Naşterea rîndunelei

În ţara Iudeei, în câmpiile Nazaretului luminate de strălucitorul soare, copilul dumnezeiesc se juca cu micii lui tovarăşi; cu mâinile lui de bunătate şi iubire, el făcea păsărele, cu apa din râuleţ şi cu pământ din maluri, pe care le aşeza pe pământ cu aripile întinse. Un fariseu trecu:

Copil al păcatului, zise el, ce faci acolo în ziua asta?

Şi cu piciorul lui voi să sfărâme păsărelele; dar când Isus lovi cu micile lui palme, păsărelele de pământ prinseră viaţă şi zburară. Rândunelele erau născute.

Cu aripile lor cenuşii, ele zburară pe acoperiş şi din acel pământ, din care erau făcute ele, îşi zidiră cuiburile.

Rânduneaua alegea locuinţa omului, prietenul ei, spre a-şi adăposti familia. Ele trăiau libere, respectate, iubite; prezenţa lor aducea noroc.

Multă vreme după asta, când copilul dumnezeiesc devenise bărbat şi mergea către Golgota, sărmanele păsărele desperate îl urmară, scoţând, pe tot lungul drumului, strigătele lor de durere.

Maestrul era să moară; pe faţa sa palidă, un şiroi de sânge curgea, amestecându-se cu lacrimile lui. Atunci, una câte una, rândunelele smulseră cu micile lor ciocuri spinii din coroană, care se ţintuiau pe augusta frunte. Trecură ceasuri.

Într-un suprem strigăt, răstignitul îşi dete sufletul. Cerul se tulbură, păsărelele plânseră şi aripile lor luară mantaua de doliu, pe care de atunci n-au părăsit-o.