LEGENDA GHIOCEILOR.

Irinel, fiul Zefirului, vântişor de primăvară, fiind trimis de tatăl său în lume, ca să vestească sosirea frumoasei primăveri, după ce a străbătut văi, vâlcele, câmpii întinse, dealuri şi munţi acoperiţi cu păduri udate de râuri, lacuri şi izvoare limpezi cristaline, la poalele unor munţi, în gura unei văi frumoase ca un colţ de rai, pe unde îşi rostogolea în susur undele pe un pat de prundiş un râuleţ şăgalnic şi zglobiu, zăreşte nu departe un castel de cristal strălucitor ca din poveşti, ce-şi înălţa semeţ turnurile măreţe şi strălucitoare în razele dulci ale soarelui de primăvară.

Irinel, ca un făt-frumos, călărea pe calul său mândru şi alb ca neaua, în ţinută măreaţă, cu pletele-l negre ce-l acopereau umerii, cu mustaţa-l neagră abia mijindă, cu ochii săi negri ca murele, ce te fermecau şi încins cu paloşul său bătut în pietre scumpe, mergând spre castelul măreţ, aude, ca în surdină, ecoul unui viers duios, ce venea până la el pe aripile nevăzute ale văzduhului, împrăştiind în juru-l, ca într-un vis, undele răsunătoare ale unei armonii cereşti.

Ca vrăjit, Irinel s-a oprit în loc, spre a-şi da seama mai bine de frumuseţea îngerească a cântului.

În drumul său pribeag, de vestitor al primăverii, Irinel văzuse multe şi minunate frumuseţi, lăsate de bunul Dumnezeu pentru desfătarea omului şi auzise iarăşi multe cântece vrăjite, dar ca farmecul cântecului depărtat, ce-l mângâia duios auzul, nu auzise niciodată. Păşi curajos spre castelul cel măreţ, că din această parte veneau undele sonore ale versului duios.

Ajuns la poarta castelului, dădu cu ochii de un unchiaş cu barba albă ca fuiorul de lână şi bătrân ca un Matusalim, care-l întâmpină cu vorbele blânde:

Bine ai venit, Irinel, vestitor al dulcei primăveri. Eu sunt moş Crivăţ, care de trei luni rătăcesc şi mă zbat pe meleagurile acestea. Toţi mă gonesc, toţi mă blestemă, fiindcă pe unde am trecut, am prăpădit tot în calea mea şi am îngheţat până şi apele. La venirea ta eu plec, mă duc de unde am venit, ca tu, prin firea ta blândă şi dezmierdătoare, să aduci iarăşi pe aceste locuri viaţă şi bucurie.

Apoi se făcu nevăzut.

Abia plecă moş Crivăţ, bătrânul năbădăios şi porţile castelului se deschiseră prietenos înaintea lui Irinel.

Imensul parc din jurul castelului, pe dată prinse a se înviora ca prin farmec. Iarba începu a înverzi. Mugurii copacilor, a îmboboci. Păsările, a se înveseli. Şi pe măsură ce înainta, totul părea ca în sărbătoare.

Undeva în castel, dintr-un loc tainic, Ileana Cosânzeana, fiica bătrânului Prier, cu faţa-l strălucitoare ca o rază de soare a lunii lui Florar, cu buclele-l aurii ca spicul grâului în pârg şi scăldate în raze de soare, lăsate în unde bogate pe umerii săi albi ca sideful şi cu ochii albaştri ca seninul cerului de primăvară, privea în taină sosirea nou-venitului.

Cerbii şi căprioarele din parcul fără margini al castelului zburdau, iar păsările cântătoare se desfătau în ciripiri drăgălaşe, în razele dulci.

Legendele florei ale soarelui de primăvară, pe crengile înmugurite ale copacilor în ajun de a înflori. Râul cristalin îşi urma cursul său în susur şoptitor, iar departe, în lacul limpede ca seninul cerului de azur, unde râul îşi îneca susurul, printre trestii şi nuferi, lebedele îşi oglindesc siluetele în apa liniştită şi albastră a lacului.

Irinel păşeşte mândru şi măreţ pe nisipul aleilor dintre straturile ude încă de mustul zăpezii în topire, de razele mângâietoare ale soarelui şi, ajungând pe treptele castelului, este întâmpinat de bătrânul Prier cu pletele-l şi barba albe, adiete blând de zefirul primăverii, al cărui sol binevestitor era Irinel.

Să fii bine venit în casa mea şi cu plin să-ţi meargă dorinţele tale, bun vestitor al primăverii pe meleagurile noastre.

Bun găsit, bătrâne Prier. Sunt trimis de tatăl meu Zefir de primăvară, să vă vestesc reîntoarcerea frumoasei primăveri şi, cu ea, reînvierea întregii naturi.

Abia isprăvi Irinel vorba, o mişcare se produse în întregul castel şi, ca prin farmec, Ileana Cosânzeana se ivi în chipul ei feciorelnic, în mijlocul ghirlandelor de flori în fel şi chipuri de culori, răspândind în jurul ei parfumul îmbătător al frumoasei primăveri şi cor de păsărele îi însoţea apariţia.

Din această întâlnire a ieşit căsătoria lui Irinel, fiul Zefirului de primăvară, cu frumoasa Ileana Cosânzeana, fiica bătrânului Prier.

Dar Dumnezeu, în tainica lui înţelepciune, a voit ca această căsătorie să nu dăinuiască decât câţiva ani, după care frumoasa Cosânzeana fu chemată de Cel Atotputernic în împărăţia cerului, lăsând în urma sa pe nemângâiatul Irinel în durerea cea mai mare şi doi copilaşi frumoşi ca două picături de rouă în potirul unei flori.

Irinel îşi îneca durerea în iubirea şi în îngrijirea ce punea, din tot sufletul său chinuit, în creşterea şi educarea iubiţilor săi copii.

Dar după un răstimp, văzând că oricât se va strădui, nu va putea să-şi crească copiii aşa cum voia şi cum credea, mai cu seamă că el, ca vestitor al primăverii, era silit să-l lase singuri acasă mai mult timp, numai în grija slugilor, a chibzuit cu grija de părinte iubitor, că ar fi mai bine să le găsească o mamă care să-l îngrijească şi de aceea, întruna din zile plecă în lume şi apucând spre miazănoapte, într-o bună zi ajunsese la moş Crivăţ.

Moş Crivăţ tocmai dădea porunci, ca să se înceapă viscolele în toate părţile lumii, că s-a apropiat timpul.

Când văzu pe Irinel tânăr, frumos şi blând sosind, îşi puse mâna streaşină asupra ochilor şi, sprijinindu-şi barba lungă şi albă să nu fie bătută de vânt, privi cum venea Irinel cu adierile lui blânde şi căldicele de primăvară, înmuind pentru un moment cerbicia bătrânului zurbagiu.

Aci, fiind poftit în izba căptuşită cu blănuri de focă şi de urşi albi, fu primit de fiica bătrânului Crivăţ, înfăşurată în blănuri scumpe de vulpi albe şi albastre.

Cum se văzură se şi îndrăgostiră, aşa că la întoarcerea spre locurile calde de unde venise, Irinel era însoţit de frumoasa fiică a lui moş Crivăţ.

Pe unde treceau, în drum spre locurile calde, frunzele copacilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ. Iarba se ofilea. Florile se topeau ca de para focului. Iar crengile copacilor se încărcaseră de pro-moroacă.

Sosind acasă, copiii, cum o văzură pe noua lor mamă, se înfiorară de groază, căci parcă intrase în casă un sloi de gheaţă.

Fire rece, ursuză, crescută în munţi de gheaţă şi troiene mari de zăpadă, nu ştia ce-l blândeţea, nici mila şi nici iubirea de mamă, căci cum văzu copiii, îi şi săgetă cu o privire aspră, care-l umplu de groază.

Într-un început de primăvară, pe când Irinel era dus să dea cele dintâi veşti în lume de reîntoarcerea primăverii, aspra fiică a nordului goni din casă copiii, pe o vreme rea, vijelioasă, tocmai când se lupta mai amarnic frigul cu căldura.

Bieţii copilaşi rebegiţi şi tremurând de frig, nemaiputând răbda frigul şi foamea, îngenuncheară amândoi şi se rugară lui Dumnezeu să-l scape de chinul şi durerea în care căzuseră din cauza mamei lor vitrege.

Dumnezeu, în marea lui bunătate, le-a ascultat rugăciunea şi, binecuvântându-l, îi prefăcu în două floricele albe şi frumoase zicându-le:

Voi veţi fi cele dintâi flori de primăvară, cu numele de ghiocei.