BRÎNDUŞA ŞI GHIOCELUL.

A fost odată, ca niciodată, când şedeau gâştele corlat şi aveau oamenii mult vin, de turnau pe beregată.

A fost odată un unchiaş ş-o babă. Baba era de a doua cu unchiaşul. Bietul unchiaş avea şi el cu mătuşa dintâi un băiet. Veselie mare era în casa unchiaşului, totul mergea de minune; parcă Dumnezeu ştia numai de ei.

Nu trece mult şi baba câştigă şi ea o fată.

De aci ţin-te, pânză, nu te rupe, baba, ca muma vitregă, nu mai vedea cu ochi buni copilul unchiaşului. Câte şi mai câte ponoase nu-l mai scotea.

Azi aşa, mâine aşa, până ce, dacă văzu ce văzu, bietul copil îşi luă lumea în cap, că de zburătură cine nu fuge şi dus fu şi până astăzi. Crescu fata babei, se făcu mare.

Trăise ăi copilaşi ca fraţii, se îndrăgiseră ei de credeai că nu-s vitregi.

Fetiţa, rămasă singură cuc, nu mai mânca, nu mai bea, se stingea văzând cu ochii, de dorul iubitului frăţior.

În fiecare zi se ducea cu oile să le pască într-o livadă frumoasă. Într-una din zile, ducându-se ea cu oile la iarbă, dete peste un flăcău aşa de frumos, de nu te puteai uita la el, ca la soare, ce dormea dus. Vrăjită de acest făt-frumos, se apropie de el, se uită în toate părţile să n-o vadă cineva, se aplecă şi-l sărută cu foc.

Flăcăul, când se deşteptă din vis, ce să vadă? O brânduşă frumoasă, frumoasă de-ţi lua ochii. Pleacă ca năuc încotro o vedea cu ochii, după Cosânzeana visată şi negăsind-o, piere, făcându-se un ghiocel.

Cică ghiocelul a fost feciorul unchiaşului. De aia, el, ghiocelul, iese întâi, s-o caute pe sora lui vitregă, brânduşa.