său şi nu al lui Dumnezeu, îndatinează românii de a tăia unghiile celor morţi şi tot din această pricină îi priveghesc ei toată noaptea, nelă-sându-l să stea singuri în casă, temându-se ca nu cumva să vie dracul, mâne-ar acolo unde a înserat şi să pună mâna pe dânşii.