LEGENDA CRINULUI

În mijlocul unei păduri se înălţa odinioară un palat vechi, care aparţinea Zmeului Zmeilor.

Acum însă era locuit de o vrăjitoare vestită, de care tremura tot ţinutul. Ziua se prefăcea în şarpe sau în pasăre şi numai noaptea umbla cu chipul de om. Dacă se apropia cineva de palat, se împietrea. Vrăjitoarea aceasta fura şi copii. Avea mii de suflete nevinovate, prefăcute în flori.

Pe vremea aceea, doi copii fură izgoniţi din casa părintească de mama lor vitregă. Bieţii copii, flămânzi şi obosiţi, luară drumul spre pădure. Tot mergând, se rătăciră şi, după multe umblete, văzură înaintea lor palatul.

Fetiţa, fără să ştie al cui e, se apropie bucuroasă, dar, când fu la doi paşi de el, se prefăcu îndată într-o floare.

În zadar se tângui micul frăţior, căci vrăjitoarea rupse floarea şi pieri înăuntru palatului.

Atunci băiatul o porni mai departe, în lumea largă, singur şi abătut.

Doamne, fie-ţi milă de mine şi dă-mi îndărăt pe scumpa mea surioară, se ruga el neîncetat.

Bietul băiat, după câtva timp, flămând, izgonit de toţi, se băgă argat la un cioban. Seara, când n-avea ce face, dădea târcoale prin jurul palatului, dar nu se apropia prea tare, de frică să nu păţească ce păţise surioara lui.

Când luna aluneca uşor de după nori, copilul prindea să cânte la fluier copilăria lui oropsită. Ochii i se umpleau de lacrimi, când îşi aducea aminte de ea. Într-o noapte, obosit şi cu gândul la surioara.

Legendele florei lui, adormi în pădure. Visă că rătăcise prin locuri întunecoase şi că găsise o floare foarte frumoasă, pe care rupând-o o duse în palat. Cum atingea ceva cu acea floare, toată vrăjitoria dimprejur pierea.

Când se trezi de dimineaţă, începu să caute floarea. După câteva zile, obosit şi flămând, o găsi. Bietul băiat râdea şi plângea de bucurie, căci tălmăcirea visului spunea că va scăpa pe draga lui surioară.

Cum ajunse la palatul vrăjitoarei, repede atinse cu floarea cea binecuvântată floarea în care era prefăcută surioara lui şi numaidecât floarea se prefăcu din nou în fetiţă.

Fericiţi, vrură să plece, dar, vai, poarta nu se mai deschise, era închisă pe veci.

Bietul băiat, zgâlţâi cu putere poarta, dar nu putu s-o deschidă.

În momentul acela, vrăjitoarea, auzind gălăgia, veni să vadă ce e. Cum dădu cu ochii de ei, îi prefăcu în două flori mari şi albe, cu un miros îmbătător.

Dar şi ea pieri, căci tot farmecul se duse. Palatul se ruină şi pe ziduri începu să crească iarba.

Două flori mari, albe şi înalte, răsăriră lângă poarta palatului. Erau cei doi fraţi prefăcuţi în crini.