Cum s-a făcut pupăza

Cică a fost odată o fată frumoasă, cum pereche nu-l puteai găsi. Cum o chema, nimenea nu ştie, căci e mult de atunci. Atâta se ştie numai, că era frumoasă ca lumina soarelui şi că era unica la părinţi. Aceştia o iubeau aşa de mult, că niciodată nu-l ieşeau din voie. Noaptea, după ce adormea, tatăl şi mama ceasuri întregi vegheau la căpătâiul ei şi vărsau o lacrimă de bucurie, că le-a hărăzit Dumnezeu aşa mândreţe de fată. Dimineaţa, cum se scula, bătrâna mamă îi punea în gură trei grăunţe de sare şi apoi o spăla cu apă, în care stinsese trei cărbuni aprinşi, ca să nu se deoache odorul ei.

Iar fata creştea mereu. Şi era voinică, rumenă la obraji, zveltă, cu ochii negri şi adânci ca adâncul mării, cu părul lung, moale, galben şi mai strălucitor decât aurul cel curat. Când ieşea din casă, soarele de ruşine şi de mânie se roşea la faţă, iar luna se ascundea după nouri.

Toate celelalte fete din sat nu mai puteau de necaz, pentru că toţi flăcăii numai la ea se uitau, numai calea ei îi aţineau, numai pentru dânsa se prăpădeau. Şi se sileau şi ele ca să se facă frumoase şi se spălau şi se găteau toată ziua, dar nici pe departe nu o puteau ajunge pe dânsa.

Şi se dusese în toate părţile vestea despre frumuseţea ei şi din toate colţurile pământului veneau feţi-frumoşi, mândri şi bogaţi, ca să-l ceară mâna.

Părinţii nu se îndurau să o căsătorească şi să se despartă de dânsa.

Atâta avem şi noi pe lume, ziceau dânşii, ea e lumina ochilor, ea este sprijinul bătrâneţilor, ea e bucuria şi fericirea noastră. Fără de dânsa va fi vai şi amar de noi, totul ni se va părea pustiu. Aşa, ca să mai treacă puţină vreme, că tot ea este prea tânără şi fragedă.

Dar vorba ceea: când îţi vine norocul, să nu-l alungi, căci pe urmă nu ştii ce ţi se întâmplă. Aşa şi cu părinţii fetei celei frumoase. Într-o bună dimineaţă, mama ei căzu bolnavă greu. Luni întregi ea zăcu culcată. Şi aduseră doftori vestiţi şi chemară babe care ştiu de toate, decât nimeni nu putea să-l găsească leacul. Pe zi ce mergea, bolnavei îi era mai rău şi slăbea de se prăpădea în toată fiinţa. Plângea bărbatul la căpătâiul ei şi fata se ruga cât e ziulica de mare, la icoana Maicii Domnului, ca să se facă mama sănătoasă; decât Dumnezeu hotărâse într-altfel şi hotărârile lui bietul om nu le poate schimba nici cu lacrimi, nici cu rugăciuni.

Într-o noapte, după miezul ei, când cocoşii cântă şi duhurile rele pier de pe pământ, bolnava chemă la sine fata ei iubită şi pe bărbatul cu care trăise viaţa aşa de fericită, îi îmbrăţişă şi-l sărută pentru cea din urmă oară şi apoi îşi dete sufletul liniştită şi cu surâsul pe buze.

Trecu de atunci vreme multă, în care tatăl fetei se plângea şi se văita mereu, că e grea viaţa singură, fără femeie, că el nu vrea să prăpădească aşa frumuseţe de fată, îngrijind de toate ale casei şi că mai la urmă tot o să se mărite ea într-o zi şi apoi cum o să trăiască el singur?

Şi aşa, ba că-l una, ba că-l alta, moşneagul într-o zi se căsătoreşte de a doua oară şi ia de soţie o femeie tânără şi frumoasă, dar cu suflet de câine şi cu inimă de piatră. Această femeie era mai rea decât o babă vrăjitoare, iar când se înfuria, se făcea vânătă la faţă şi ochii i se învârteau în cap, de gândeai că-l ieşită din iad, nu altceva.

Apoi încă o pacoste. Adusese cu dânsa o fată, pe care o avusese de la bărbatul dintâi şi pe cât de frumoasă era fata cealaltă, pe atâta fata ei era pocită şi schiloadă. „Mama-Pădurilor”, îi ziceau toate fetele din sat şi zău, nu era mai puţin pocită decât „Mama-Pădurilor”.

Ce zile amare şi ce viaţă ticăloasă, de acu înainte, pentru biata fată frumoasă! În loc de mângâierile dulci ale mamei, acu primea ocări; în loc de cuvinte bune, palme şi bătăi; în loc de privirea părintească a mamei, ea întâlnea ochii de şerpoaică ai mamei vitrege.

Tatăl o iubea tot ca în trecut şi vărsa şiroaie de lacrimi, când îşi vedea odorul plângând şi oftând. Decât dânsul avea mare slăbiciune pentru nevastă-sa cea nouă. Apoi îi era frică de dânsa, aşa că niciodată nu-l ieşea din voie şi când ea se răstea, el, cu capul plecat, sta într-un colţ şi nici un cuvânt nu auzeai din gura lui.

Iar femeia cea rea hotărâse pieirea fetei. Nu mai putea de necaz văzând-o că e aşa de frumoasă, că e aşa harnică, aşa de lăudată şi cerută de toţi, pe când la fata ei nu se uita nimeni.

Stai că-l vin eu de hac, zise dânsa.

Şi nu o lăsa să se spele, nici să se pieptene şi să se curăţe. I-a scos hainele ei cele frumoase, care o prindeau aşa de bine şi a îmbrăcat-o numai în zdrenţe. Apoi nici demâncare nu-l dădea destulă şi nici nu o lăsa să doarmă ca lumea, ci cu noaptea în cap, încă necântaţi cocoşii, o scula şi o trimitea după munca cea mai grea şi obositoare. Ba să care poveri de lemne din pădure, ba să spele rufele la gârlă, ba să facă asta, ba să facă alta, tot îi găsea dânsa fel de fel de munci, care de care mai grele şi fel de fel de pricini, ca să o ocărască şi să o bată.

Asculta în toate sărmana de fată şi totuşi, când se întorcea seara acasă, obosită şi prăpădită de atâta muncă şi alergătură, mama cea vitregă tot nemulţumită era şi din leneşă şi dobitoacă nu o mai scotea.

Şi într-o zi, ce să-l abată femeii cele rele:

Uite, zise, sacul ăsta de lână. Vezi că lâna dinăuntru e neagră, decât tu să te duci la gârlă şi până diseară să mi-o faci albă ca zăpada. De unde nu, să ştii că e vai de pielea ta.

Sacul era greu de tot. Fata îşi făcu curaj, se opinti cât putu şi încovoiată până la pământ, plină de năduşeli, se duse cu el la gârlă. Cum ajunse, se porni pe muncă şi începu să spele mereu lâna care era neagră ca cărbunele, că doar s-o facă albă. Îşi suflecă mânecile până la coate, îşi prinse şi poala în brâu şi ceasuri întregi tot freca şi tot spăla şi tot curăţa; dar lâna cea neagră nici gând n-avea să se facă albă. Şi din nou pune-te la muncă şi din nou freacă şi învârteşte şi suceşte, dar lâna neagră tot neagră rămânea.

Soarele, care o privise toată ziua, se pregătea să apună după vârful munţilor şi să se ducă să lumineze alte lumi, când fata văzu că nu făcuse nici o ispravă; nici un fir de lână nu se făcuse alb. Atunci, deznădăjduită, cu ochii roşii şi plini de lacrimi, înălţă spre cer braţele sale cele albe şi rotunde şi începu să roage aşa:

— Pu, pu, pu! Prea bunule Dumnezeu! Ai milă şi de mine nenorocita şi scapă-mă de atâtea suferinţe. Prefă-mă într-o pasăre, ca să fug departe de casa asta, ca să scap de femeia aceasta, ca să nu-l aud glasul şi să nu-l văd ochii.

Iar dreptul Dumnezeu s-a îndurat şi i-a îndeplinit rugămintea. Şi lui i se înduioşase inima de atâtea necazuri ce avea biata fată. De aceea a prefăcut-o într-o pasăre, care, din luna lui aprilie şi până la Sân-Petru, îşi plânge mereu dorul inimii cântând: „pu, pu, pu, pu, pu, pu”. Şi din această pricină, oamenii mai târziu o numiră pupăză.