Fragile de câmp

Aşa-s oamenii, ca ierburile pământului; câţi sunt, într-atâtea chipuri şi forme. Dar încă firea lor? Schimbătoare ca vremea.

Cică pe vremea lui Cristos, o femeie, bat-o focul, se uitase de sine şi fiindcă era frumoasă, cu frumuseţea ei scos-a mulţi bărbaţi din minte, până ce, în cele din urmă, o muiere, care pentru ea o ducea foarte rău cu bărbatul, se ruga de Cristos să facă ce va face şi să-l îndrepte bărbatul la împlinirea datoriilor lui casnice, căci de unde nu, ea îşi părăseşte pruncii şi casa şi o ia în larga lume.

Cristos o întrebă că de ce se întoarce cu o astfel de rugare către el şi nu la mai-marii soborului?

Pentru că, răspunse ea, cunosc şi cred că numai tu binele oamenilor îl vezi şi ştiu şi aceea că voia ta e ca îngerul păcii să fie în mijlocul fiecărei familii.

— Bine ai răspuns, îi zise Cristos. Bărbatul tău, de azi nu te-a părăsi.

Legendele florei mai mult, dar ai grijă de-l iartă, ca iertarea ta să-l înduplece la mai mare pocăinţă şi la mai înfocată iubire faţă de tine.

Cu o oră mai târziu, Cristos, înconjurat de o ceată mare de oameni, îi învăţa că se apropie împărăţia cerului, deci fiecare păcătos, care vrea mântuire de sub pedeapsa sa vecinică, să se pocăiască şi atât de frumos şi dulce le-a vorbit, de toţi plângeau cu hohot.

Numai unul râdea şi acesta era Satan.

— Tu de ce nu plângi? Îl întrebă Cristos.

— Nu ştiu, răspunse el.

— Nu vrei pocăinţă?

— Eu şi ai mei nu cunoaştem acest cuvânt.

— De ce bucurii ai parte în lume?

— De focul cel vecinic.

— Atunci de ce râzi când toţi ăştialalţi plâng?

— Râd, ca prin râsul meu să-l abat de la frica acelui rău mare şi singur în felul lui, căci aceştia, mai-nainte de a veni tu între noi, erau toţi ai mei, cu trup, cu suflet şi acum auzindu-te pe tine, nu mi-au rămas credincioşi decât doar bărbatul cela care nu-şi iubeşte muierea şi femeia ceea, care cu frumuseţea ei l-a înşelat pre el.

— Nici aceştia nu vor fi ai tăi!

— Ba da, Doamne, căci iubirea păcătoasă nu gândeşte cu frica pedepsei iadului. De s-a pocăi lumea toată şi aceşti doi ai mei vor rămâne. Ai mei şi ai iadului.

Cristos din nou îşi aruncă blânda-l privire peste oameni şi le zise:

— Amin, amin zic vouă, nici unul nu ştiţi când vine ziua şi ora la care veţi fi la răspundere şi la judecată pentru faptele voastre; pentru mulţi, ora aceea se sfârşeşte în clipa aceasta; care dintre voi nu vrea să se pocăiască, să iasă afară, că neghina nu-l bună între grâul cel curat.

Satan râde şi face semn unei femei şi unui bărbat. Femeia îşi ridică un picior, vrea să păşească. Satan râde lui Cristos în faţă.

În clipita aceea însă, sub pământ se aud tunete şi toţi oamenii se înspăimântă.

— Care nu vreţi împărăţia cerului, ci împărăţia iadului, unde-l foc vecinic şi pururea scrâşnirea dinţilor, ieşiţi afară.

Satan zâmbeşte răutăcios şi, îmbărbătând pe cei doi, le face semn să iasă. Cei doi păcătoşi însă, pătrunşi de frica, îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu, cad cu feţele la pământ, îşi bat cu pumnii piepturile şi în faţa tuturor se pocăiesc zicând:

— Păcătuit-am înaintea ta, Doamne şi a lumii, dar acu rogu-ne de iertare. Îndură-te spre noi, nevrednicii, măreşte lacrimile cele secate ale pocăinţei noastre, cu care vrem a spăla şi a curăţi vasul sufletului nostru, pe care, cu păcatele cele multe şi grele, spurcatul-am. Păcătuit-am, dar bunătatea şi îndurarea ta, Doamne, părinte al cerului şi pământului, mai mare este decât păcatele noastre, mai mare decât păcatele lumii, mai mare chiar şi decât întreg universul. Păcătuit-am, dar din greu ne doare că te-am vătămat şi acum, din capătul drumului păcatelor ne întoarcem; primeşte-ne şi nu ne lăsa să mai picăm.

Lacrimile celor doi păcătoşi care cereau de la Cristos tărie, pentru reîntoarcerea şi pocăinţa lor, cădeau ca mărgelele pe pământ şi fiecare şi le prefăcea într-o floricică mică, albă. Însemna aceasta, că Dumnezeu sfântul mult a preţuit întoarcerea şi pocăinţa lor.

Satan se dete a le călca cu picioarele, ca să nu le ieie nimeni în seamă, dar Cristos îi zise:

— Nu călca cu picioarele-ţi spurcate acele fructe scumpe şi drăgălaşe. Iar când Satan, ruşinat, îşi trase de acolo picioarele, din florile ce s-au ivit din lacrimile celor doi păcătoşi s-au făcut nişte fructe mici, roşii şi tot plăcute, de care sunt până-n ziua de azi şi or fi până la capătul lumii şi le zicem fragi de câmp.