Păunul

Se zice că la început, când a făcut Dumnezeu toate vietăţile de pe pământ, pe toate păsările le-a făcut albe şi nu le-a dat nici un nume. Ele se deosebeau una de alta prin mărime şi prin cântec. Aceasta nu era destul, fiindcă Dumnezeu nu putea să cheme la el nici o pasăre, că n-avea nume cum să le strige. Mai ales că Dumnezeu ar fi vrut să le mai dea câte un sfat, de cum trebuie să trăiască şi cum să se hrănească; dar ele, după ce le-a făcut, toate au fugit de lângă Sfântul Părinte, afară numai de una, care tot pe aproape de Atotputernicul se ţinea.

Se gândi atunci bunul Tată, ca să dea câte un nume la fiecare şi să le coloreze şi penele în chip deosebit, ca aşa să se înţeleagă mai uşor cu ele. Porunci deci slujitorilor, ca să-l aducă tot felul de vopsele, pentru ca să se apuce de lucru. Dar cine să-l adune iar la un loc, că pământul era mare, păsări multe şi nici una nu ştia de ce voia Dumnezeu să facă. Cum vede însă lângă el pe zburătoarea care nu se depărtase de tronul sfânt, o cheamă şi îi spune, ca ea să adune, cum va şti, pe toate celelalte.

Atât a trebuit, că unde se apucă acest crainic al Domnului să ţipe cât îl lua pliscul, în cele patru laturi ale lumii şi să cheme păsărimea toată la împodobit şi la botez. Şi, cu cât ţipa mai tare, cu atât mai mult îşi rotea coada, mândru de cinstea ce i-o făcuse Domnul, de a-l pune pe el să dea de ştire surorilor această veste.

Păsările mari şi mici, mai mult speriate de aşa ţipăt şi de teamă ca pliscul îngâmfatului lor frate să nu se lărgească până dincolo de urechi, de atâta strigăt, au alergat, care cum au putut, în faţa Sfântului Stăpân.

Dumnezeu a început să le vopsească pe fiecare cum a vrut el şi să le pună şi nume. Când a venit şi rândul celei care dăduse vestea celorlalte, ca semn de recunoştinţă, Dumnezeu a vopsit-o cu cele mai mândre culori şi mai ales coada i-a împodobit-o cum nu se putea mai frumos. Dar pentru că se arătase mândră faţă de celelalte, i-a zis:

Numele tău să fie păun şi să însemneze mândrie, iar în loc de cântec, tu să nu poţi decât a ţipa!

Şi de atunci a rămas păunul cu penele mândre, dar fără glas frumos, ce numai ţipă.