FLOAREA LACRIMILOR.

Poruncise Irod; de la un capăt la altul al Betleemului mişunau călăii. Fierul săbiilor se păta de sângele copiilor nevinovaţi. Mamele îşi sfâşiau sânul care îi hrănise; înnebunite de durere, strângeau la piept păpuşi de zdrenţe şi strigau: „Mi l-aţi luat pe unul, acum am altul!” Din fundul palatului, Irod n-auzea gemetele de durere, nici scrâşnirile de furie, nici suspinele de deznădejde. Dar Irod credea că, printre copiii ucişi, fi-va şi cel a căruia naştere cei trei crai de la răsărit o vestiseră.

În vremea aceasta, Iosif străbătea pustiul, ducând de căpăstru asinul pe care călătorea Maria cu Isus în braţe.

Fugeau de urgie.

Spaima îi gonea; arşiţa le topea puterile; nădejdea îi chema în miezul zilei, soarele prăjea nisipul; asinului i se muiară genunchii. Iosif îl opri o clipă, ajută Mariei să se coboare şi o sfătui să se odihnească vreo câteva clipe la umbra rară a unor spini.

Maria se aşeză jos să hrănească pruncul; Iosif rămase în picioare, cu privirile la copil; iar asinul se apropie, adulmecând cu botul umed spre Fecioară, ca şi cum ar fi mirosit şi el izvorul laptelui binefăcător.

Pruncul sugea dormind; îi era obrazul fraged; gura rumenă ca mărgeanul; de sub scufiţa albă, părul galben ca aurul ieşea aruncând parcă o cunună de raze de jur împrejurul capului.

Şi cum îl privea, ochii Mariei se umeziră. Ce le făcuse copilul oare? Cu ce greşise? De ce-l prigoneau?

Ridicându-şi privirile, Maria şi le ţinti în zare. Dar acolo departe, ele întâlniseră o vedenie grozavă. Muma tresări din adâncul măruntaielor ei şi, fără să spună un cuvânt, izbucni într-un plâns sfâşietor.

Căzând pe obrazul copilului, lacrimile fierbinţi îl treziră. Zâmbind, Isus îşi duse atunci mânuţa la obrazul mamei. Iar Iosif o întrebă:

De ce plângi tu, Marie?

Femeia nu răspunse, dar fiindcă nu avea cu ce să-şi şteargă lacrimile, luă scufiţa copilului şi-o duse la ochi.

Într-un târziu, când să plece iar la drum, Maria văzu că scufiţa-l udă de lacrimi. Şi căutând, zări tulpina uscată a unui spin şi puse scufiţa în vârful ei să se usuce.

Iosif mângâie asinul, ajută mai apoi Mariei să se ridice, dar când Maria se întoarse să ia scufiţa, rămase locului uimită: tulpina spinului se prefăcuse în lujer verde şi-n locul scufiţei strălucea o floare albă ca zăpada, deschisă ca un potir de cristal.

Şi pruncul iar zâmbi; iar Maria lăsă pe Iosif să potrivească căpăstrul asinului şi nu-l spuse nimic despre floare, de teamă să n-o rupă. Şi plecară.

Maria îşi desfăcu părul, care parcă luase ceva din mireasma neasemănată a florii şi feri capul lui Isus în umbra lui.

Şi de atunci până astăzi, crinul culege, în potirul florii lui, cele dintâi lacrimi de rouă ale dimineţii.