Legenda lebedei

Odată, demult, demult, trăia într-un sat dintr-o ţară îndepărtată, o femeie săracă şi văduvă, care avea doar o fetiţă mică, dar cuminte şi foarte frumoasă.

Lebăda, căci aşa se numea fetiţa, în timp ce creştea, se făcea tot mai cuminte şi foarte frumoasă, încât întreg satul o lăuda şi o da pildă celorlalţi copii, iar când împlini vârsta de şapte ani, mamă-sa o trimise la şcoală, unde ea învăţa de minune. În sfârşit, era o comoară de fată.

Tocmai în anul când Lebăda isprăvi şcoala, se întâmplă ca ma-mă-sa să se îmbolnăvească greu şi să moară.

Sărmana fată, rămasă singură, fără nici un sprijin şi fără nici o mângâiere, fu luată de un om mai cu stare, ca s-o crească, dar degeaba; nu mai avea mângâierea de mamă şi apoi copiii acestuia o sâcâiau.

Într-una din zile, ea se hotărî să plece în lume, că poate va găsi un loc mai bun. Zis şi făcut. Pândi până ce toţi ai casei erau duşi după treburi, se furişă prin fundul grădinii şi, când ajunse la drumul mare, o luă la fugă, până ce ieşi afară din sat. Era o zi caldă de vară. Lebăda mergea pe drumul prăfuit, gândindu-se cum alţi copii stau fără grijă la casele părinţilor lor, pe când ea trebuie să rătăcească cine ştie cât, până când va găsi un adăpost. La joc nici nu se mai gândea.

Nu după mult timp, zări o pădure prin care trebuia să treacă. Ajunsă acolo, ea se aşeză pe iarbă, să se răcorească, iar mai târziu se afundă printre copaci, să caute flori şi fructe de pădure.

Dar, deodată, băgă de seamă că se înseră. Un fior îi străbătu tot corpul. Ce să facă? Nu mai găsea drumul şi apoi unde să se ducă noaptea? Întunericul se cobora din ce în ce şi, o dată cu dânsul, nori groşi şi negri prevesteau sosirea unei furtuni.

Lebăda, speriată, începu să alerge încoace şi încolo, spre a găsi drumul, dar vai! Rătăcise de-a binelea.

Deodată un fulger roşu brăzdă cerul. Urmă un bubuit puternic, iar un vânt vijelios începu să bată cu furie. Furtuna sosise. Sărmana fată, plângând şi tremurând de spaimă, se adăposti lângă un buştean gros, ascunzându-şi faţa în mâini, spre a nu mai vedea nimic în jurul ei.

În curând, îi veni în minte cum mamă-sa o învăţase, ca în timp de furtună să zică „Tatăl nostru”. Repede se ridică în genunchi şi, cu mâinile împreunate, şopti printre lacrimi rugăciunea.

Dumnezeu, care întotdeauna ascultă ruga copiilor cuminţi, îi veni în ajutor.

Ca prin minune furtuna încetă, iar fata văzu aproape de ea o femeie nespus de frumoasă, îmbrăcată cu o haină luminoasă, iar în picioare purta pantofi ţesuţi din fir de aur, cu câte o stea pe vârful fiecăruia. Părul său auriu, asemănător cu razele de soare, se revărsa în valuri bogate pe spate şi peste umeri, iar copacii îşi plecau crengile până la pământ, ca şi cum i s-ar fi închinat.

Fetiţa mea, îi spuse minunata făptură, eu sunt Zâna-Zorilor şi auzindu-ţi rugăciunea, am venit să te iau cu mine, ştiu că eşti orfană şi nu ai pe nimeni; de aceea vei merge la palatul meu, unde vei trăi în cea mai mare fericire.

Fata, uimită şi de vederea zânei şi de norocul ce-o aştepta, nu putu mai mult decât să-l mulţumească. Ca de o putere nevăzută se pomeni ridicată în sus şi se văzu plutind pe deasupra munţilor, câmpiilor, satelor şi oraşelor până ce se lăsară departe, departe, la porţile unui minunat palat de cristal, care avea douăsprezece turnuri de aur şi în vârful fiecărui turn strălucea câte un luceafăr.

Era palatul zânei. Îndată aci, Lebăda fu îmbrăcată cu veşminte scumpe şi i se dădu serviciul de supraveghetoare a personalului palatului, compus din felurite păsări şi animale.

Trecând un timp oarecare de viaţă îmbelşugată, Lebăda se schimbă cu totul de cum fusese şi-n loc de fată smerită, cuminte şi miloasă, deveni mândră şi începu să persecute bietele păsări şi animale, ba pe care i se părea că nu-l intră în voie, le biciuia şi nu le da de mâncare.

Răbdară bietele fiinţe o bucată de vreme, dar când văzură că nu mai e chip de scăpare, se adunară în ascuns, ca să se sfătuiască cum să scape de pacoste.

În sfârşit, după multă trudă, se găsi tocmai o cioară zburlită, care să vină într-ajutor. Păşi în faţa tuturor şi zise:

Eu am găsit ideea cea mai bună de scăpare şi tot eu o voi duce la îndeplinire.

Şi, după ce le spuse planul său, toate lighioanele începură să sară de bucurie, încât ridicară un nor de praf şi fulgi, de se speriară şi ele.

Într-o seară, pe când Lebăda se plimba pe aleile grădinii, cioara cu pricina îi ieşi în cale şi după ce se tăvăli de mai multe ori pe jos, ca semn de plecăciune, zise:

Dragă fată, fie-mi iertat că îndrăznesc, dar mai toate lighioanele ne-am hotărât să te alegem ca stăpâna noastră.

Lebăda, mirată de cele auzite, răspunse:

Dar cum se poate una ca asta? Nu aveţi de stăpână pe zână? Şi apoi, cum pot eu să-l iau locul?

Îţi voi spune eu cum, zise cioara. Numai dacă vrei. Lebăda, căreia îi convenea de minune aceasta, răspunse:

Bine, vreau, numai spune-mi cum să fac. Atunci cioara urmă:

Fură cheia de argint de la palatul zânei, du-te în turnul cel mai înalt, deschide uşa de acolo şi intră. Vei vedea o baie de aur plină cu lapte şi, dacă tu te vei scălda în ea, vei deveni ca zâna, iar dânsa nu va mai avea nici o putere.

Lebăda, ispitită şi mândră că va deveni zână, se duse repede, fură cheia şi intră în camera de baie a zânei. Dar n-apucă să se înmoaie bine în baie, că se întâmplă ceva ciudat.

Văzu cu groază cum tot trupul i se acoperi cu pene albe, cum mâinile i se prefăcură în aripi, picioarele în labe ca de gâscă, iar capul i se prefăcu în cioc. Vru să ţipe, dar glasul îi era piţigăiat.

Înţelegând că a fost pedepsită de Dumnezeu pentru mândria şi nesocotinţa ei, ieşi cum putu şi îşi luă zborul până se lăsă pe un lac.

Şi, de atunci, pluteşte mereu pe ape, căindu-se de greşeala pe care a făcut-o.