Dumnezeu şi dobitoacele

La început, toate dobitoacele erau blânde şi ascultătoare. Omul le ocrotea cu mila şi paza lui. Le punea la jug, la car, la plug. În tot locul şi întotdeauna era stăpânul lor ocrotitor, dar şi neîndurător.

De multe ori le necăjea şi le trudea, încât multă vreme nu mai erau bune de nimic.

De aceea dobitoacele s-au dus cu jalbă la Dumnezeu şi l-au rugat să le scape de răutatea şi nedreptatea omului.

Dumnezeu le-a ascultat plângerea şi a făcut pace între ele. Pace dreaptă.

Înainte de toate le-a întrebat, dacă toate voiesc să iasă de sub stăpânirea omului. Unele răspunseră da, altele, ba. Atunci cheamă Dumnezeu înaintea sa pe acelea care voiau să rămână şi mai departe în slujba omului. Pe acestea le puse de-a dreapta lui, iar pe acelea, care nu mai voiau să fie supuse îngrijirii şi poruncii omului, le trecu de-a stânga.

Dumnezeu sfântul, pe acelea care nu mai voiră să rămână sub stăpânirea omului, le mustră şi le împrăştie prin păduri ca să se hrănească singure cu ceea ce or afla pe acolo.

De atunci s-au făcut acestea sălbatice şi cutreieră codrii, slabe ca vai de ele şi prigonite de toţi.

Iar pe care se învoiră să fie supuse omului şi rămaseră iară în slujba lui, Dumnezeu le binecuvântă şi le dete omului spre folosinţă şi pază.

Acestea sunt dobitoacele de casă. Omul e stăpânul lor, el le foloseşte, dar le şi grijeşte, căci ele nu-l sunt numai sarcină, ci şi adevărată binecuvântare la casă.