Locuri legate de numele lui Dragoş-Vodă

Zice că dintru început Dragoş-Vodă era domn şi stăpânitor peste Maramureş. Mai pe urmă însă, având foarte multe şi mari neplăceri, neajunsuri şi daune de suferit din partea ungurilor, precum şi a altor limbi străine şi duşmane, care voiau numaidecât să-l schimbe legea şi să-l răpească moştenirea străbună, s-a hotărât să părăsească ţara strămoşească, să treacă peste munţi, în părţile noastre şi apoi să se aşeze aicea pentru totdeauna.

Dar fiindcă ţările dincoace de munţi, adică Bucovina, Moldova şi Basarabia erau pe timpul acela cercetate şi cutreierate în lungiş şi curmeziş de către o mulţime de popoare străine, care ca nişte lăcuste nesăţioase veneau din părţile răsărite, deaceea şi Dragoş-Vodă, necunoscându-le până atunci cât de mari sunt, cum arată şi ce fel de oameni locuiesc într-însele, a voit mai întâi să le cerceteze şi să se încredinţeze, ori de-l va fi cu putinţă a le cuprinde şi a le stăpâni şi abia după aceea să descalece într-un loc, care-l va veni mai bine la socoteală.

Şi ca întreprinderea lui să nu fie bătătoare la ochi, ca înverşunaţii şi neîmpăcaţii săi duşmani să nu prindă de veste despre ceea ce voieşte el să facă şi să-l zădărnicească apoi întreg planul ce şi l-a fost făcut, a chemat într-o zi la sine pe toţi sfetnicii şi mai-marii oştilor, precum pe mulţi boieri şi alţi bărbaţi aleşi, care aveau aceleaşi dureri şi erau deaceeaşi părere cu dânsul şi cu aceia s-a pus apoi la cale, cum şi în ce chip să iscodească ţara care avea de gând să o cuprindă.

Şi după ce s-au adunat toţi cei chemaţi la un loc şi s-au sfătuit mai multe ore, ce şi cum să facă ca s-o scoată mai bine şi cât mai degrabă la capăt, se-ntoarseră pe-acasă, prinse fiecare a se pregăti cu cele trebuincioase de drum şi când fură acuma gata de pornire, ieşiră cu toţii în chip de vânătoare şi, apucând spre răsărit, deteră să treacă dincoace de munţi.

Dragoş-Vodă şi tovarăşii săi, vrând-nevrând, cutreierară mai multe zile de-a rândul cei mai înalţi munţi dinspre Maramureş, precum: Bra-tila, Fluturica, Iedul, Ţapul, Lucina, Tătarca, Opcioara, Dârmocsa, Dadul, Manaila, Lefele, Senatorii, Orata, Botoşul Mare, Botoşul Mic, Runcul şi Runculeţul.

La vreo câteva zile, însă, de cutreierare şi zbuciumare încolo şincoace şi anume tocmai când nu mai puteau de osteniţi şi vlăguiţi ce erau şi nu ştiau încotro s-o mai apuce şi ce să mai facă, iată că Cel-de-Sus le scoate înainte un sihastru cucernic care ieşi din desişul unei păduri.

Dragoş-Vodă, cum îl vede, bucuria lui! Se duce drept la dânsul, îi dă bună ziua, îi spune cine-l, de unde-l şi ce caută şi apoi îl întreabă: ori de nu ştie el vreun plai sau vreo potecă care duce spre ţară?

Sihastrul îl măsură mai întâi cu privirea din cap până-n picioare, apoi, văzând că atât el cât şi tovarăşii lui sunt foarte obosiţi, nu-l dete răspuns la întrebare, ci le făcu semn tuturora ca să meargă după dânsul până într-o poieniţă care se afla din întâmplare în apropiere, zicând că acolo le va spune ceea ce are de gând să le spună.

Atât Dragoş cât şi tovarăşii săi nu se puseră de pricină, ci, urmând cucernicului sihastru care plecase înainte, se duseră până în poiana arătată şi-acolo se puseră cu toţii pe iarbă, ca să se odihnească.

După ce au stat acuma cât or fi stat pe locul unde s-au fost pus şi după ce s-au odihnit puţintel, zise sihastrul:

Dacă aveţi de gând numaidecât să vă coborâţi spre ţară, atunci să nu umblaţi ca până acuma, hoinărind încolo şincoace prin munţi, căci numai degeaba vă pierdeţi timpul, ci să luaţi bine seama şi să urmaţi semnului ce vi se va arăta şi care va duce spre răsărit; nicidecum însă să nu vă luaţi după semnul ce vi se va ivi spre apus, spre miazănoapte ori spre miazăzi, căci atunci nu veţi ieşi bine la capăt! Şi acum, Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă îndeplinească toate dorinţele!

Şi rostind sihastrul cuvintele acestea, se porni încotro era îndreptat.

Dragoş-Vodă îi mulţămi din toată inima pentru sfatul ce i l-a dat şi, luându-şi rămas-bun de la dânsul, se porni asemenea în cale-l. Şi mai umblând el dimpreună cu tovarăşii săi, cât timp va mai fi umblat, prin munţii din apropiere, iată că se iveşte dintr-o smidă ⁹ un cerb cu douăsprezece coarne, care porni îndărăt, spre apus; de altă parte sare un vier sălbatic, dintr-o sihlă şi începând a grohăi apucă spre miazănoapte; şi iarăşi din altă parte se arată un pluton,  ¹⁰ care prinse la fugă spre miazăzi. În urmă se iveşte un bourel murg cu trei stele în frunte, care-şi luă cursul spre răsărit.

Dragoş-Vodă, căruia i se-ntipărise bine în minte sfatul ce i l-a dat sihastrul, care sălbăticiune, cum o vedea, o lăsa să se ducă în trea-bă-şi. Când dete însă cu ochii de bourelul cel cu trei stele în frunte, atât el cât şi tovarăşii săi se ţinură lipcă de dânsul, ca să nu-l piardă din vederi, urmărindu-l necontenit, atât pe vârfurile munţilor celor mai înalţi, cât şi prin prăpăstiile cele mai adânci şi mai primejdioase; atât prin văgăuni şi vâlcele, cât şi prin poieni şi preluci, ¹¹ până ce ajunseră la apa Moldovei.

Aicea, fiind bourelul pre care îl urmăreau ei foarte ostenit şi asudat de fugă, se aruncă deodată în valurile cele repezi şi limpezi ca lacrima ale apei acesteia şi cât ai bate din palme se făcu nevăzut, ca şi când ar fi intrat în pământ.

Dragoş-Vodă şi tovarăşii săi, pierzându-l din ochi şi nemaiputân-du-l da de urmă, cugetară că a apucat pe albia apei în jos şi deaceea merseră şi ei o bucată de loc la vale, alăturea cu Moldova, până ce ajunseră într-o poiană răsfăţată şi frumoasă de pe malurile acestui râu. În poiana aceea apoi, fiindcă înnoptase acuma hăt-binişor şi nu puteau merge mai departe, de întuneric şi osteniţi ce erau, se opriră locului ca să mâie.

Iată însă că în revărsatul zorilor, când le era somnul mai dulce, se aude un muget străbătător de bour, în partea dinspre miazănoapte şi miazăzi.

Dragoş-Vodă, cum îl aude, cugetând că e bourul după care s-au fost luat în ziua premergătoare, sare drept în picioare, deşteaptă şi pe ceilalţi inşi şi se pornesc apoi iarăşi cu toţii în partea aceea, în care se auzise mugetul bourului, adică pe apa Moldovei la vale şi merseră timp de mai multe ore, până ce deteră într-o sihlete ¹² mare, care se afla în capătul dinspre miazănoapte-apus a Câmpulungului de astăzi. De aicea, auzind iarăşi mugetul bourului dincolo de apa Moldovei, apucară în mâna stângă, trecură Moldova de cealaltă parte, se suiră pe Izvorul sau Pârâul-Morii, la deal, până ce ajunseră la Curmătura Feredeului; de-aicea apucară pe coama muntelui Feredeul în sus şi merseră până ce ajunseră mai până în vârful acestuia. Aicea, stând puţin locului şi poposind, iată că li se arată iarăşi un bour, care venea despre muntele Păuşă şi care li se păru că e acelaşi ce-l pierdură din vederi în sara zilei premergătoare.

Dragoş-Vodă, cum îl zăreşte, mânios că l-a purtat cine ştie pe unde, pune arcul la ochi şi dă să-l culce la pământ. Insă bourul în aceeaşi clipă fuge în dosul unui paltin înalt şi gros şi să te cam mai duci la fugă spre răsărit!

Dragoş-Vodă şi ceilalţi inşi se iau repede după dânsul, ca să nu-l scape şi de astă dată din vedere, urcă şi coboară ca săgeata mai multe dealuri şi dâmburi, până ce ajung aproape de un pârâu care curge drept spre răsărit şi la care, fiind bourul prigonit foarte însetat, se opri puţin ca să soarbă vreo câteva guri de apă. Urmăritorii săi, care s-au fost împrăştiat unii în dreapta şi alţii în stânga, se opresc asemenea, îl înconjură din toate părţile, întind arcurile şi, cât ai clipi din ochi, îl culcă la pământ. Dragoş-Vodă, cum vede că a căzut jos şi nu se mai clinteşte din loc, bucuria lui, se repede degrabă la dânsul, să-l vadă cât e de mare şi de gras. Dar când ajunge la starea locului, dă, spre cea mai mare mirare a lui, că sălbăticiunea săgetată nu e bour, după cum crede el, ci un simplu bou sălbatic. Deci întorcându-se către tovarăşii săi, care asemenea alergaseră ca să vadă sălbăticiunea răpusă, zise într-un ton cam supărăcios:

—  Bată-l pârdalnicul să-l bată! Acesta nu e bour, ci bou sălbatic! Şi fiindcă e bou, Bou să se numească de-acum înainte şi locul acesta, unde a fost săgetat!

Şi cum a spus Dragoş-Vodă, aşa s-a şi întâmplat, căci atât pârâul din care a băut boul cel săbatic apă, cât şi locul unde a fost el săgetat, din momentul acela Boul le-a rămas numele şi tot aşa se numesc şi-n ziua de astăzi.

După aceasta porunci Dragoş-Vodă la vreo câţiva feciori voinici să taie vreo câţiva brădani tineri, să facă un fel de leasă dintr-înşii, să ieie boul săgetat, să-l pună pe leasa aceea, să-l ridice pe umere şi să plece apoi cu toţii mai departe, până ce se vede, căci apropiindu-se soarele spre apus şi fiind locul acela foarte sălbatic, nu voi să rămână şi să mâie acolo.

Feciorii, cât ai bate în pălme, făcură ceea ce li se spuse şi apoi se porniră cu toţii mai departe, la vale, pe ţărmurile pârâului unde a fost boul cel sălbatic săgetat.

Ajungând la Gura-Boului, care trecea alăturea cu munţii Senatoriul şi cu Runcul-Boului şi se revarsă în Moldoviţa, trecută de iastalaltă parte şi apucară apoi pe ţărmul stâng al Moldoviţei în jos şi merseră până la gura Dragoşei, care curge din munţii dinspre răsărit şi se revarsă în dreptul muntelui Scăuelele, asemenea în Moldoviţa. Aice, văzând ei că dacă s-ar duce mai departe, la vale, ar merge mai mult spre amiază şi nu, după cum le-a fost spus sihastrul, spre răsărit, stătură locului, se odihniră puţin şi apoi, după ce dete locului acestuia numele de Popasul lui Dragoş, apucară pe pârâul la care au fost ajuns, în sus şi în mai puţin de trei pătrari de oră ajunseseră într-o câmpie largă şi frumoasă care se-ntindea pe de-o parte şi pe de alta a pârâului acestuia.

În câmpia aceea plăcându-le foarte mult, atât lui Dragoş-Vodă cât şi tovarăşilor săi, hotărâră să se oprească, să steie un timp mai îndelungat şi să se odihnească, căci alergăturile şi zbuciumările din zilele trecute le sleiseră mai toate puterile.

Şi cum au hotărât, aşa au şi făcut. Îşi aleseră un loc mai larg şi mai îndemânatic şi fiindcă soarele începuse acuma a se ascunde după piscurile munţilor, unii se apucară să doboare nişte ciungi ca să facă foc, alţii se puse să jupească boul ce-l adusese cu sine şi iarăşi alţii începură a tăia feluriţi brădani, făgani, precum şi alţi copăcei şi a face dintr-înşii un fel de lagăr. Şi aşa, în scurt timp, lagărul era făcut gata, focul aprins, boul jupit şi carnea lui pusă pe cărbuni ca să se frigă.

Însă până a se frige carnea, unii dintre dânşii, mai sprinteni şi deprinşi cu pescuitul, bucăţeliră un ciung uscat, făcură cât ai scăpăra dintr-un amnar mai multe făclii dintr-însul, aprinseră făcliile, se duseră la pârâul cel limpede ca lacrima din apropiere şi începură a pescui. Şi n-a trecut mult timp la mijloc şi se-ntoarseră c-o mulţime de peşti îndărăt, precum: păstrăvi, lostoce, lipeni, mrene, cleni şi ochene, de care era bucşit pârâul, care se vede că până atuncea nime nu umblase pe acolo, ca să prindă peşti. Ajungând la lagăr şi cinătuind ¹³ peştii, îi puse şi pe aceştia pe jăratic, ca să se frigă.

După ce s-au fript peştii şi carnea deajuns, scoaseră pâinea şi ploscele cu vin ce le-au fost luat cu dânşii când s-au pornit d-acasă şi începură a mânca, a bea şi a se veseli. Iară după ce au mâncat, au băut şi s-au veselit deajuns, fiind acuma hăt-târziu şi ei osteniţi şi somnoroşi, puse Dragoş-Vodă pe vreo câţiva inşi mai zdraveni să steie de strajă, iar ceilalţi se culcară şi nu se sculară până a doua zi la prânzul cel mare.

A doua zi, după ce s-au deşteptat şi după ce fiecare s-a spălat în apa cea curată şi răcoritoare a pârâului din apropiere, Dragoş-vodă se puse în cale cu tovarăşii săi să cerceteze locurile de prin împrejurime şi abia după aceea, adică după ce le va fi cercetat pe toate şi le va fi văzut singur cu ochii săi, să plece mai departe.

Şi în ziua aceea, lăsând pe vreo câţiva inşi de pază lângă lagărul ce l-au fost făcut în seara zilei premergătoare, toţi ceilalţi, în frunte cu Dragoş, plecară pe ţărmul Dragoşei în sus şi se duseră până la obârşia acesteia, adică până la Poiana Mărului, de pe culmea căreia, când e timp senin şi frumos, se pot vedea nu numai munţii din împrejurime, ci şi o parte bună din şesul dinspre răsărit, care se-ntin-de până la apa Sucevii. De aicea se-ntoarseră îndărăt cutreierând mai toate văile, dealurile şi munţii care se-ntind de-a dreapta şi de-a stânga Dragoşei, precum: Măcrişul, Bâtca Măcrişului, Bobeica-Frumosului, Smidovaticul, Fusa, Lupoaia, Cucereasa şi Arşiţa Tanului. Şi abia pe la înserate se întoarseră îndărăt.

A doua zi apucară pe apa Moldoviţei în sus şi trecând pe locul unde se află satul de astăzi Vatra Moldoviţei şi unde mai târziu Alexandru-vodă cel Bun făcu o mănăstire, merseră până aproape de obârşia Moldoviţei, adică până nu departe de Ardgel şi cercetară dealurile, munţii şi văile care se-ntind de-a dreapta şi de-a stânga acestui râu, precum Ionul, Ciocanul, Dămăcuşa, Vulcanul, Bouleţul, Măgura, Strigoiul, Pietrosul, Făgeţelul şi mulţi alţii, de ale căror nume nu-mi mai pot aduce acuma aminte.

A treia zi apucară pe apa Moldoviţei la vale, merseră până la locul unde se află satul de astăzi Frumosul şi începură a cutreiera dealurile şi munţii de prin împrejurimea acestuia, până spre Poiana-Micului, precum: Arşicioara, Hâga, Arsura, Comarnicul, Rotunda, Dealul-Bra-dului şi Dealul-Mărului.

Iată însă că tocmai când ajunseră pe muntele Boboica şi voiau acum să se întoarcă îndărăt de unde s-au pornit, le iese înainte iarăşi un bour cu trei stele în frunte, ca şi cel dintâi, care cum dete cu ochii de dânşii o rupse la fugă în jos, spre răsărit.

Dragoş-Vodă şi tovarăşii săi, cum îl zăresc, se şi iau după dânsul, îl urmăresc când în drepta, când în stânga, când spre răsărit, când spre miazăzi, până ce ajung pe ţărmul cel drept al pârâului Humorul, ceva mai la vale de mănăstirea Humorului de azi. Aice, nemaiputând fugi bourul, de ostenit şi asudat ce era, îl strâmtorează din mai multe părţi şi-l curmă viaţa.

Locul acesta se va chema de-acum înainte Bouri, spre aducere-aminte de bourii care i-am urmărit până aicea! Strigă Dragoş plin de bucurie, după ce s-a apropiat de dânsul şi s-a încredinţat că într-adevăr e bour şi nu bou sălbatic ca cel ce îl săgetase cu vreo câteva zile mai-nainte.

Şi de-atunci şi până nu demult, Bouri s-a numit atât locul acesta cât şi un pârâuaş care se revarsă în Humorul şi la gura căruia a fost bourul săgetat.

Şi-acuma, după ce au săgetat bourul şi botezară cu numele lui locul unde i-au curmat firul vieţii, îl luară vreo câţiva feciori zdraveni, pe nişte pari şi se-ntoarseră apoi cu toţii îndărăt, de unde s-au pornit în dimineaţa zilei aceleia. Şi cum ajunseră la starea locului, începură iarăşi, ca şi-n ziua întâia, a mânca, a bea şi a se veseli până către miezul nopţii.

Şi aşa petrecură ei mai multe zile de-a rândul, parte pe câmpia cea întinsă şi frumoasă, unde şi-au fost făcut lagărul, când au ajuns în acele locuri, parte cutreierând şi cercetând munţii şi văile de prin împrejurime şi vânând sălbăticiile ce le ieşeau în cale.

În acelaşi timp însă, cât a petrecut Dragoş-Vodă cu soţii săi pe câmpia unde şi-au ridicat lagărul, au făcut ei şi o fântână sub poalele unui deal pe care avea Dragoş-Vodă mare plăcere de-a se sui, mai ales dimineaţa, pe la răsăritul soarelui şi a privi de acolo în toate părţile. De-atunci s-a numit fântâna aceea Fântâna lui Dragoş şi tot aşa se numeşte ea şi-n ziua de astăzi, măcar că acuma nimeni nu poate bea apă dintr-însa, pentru că în anii din urmă s-a risipit şi s-a astupat mai cu totul. Iară dealul, sau mai bine zis coasta, sub poalele căreia s-a făcut fântâna aceea, s-a numit dintru început Dealul lui Dragoş, mai pe urmă însă au început oamenii a-l numi Dealul sau Coasta Dragoşii.

Tot după numele lui Dragoş s-a numit de atunci încoace şi câmpia unde şi-a aşezat acesta lagărul său: Câmpul sau câmpia lui Dragoş, iară pârâul de-a lungul căruia se-ntinde această câmpie s-a numit Dragoşa şi tot aşa se numeşte el şi astăzi. Câmpul sau câmpia lui Dra-goş, însă, s-a schimbat mai pe urmă în Câmpul sau Câmpia Dragoşii.

Şi după ce a petrecut Dragoş-Vodă cu oamenii săi mai multe zile şi nopţi în lagărul de pe câmpul dinspre care a fost până acum vorba, s-au ridicat cu toţii şi au plecat mai departe pe Dragoşa în sus şi mer-seră până la Poiana Mărului. De-aici, cârnind spre miezul nopţii, se duseră mai departe până ce se apropiară de munţii de pe malul drept al Suceviţei. Aicea, dând iarăşi de-un pârâu care se revarsă în Suceviţa şi fiind foarte obosiţi de drum, se opriră într-o prelucă de pe malul acestui pârâu, se odihniră puţin şi după aceea porniră iarăşi mai departe, la vale, pe pârâul acesta care, de când a poposit Dragoş şi cu oamenii săi lângă dânsul, s-a numit şi se mai numeşte încă şi astăzi Dragoşinul; iară muntele de lângă care curge acest pârâu, Piciorul şi Dealul-Dragoşinului.

Ajungând la Gura-Dragoşinului, apucară pe malul Suceviţei în jos şi nu steteră mai mult locului până nu ajunseră în marginea dinspre răsărit a munţilor, adică pe locul unde se află în timpul de faţă satul Marginea. Aicea steteră iarăşi locului şi poposiră.

După ce s-au odihnit şi aicea deajuns, se porniră iarăşi mai departe, tot spre răsărit, până ce ajunseră în partea dinspre apus a satului de astăzi Volovăţ şi anume pe dealul care se numeşte Arşiţa. Ajunşi aicea, se puseră iarăşi în cale să steie mai multe zile, ca şi-n.

Câmpul lui Dragoş de lângă Dragoşa şi să cerceteze cu de-amănuntul locurile de prin împrejurime.

Şi cum se hotărâră, făcură şi aicea un lagăr. Sfârşind lagărul de făcut, aşeză Dragoş-Vodă străji, jur-împrejurul lui, iar el şi cu ceilalţi tovarăşi ai săi, adică cu sfetnicii, căpitanii oştilor şi alţi boieri şi fii de boieri care veniră cu dânsul, după ce cinară şi se veseliră plini de bucurie că au ieşit cu ajutorul lui Dumnezeu la ţară, se puseră ca să se odihnească.

A doua zi dimineaţă, cum se sculară, trimise Dragoş-Vodă pe trei inşi dintre cei mai aleşi, mai iscusiţi şi mai viteji căpitani, în părţile de prin apropiere, ca să iscodească ţara în care au intrat şi anume, pe unul spre amiază, pe al doilea spre miazănoapte, iar pe al treilea şi pe cel din urmă, spre răsărit.

Cei doi căpitani dintâi, după ce merseră în părţile în care li s-au spus şi după ce cutreierară timp de mai multe ore, adică pe cât le-a fost cu putinţă, locurile pe unde trecură, se-ntoarseră înapoi cu vestea că locurile cercetate de dânşii sunt foarte frumoase şi mănoase.

Cel din urmă însă, cum s-a pornit la iscoadă, nu ajunse departe şi dete de-o prelucă răsfăţată şi împrejurată cu tot felul de pomi. Iar în mijlocul prelucii aceleia erau nişte pietre frumoase cu tot felul de scrisori şi împestriţături pe dânsele şi-ntre pietrele acelea se afla o colibioară.

Căpitanul nostru, cum zări colibioara, se şi apropie de dânsa şi intră înăuntru ca să vadă de este cineva într-însa ori e părăsită şi deşartă. Şi cum intră înăuntru dete de-o bătrână care sta înaintea icoanei Maicii Domnului şi se ruga. Uimit de ceea ce văzuse, se opri deodată locului neştiind ce să facă: să înainteze mai aproape şi să vorbească cu dânsa, ori să aştepte până-şi va sfârşi rugăciunea!

Dar bătrâna, cum simţi că a intrat cineva la dânsa, îşi întoarse capul ca să vadă cine-l şi, cum dete cu ochii de dânsul, se şi ridică în picioare şi, întorcându-se cu faţa către el, începu a-l spune cu de-amă-nuntul: cine şi de unde este el, cu cine şi cum a venit până acolo şi că ea îl aşteaptă de mult să vină, iară după ce-l spuse toate acestea îl rugă ca s-o ducă îndată la Dragoş.

Căpitanul, mirându-se de cele ce văzu şi le auzi, crezu la început că se află înaintea unei vedenii şi de aceea nici nu mai cuteză a o întreba de unde vine ea acolo, cine este şi cum se cheamă, ci o duse îndată la Dragoş.

Dragoş-Vodă, cum o văzu, se miră şi el, ca şi căpitanul ce-o aduse, de unde a răsărit deodată femeia aceasta. Apoi o întrebă cum se cheamă, cine este şi de unde vine să locuiască în acele locuri singuratice?

Numele meu e Uţa! Răspunse bătrâna şi sunt născută în munţii Bradului. Părinţii mei au fost boieri de neam, dar răutăţile şi nesta-torniciile timpului m-au făcut să părăsesc lumea încă din tinereţe şi să trăiesc aicea, singură, în rugăciuni, că doară s-a îndura bunul Dumnezeu şi ne-a mântui de liftele cele spurcate şi rele. Pe tine, doamne, te ştiu cine eşti; ştiu de ce ţi-ai părăsit ţara şi moşia strămoşească şi de aceea vin acuma să-ţi spun, în numele Domnului ce m-a trimis, că te aşteaptă mare mărire. În scurtă vreme ai să ajungi domn şi stăpânitor peste întreaga ţară în care ai intrat şi neamul tău are să fie mare şi vestit şi numele lui nu se va şterge niciodată, cât a mai fi urmă de creştin în ţara noastră. Deci locul pe care ţi-ai pus piciorul, când ai ieşit din ţara părintească, să nu-l mai părăseşti, ci să-l cuprinzi şi să-l stăpâneşti, că nimeni n-are să ţi se poată pune împotrivă!

Şi cum rosti bătrâna cuvintele acestea, un nour negru cu fulgerare şi tunete o cuprinse şi cât ai clipi din ochi se făcu nevăzută şi de atunci încoace nimeni nu i-a mai dat de urmă, nimeni n-a mai văzut-o, măcar că Dragoş-Vodă puse oameni anume ca s-o caute în toate părţile.

Şi era femeia aceea în vârstă cam de-o sută de ani, la faţă cam slută şi urâtă, la privire însă blândă şi cine-a văzut-o i se părea că vede o minune înaintea sa.

Şi mai stând Dragoş-Vodă, cât timp va mai fi stat după întâlnirea şi vorbirea ce-a avut-o cu bătrâna Uţa, pe locul unde şi-a fost aşezat el lagărul din urmă, cercetă toată ţara în care a intrat, în lungiş şi-n curmeziş. Iară după ce s-a încredinţat că e foarte întinsă, frumoasă şi mănoasă, fiind pe lângă aceasta încă şi împănată cu tot felul de păduri şi codri, dumbrăvi şi rediuri şi adăpată cu o mulţime de râuri şi păraie cu apă limpede ca lacrima şi pline cu tot soiul de peşti, s-a hotărât ca să se pună luntre şi punte s-o cuprindă toată, ş-apoi să se facă el domnitor şi stăpânitor peste dânsa. Dar fiindcă el a fost venit de astă dată numai ca s-o iscodească şi avea numai foarte puţini oameni cu dânsul, s-a întors îndărăt în ţara sa, în Maramureş şi a prins a îndemna pe supuşii săi şi pe alţi români, ca să vină şi ei cu dânsul.

Şi nu mult după aceasta, iată că s-au ridicat mai mulţi boieri şi popor de rând şi s-au pornit cu toţii şi au venit ca să se aşeze de iastălaltă parte de munţi, în ţara cea nouă, adică în Moldova, căci aşa s-a numit ţara aceasta după ce a cuprins-o Dragoş-Vodă.

Şi de astă dată, Dragoş-Vodă şi cei ce au venit cu dânsul nu se porniră de-acasă în chip de vânătoare, ca-ntâia oară, ci ei luară şi toată averea lor cu dânşii şi ţinură calea drept spre locul acela unde a stat Dragoş-Vodă de vorbă cu Uţa.

Şi după ce au sosit şi au descălecat pe locul acela, a pus Dragoş-vodă să facă o întăritură pe dânsul, adică o cetăţuie, ca la timp de rebeliune, de mare cumpănă şi nevoie, să aibă unde a se retrage şi de unde a se apăra împotriva duşmanilor.

Şi-au făcut o întăritură cu cinci şanţuri, din sus de satul de astăzi Volovăţ şi anume sub poalele dealului Arşiţa. Şi întăritura aceea, ale cărei urme de ziduri se mai pot vedea încă şi astăzi, s-a numit Fortăreţ.

Iată însă că, nu mult după ce s-a ridicat întăritura despre care ne-a fost vorba, mergând vestea în toate părţile că Dragoş-Vodă a descălecat în Moldova, îi veniră soli de la Siretiu şi de la Suceava, cu daruri preţioase şi-l rugară să ajute pre bieţii creştini împotriva căpcăunilor, a tătarilor, a leşilor şi a altor lifte rele care năvăleau în ţară de-o bântuiau şi-o prădau şi multe neajunsuri şi neplăceri făceau locuitorilor, din care pricină cei mai mulţi dintre dânşii, de frică şi groază, luară lumea-n cap, ascunzându-se prin munţi.

Dragoş-Vodă, ascultând rugămintea solilor, nu se codi, ci adunând pe toţi voinicii săi precum şi pe alţi români la un loc, se porni fără întârziere cu dânşii împotriva duşmanilor şi, luptându-se cu toţii ca nişte lei, în scurt timp curăţi ţara de dânşii.

Însă nu trecu multă vreme la mijloc, după biruinţa aceasta şi se iscă din nou război din partea tătarilor şi a leşilor. Dar şi Dragoş-Voda, cum prinse de veste ca duşmanii iarăşi voiesc să intre şi să prade ţara, nu stătu mult pe gânduri ce să-nceapă şi să facă, ci văzând că ţara e în primejdie şi sări la luptă şi răsfrânse, cu ajutorul lui Dumnezeu şi acest rău, alungând liftele cele rele până departe peste hotar.

După această nouă învingere asupra duşmanilor, s-au adunat căpitanii oştilor şi boieriii cei mai de frunte la un loc şi ţinând sfat laolaltă îl aleseră pre Dragoş-Vodă de cap şi domnitor peste întreaga ţară, căci Moldova pe vremea aceea nu avea domnitor şi-l rugară să nu locuiască mai mult în cetăţuia ce şi-a fost făcut-o el după descălecarea Moldovei, ci să se aşeze în Siretiu şi-acolo să locuiască.

Dragoş-Vodă, fiind un om cu multă chibzuinţă, nu se puse de pricină, ci ascultând de îndemnul sfetnicilor şi al mai-marilor oştilor sale şi voind a împlini dorinţa poporului băştinaş, care locuia pe acea vreme în oraşele Suceava, Siretiu şi Cotovăţ,  ¹⁴ precum şi prin câteva sate răzleţite de-a lungul şi de-a latul ţării, despre a căror nume nu-mi mai pot aduce acuma aminte, a părăsit cetăţuia sa şi s-a pornit cu căpitanii oştilor şi cu sfetnicii săi spre Siretiu, unde se hotărî să petreacă până la sfârşitul vieţii sale.

Şiretenii, cum au auzit că Dragoş-Vodă vine spre dânşii şi voieşte să se aşeze pentru totdeauna în târgul lor, s-au bucurat şi au ieşit cu mic cu mare ca să-l întâmpine şi să-l ducă cu pompă mare în oraş.

Locul unde au ieşit şiretenii întru întâmpinarea lui Dragoş, precum şi a sfetnicilor şi căpitanilor săi şi pe care se află astăzi un sătişor mic, s-a numit de atunci încoace Drăguşenii. Unii însă şi mai ales străinii, pe lângă Drăguşeni, îl mai numesc încă şi Drăguşana sau Drăguşanca.

După ce s-a aşezat Dragoş-Vodă în Siretiu şi după ce-a luat acum cârma întregii ţări asupra sa, aducându-şi aminte de prorocia babei Uţa, făcu, pe locul unde a trăit şi s-a aflat aceasta, o biserică de lemn de stejar şi alăturea cu biserica aceea a făcut el mai pe urmă şi curţi domneşti. Şi trimise apoi pe mai mulţi inşi dintre cei ce veniseră cu dânsul din Maramureş, ca să meargă şi să se aşeze la acel loc, să-şi facă case şi să prindă a lucra pământul de prin împrejurime, iar la vreme de nevoie să sară cu toţii şi să steie ca un zid întru apărarea ţării.

Cei trimişi nu se deteră într-o lature, ci se duseră cu toţii şi-şi făcură fiecare câte o casă mare şi frumoasă, din jos de biserică, pe locul care se numeşte astăzi Sălişte.

Şi fiindcă atât biserica lui Dragoş-Vodă cât şi casele de pe lângă dânsa s-au clădit pe ţărmul unei vâlcele sau pârâuaş, pe ţărmul căruia a fost coliba Uţei, deaceea atât satul care mai pe urmă a crescut hăt-mare, încât avea şapte biserici, cu o mulţime de curţi boiereşti, cât şi pârâuaşul, care izvorăşte de sub dealul Pleşă şi se revarsă din jos de sat în Suceviţa, s-au numit dintru început Valea-Uţei, întru aducerea-aminte de baba Uţa, iară mai pe urmă, Olovăţ.

Murind Dragoş-Vodă care a fost cel dintâi domnitor peste românii din Moldova şi care, în scurtul timp cât a domnit, mare şi mult bine a făcut el ţării şi supuşilor săi, fu dus şi înmormântat în biserica din Valea-Uţei, făcută de dânsul.

La vreo câteva sute de ani după moartea şi înmormântarea lui Dra-goş-Vodă, suindu-se pe tronul Moldovei Ştefan-Vodă, care a fost unul dintre cei mai înţelepţi, mai voinici şi mai vestiţi domnitori români şi din care pricină s-a numit el apoi Ştefan cel Mare, ridică biserica cea de stejar a lui Dragoş din Valea-Uţei şi o mută pe locul unde se află astăzi sătişorul Putna şi mănăstirea Putnei şi unde se poate vedea şi astăzi, iar în locul ei făcu altă biserică din piatră, cu mult mai mare şi mai frumoasă, care asemenea se poate vedea şi acuma.

După moartea lui Ştefan cel Mare şi înmormântarea sa în mănăstirea Putnei, venind în decursul timpului alţi domni la cârma ţării şi fiind Moldova, mai ales în partea de sus, adică unde locuim noi astăzi, foarte adeseori călcată, prădată şi pustiită de neastâmpăraţii şi neîmpăcaţii săi duşmani care ca nişte fiare sălbatice năvăleau asupra ei, precum mulţi alţi locuitori, aşa şi cei din Valea-Uţei, de frica şi groaza duşmanilor, părăsiră satul şi fugiră cu toţii spre munte, nădăjduind că mai pe urmă se vor întoarce iarăşi îndărăt. Dar ţinând răzmeriţele şi rebeliunile un timp mai îndelungat şi nemaiputându-se nimeni dintre cei fugiţi întoarce îndărăt la vetrele lor, au început cu timpul, pe locul unde erau mai înainte casele lor, biserica cea nouă a lui Ştefan cel Mare şi cetăţuia lui Dragoş-Vodă a creşte dudău şi tot felul de copaci, astfel că la vreo câteva zecimi de ani după aceea, atât vatra satului, cât şi locurile de prin împrejurime se prefăcură într-o pădure mare şi deasă, ca toate pădurile. Ba, ce este încă şi mai mult, nici chiar cetăţuia şi biserica nu se mai puteau vedea de-nălţimea şi desimea tufarilor care crescuseră nu numai pe lângă dânsele, ci până şi pe zidurile lor. Iar în loc de oameni întâlneai acum numai fiare şi alte sălbăticiuni care cutreierau pădurea de-a lungul şi de-a latul, fără cea mai mică grijă că le va face cineva vreun rău.

Iată însă că într-o zi, cine mai ştie câţi ani vor fi de-atuncea, ieşind un cioban cu oile la păscut, ajunse cu dânsele până pe locul dintre Cainovăţ şi Surupana, două văi care se află în partea dinspre amiază a satului de astăzi. Acolo îşi păscu el oile sale până ce a început a se îngâna ziua cu noaptea. Când a prins acuma a se întuneca hăt-binişor şi voi a se-ntoarce cu oile acasă, dă că vreo câteva oi, care cu puţin mai înainte deaceea se despărţise de celelalte şi intrase în desişul pădurii, îi lipsesc din turmă. Şi cum dete el că-l lipsesc oile, prinse a le căuta încolo şincoace. Dar degeaba, căci fiind acuma prea târziu şi pădurea în care au fost intrat ele prea deasă şi întunecoasă, nu le putu nicidecum afla şi de aceea le lăsă în ştirea Domnului şi se-ntoarse fără de dânsele acasă. A doua zi însă, cum se zori de ziuă, se porni dimpreună cu alţi ciobani, ca iarăşi să le caute.

Ajungând şi intrând ciobanii în pădurea în care se pierdură oile, umblară mai lung timp încolo şincoace, dar degeaba, că nici unul nu le putu afla. Şi neaflându-le nu le rămase alta decât să se întoarcă înapoi fără de nici o ispravă. Dar iată că la întoarcere dau cu ochii de-o stâncă foarte mare. Ei, văzând stânca aceea, dau să se apropie de dânsa, dar nu pot, căci era înconjurată din toate părţile de o mulţime de tufari şi copaci împletiţi cu iederă, ca şi când ar fi fost întărită cu nişte ziduri. Văzând ei că cu una, cu două nu e chip a se apropia de dânsa, începură bărbăteşte a da într-o parte şi-ntr-alta tufarii şi iedera ce le sta în cale şi a se apropia în chipul acesta de dânsa. Iară după ce au ajuns cu mare chiu şi vai în apropierea stâncii, deteră cu ochii de o peşteră. Şi cum deteră ei cu ochii de peştera aceea, îndată se şi băgară înăuntru, cugetând că vor afla într-însa oile pierdute. Şi-ntru adevăr că le şi aflară. Dar pe cât de mare le-a fost bucuria la început, când zăriră oile culcate într-un ungher şi rumegând, pe-atâta de mare le-a fost mai după aceea mirarea, când căutară mai bine în dreapta şi în stânga şi văzură că ei nu se află într-o peşteră de rând, cum se găsesc foarte adeseori pe unele locuri şi mai ales prin munţi, ci într-o încăpere largă şi frumoasă, înconjurată din toate părţile cu ziduri şi deasupra cu boltituri. Şi plini de uimire cum erau, îndată cunoscură şi se încredinţară, de pe icoanele cele mucegăite care atârnau pe pereţi, precum şi de pe crucile, sfeşnicele şi prapurile care stau rezemate sau aruncate pe jos, că ei nu se află într-o peşteră, ci într-o biserică părăsită. Îşi luară deci oile şi, întorcându-se cu dânsele spre casă, pe cine-l întâlneau în drum îl opreau în loc şi-l istoriseau că iac-acolo şi-acolo au dat peste o biserică părăsită.

Oamenii şi mai ales sătenii de unde erau ciobanii cu oile pierdute, cum auziră ceea ce le-au istorisit aceştia, se şi porniră cu cârdul spre pădurea cu pricina şi cum ajunseră la starea locului, începură care dincotro a tăia copacii şi tufarii de pe lângă biserică şi a o scoate la iveală din întunericul pădurii, unde a stat ascunsă cine ştie cât timp de ochii oamenilor. Iar după ce o scoaseră la lumină, chemară pietrari şi stoleri şi-l puseră s-o tencuiască şi s-o văruiască atât pe dinafară cât şi pe dinuntru şi s-o acopere.

Pietrarii chemaţi, începând a o tencui, deteră de o uşă tainică care ducea într-o pivniţă. În pivniţa aceea deteră ei de-un sicriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iar pe o cruce de aur, care asemenea s-a aflat în sicriul acela, sta scris: Dragoş-Vodă (un semn că oasele din sicriu erau ale lui Dragoş-Vodă), cel dintâi domnitor român al Moldovei, care după moarte a fost înmormântat în bicerica cea de lemn, făcută de dânsul.

Nu mult după aceasta veniră şi alţi oameni din satele de prin apropiere şi începură a-şi face case pe lângă biserica descoperită de ciobani. Şi cu cât mai mulţi copaci cădeau la pământ, cu atâtea mai multe case se ridicau şi satul se mărea pe zi ce mergea. Dar de astă dată, satul nu s-a făcut pe locul acela unde a fost el mai înainte, ci mai spre apus şi nici nu s-a mai numit el ca de la început, Valea-Uţei sau Olovăţ, ci Volovăţ. Şi tot aşa se numeşte el şi astăzi.

Şi cu cât se înmulţeau sătenii, cu atâta şi pădurea dinspre răsărit şi dinspre apus se rărea şi scădea mai tare, până ce, în sfârşit, ajunseră ei cu răritul dincolo de dealul Arşiţa, la poalele căruia a fost cetăţuia lui Dragoş-Vodă.