Trăia odată pe muntele Ceahlău o dacită vestită pentru frumuseţea ei negrăită şi mulţimea turmelor de oi şi capre.
Ea era fată de crai, însă se lepădase de toate deşertăciunile şi ispitele lumeşti şi se făcuse ciobăniţă.
Vestea despre dacita cea frumoasă şi bogată din Ceahlău trecuse peste hotare şi fel de fel de feciori de crai şi împăraţi veniră s-o peţească, însă toţi se întoarseră după cum veniră; fata nu voia să se mărite cu nici un chip.
Povestea cu dacita din Ceahlău ajunse şi până la urechile lui Tra-lan, care se spune că era cel mai mare împărat de pe vremea aceea.
Traian se hotărî s-o peţească şi el, cât din mândrie, cât din dorinţa de a avea o împărăteasă aşa de frumoasă.
Şi plecă la Ceahlău cu mare alai. După un drum lung şi anevoios, ajunge în sfârşit la poalele muntelui.
De-aici, peţitorii descălecară şi o luară pe jos, către stâna ciobăniţei celei minunate.
Fata, ieşind întru întâmpinarea oaspeţilor, îi întebă ce caută?
— Pe tine te caut, răspunse Traian. Vin să te iau de soţie. Sunt Traian, împăratul împăraţilor.
Dacita rămase deodată încremenită la auzul vorbelor preafrumo-sului Traian, dar repede îşi veni în fire, aducându-şi aminte de jurământul ce-l făcuse şi o rupse la fugă din faţa lui Traian, înde-părtându-se spre desişul pădurii.
Traian însă se luă după ea şi trei zile şi trei nopţi o urmări deaproape, prin fel de fel de văi, păduri. A treia zi însă, fata obosind, Traian o ajunge, pune mâna pe ea şi-l zice:
— De ce ai fugit de mine?
— De-acuma însa m-ai prins, nu mai pot fugi, sunt roaba ta.
— Nu roabă, ci stăpână.
— Nu stăpână, ci soţie, zise dacita lăsând ochii în jos.
Şi aşa Traian se însură cu dacita din Ceahlău, luând de zestre, pe lângă turmele de oi şi capre şi toată ţara din jurul Ceahlăului.