Broasca cu troaca

Dumnezeu şi cu Sfântul Petre mergeau odată pe un drum de ţară şi aşa, îi apucă noaptea pe lângă o moară.

Haide să mânem aici la moară, Doamne, zise Sfântul Petre.

Hai! Îi răspunse Dumnezeu.

Merseră şi bătură la uşa morii, dar morăriţa care era acasă şi care nu dorea să-l primească pe oaspeţi, se băgă sub o troacă de cernut făină şi tăcu acolo chitic. „Dacă întâmplător intră aici drumeţii ceia, n-au să mă vadă şi nevăzându-mă, au să-şi ia tălpăşiţa şi-au să se ducă la altă casă.”

Aşa chiar s-a întâmplat; au intrat în moară şi, nevăzând pe nimeni, au închis uşa la loc şi-au plecat mai departe, iar Dumnezeu, care pe toate le ştia, a blestămat-o pe morăriţa cea rea la inimă, să rămână cu troaca în spinare.

Şi aşa a şi rămas.

De-atunci a rămas broasca cu troacă, vietatea aceea care trăieşte tot pe malurile apelor mari, pe unde sunt smârcuri şi vălugi jilave, în păpurişul cărora se şi adăposteşte şi se ascunde atunci când aude vreun zgomot.