Lăcrimioarele

În noaptea aceea minunată cu lună plină, în a cărei văpaie scân-teiau apele şi stâncile şi arborii, simţi mai mult ca oricând Domnul Isus nevoia să fie singur.

Se strecură încet din căscioara unde poposea şi uşor, să nu deştepte pe nimeni, se îndreptă pe drumeag înainte, până la o pajişte din apropiere. Aci, copleşit de gânduri, se aşeză jos lângă un tufiş. Privi la plutele argintii, ale căror frunze în bătaia lunii păreau nişte inimioare de piatră scumpă; învălui totul din jur cu privirea-l nespus de blândă şi apoi şi-o înălţă spre ceruri:

Doamne, măreaţă-l plăsmuirea ta! Vai, cum nu ştiu oamenii s-o preţuiască!

Mai avea puţin timp de stat pe pământ şi boabe de lacrimi fierbinţi îi picurau din ochi.

Dar Domnul nu lăcrima de cele ce avea să pătimească şi pe care, una câte una, le depăna în gând.

Plângea de nesfârşitele frumuseţi ale firii, care totuşi nu ajung să îmblânzească inimile; plângea de rătăcirea minţilor omeneşti, de ura, de vrajba multă ce încape în ele.

Şi cu lacrimi arzătoare, se ruga Celui-de-Sus, să ierte păcatele oamenilor.

Privighetoarea, care stătea tăcută pe creanga de plută argintie, se lăsă jos pe mâna Domnului şi el o mângâie apropiind-o de faţa sa; iar ea prinse a-l cânta aşa de lung, atât de duios, că Domnul înseninat o clipă zise:

Binecuvântată să fii tu, păsărică nevinovată şi de-a pururi să fii farmecul nopţilor cu lună, aducând o licărire de bunătate în inima oamenilor.

Iar plutele argintii începură să-şi tremure frunzuliţele şi să scoată un freamăt aşa de dulce şi de trist, că părea însuşi suspinul Domnului. Şi spuse iarăşi Isus:

Binecuvântaţi să fiţi, arbori frumoşi şi de-a pururi să suspinaţi şi să şoptiţi în nopţile cu lună.

Şi ştergându-şi ultimele lacrimi, alb şi luminos, lunecă Domnul pe cărăruia ce ducea spre casa în care se adăpostea.

A doua zi, femeile venind la izvorul din pajiştea aceea, cu mirare văzură, presărate prin iarba de lângă tufiş şi la tulpina copacilor, nişte flori albe cum nu mai văzuseră şi care miroseau de te sfinţeau.

Erau lacrimile Domnului, ce-n noapte se prefăcuseră în gingaşa floricică numită lăcrimioară sau mărgăritărel.