Mai mare decât Vodă

S-a fost războit Stefan-Vodă de-a valma cu oştenii, mai multe zile, numai să scape ţara de urgia păgânului. Şi nu i-a fost munca în zadar, căci duşmanul, răzbit de oastea moldovenească şi-a luat tălpăşiţa şi pe-aici ţi-e drumul. Vorba ceea: fuga-l ruşinoasă, dar e sănătoasă.

După atâta trudă ar fi vrut şi vodă să aibă o noapte de tihnă, sub un acoperământ creştinesc şi de aceea a chemat pe-un boier de credinţă şi l-a trimis într-un sat din apropiere, să-l caute gazdă.

Dar vezi, să fiu eu mai mare în casa aceea, a adăugat la urmă Ştefan-vodă, surâzând pe sub mustaţa-l groasă.

Aşa voi face, Măria ta, zise boierul, plecându-se cu umilinţă. Nu târzie vreme, boierul porni în goana calului, aşa că îndată se pierdu în zare. Dar, cu cât se depărta de tabără, cu atât conteneau din mers, până ce calu-l abia mai păşea pe cărăruşa îngustă şi cotită.

Trebuia să îndeplinească porunca lui vodă şi încă fără greş, căci cu Măria sa nu era de şuguit. Ferit-a sfântul să-l fi mâniat, că apoi foc şi pară!

Şi de aceea a contenit, lăsându-se în voia gândurilor: „Gazdă mai bună ca la boierul de sat, nici că se mai poate. Dar, dă, ştiu eu! Dacă el o fi umblând cu gânduri ascunse asupra domniei? Şi numai asta trebuie să fie, căci ce-a putut să înţeleagă Măria sa, când a zis: Să fiu eu mai mare!”

O întorcea în felurite chipuri, doar l-a tăia capul ce să facă, să fie bine.

Calul, lăsat în voie, apuca din când în când câte-o gură de iarbă, că se găsea, slava Domnului, cu îmbelşugare pe marginea drumului.

A mers aşa o bucată bună, când deodată faţa boierului se însenină, dovadă că-l venise în gând ce avea de făcut. Struni calul dân-du-l pinteni şi apucă în goană, să ajungă mai degrabă în sat, căci acum nu era departe.

Cât ai scăpăra a şi fost la marginea satului.

Soarele era pe la toacă.

La cea dintâi casă, boierul strigă la poartă. A ieşit femeia.

— Acasă ţi-e gospodarul, nevastă?

— Acasă! Răspunse femeia, îngânând vorba.

Spune-l să vie oleacă afară, că are să vorbească cu mine!

În vremea asta omul, auzind că-l cheamă, n-a mai aşteptat poftă şi a ieşit.

Plecăciune, boierule! Cum e porunca?

Porunca e asta: să te pregăteşti, căci Ştefan-Vodă, mândrul nostru domn, vrea să găzduiască în astă noapte la tine.

Se poate una ca asta? Au zis deodată bărbatul şi femeia, deoarece nu le venea a crede.

N-am venit să mă joc de-a păcălitul.

Dar m-oi întoarce şi-oi zice: se prea poate, bărbate; ce, nu vezi că Măria sa vodă Ştefan mai mult spre norod se abate? Hai să ne pregătim, ce stai, parcă eşti de piatră!

Apoi, spune Măriei sale să vie sănătos!

Boierul, după aceea, întoarce calul şi porni înapoi spre tabără.

Ce mai pregătire la casa omului! Şi n-avea dreptate? Doar stăpânul ţării trebuia să vie la el. În scurt, toate erau orânduite: ograda măturată, iar de la uşă până la poartă aşternute lăicere noi-nouţe, scoase atunci pentru întâia oară din clitul de pe ladă. D-apoi în casă! Adevărat: sfântă-l femeia şi binecuvântată-l mâna ei! Într-o minută de ceas schimbase totul, de nici să mai cunoşti: scuturat de să nu găseşti un fir de colb, iar pe pereţi stau bătute scoarţe cu fel de fel de alesuri, chimpoşăte de dânsa încă de când era fată mare. De jur împrejurul casei, păretarii în felurite feţe se întreceau cu lăicerele şi pernişoarele de pe laiţă.

După ce-au mântuit cu dereticatul, gospodarii s-au apucat să înjghebe şi de-ale gurii.

Vestea că vine vodă se răspândi ca fulgerul în sat. Lumea a început a curge care încotro. Vedeai moşnegi şi babe, gârboviţi de povara anilor ce-l purtau în spate, cu nepoţei de mână, grăbind pasul ca şi cei mai tineri, ca să fie şi ei de faţă la venirea Măriei sale.

Cei ce veneau de la muncă uitau de casă şi se opreau şi ei. Mai.

Legende istorice mare dragul să priveşti: mulţime multă de oameni, iar pe deasupra capetelor străluceau coasele în bătaia soarelui.

Puteai să juri că e o oaste ce aşteaptă să-l vie căpitanul.

Soarele sta mai să scapete după dealuri, când iată că se arată în zare mare alai. Fiecare ar fi vrut să vadă mai bine ce-l; copiii se înălţau în vârful degetelor, bătrânii puneau mâna dreaptă streaşină la ochi.

E vodă!

E Ştefan-Vodă!

Viteazul nostru domnitor.

Vodă!

Vodă!

Zbucni mulţimea. Pornesc cu toţii înainte. Încet, încet, alaiul s-a apropiat. Odată, ca un singur glas, răsună:

Ura, ura! Trăiască Ştefan, viteazul nostru domnitor! Ura! Ura! În depărtare, văile şi pădurile răspund: ura! Ura! De parcă şi firea se bucura de venirea domnului.

Soarele asfinţise. Sătenii s-au împrăştiat pe la casele lor; doar câţiva copii mai stăteau căţăraţi pe gard, înălţându-se să vadă pe vodă.

Oamenii din casă nu ştiau cum ar umbla mai repede, să pregătească cele trebuincioase pentru oaspeţi.

Vodă, în casă, sta de vorbă cu boierii, tot despre treburi de-ale ţării.

Când vorba era mai în toiul ei, deodată se aude un ţipăt de copil mic.

Tiii! Uitasem să vă spun că gazda avea un băieţel. Să fi fost de vreun an, dar arăta de doi, aşa era de răsărit, de grăsuţ şi rumân.

Mă-sa îl aciuase mai de cu vreme în albiuţă, colo, pe cuptor.

Plodanul, auzind vorbă, se trezise şi o ţinea a lui înainte, ţipa cât îi lua gura.

Femeia, vrând să-l liniştească mai degrabă, i-a pus mâna la gură.

— Ce faci, nevastă? Zice Ştefan-Vodă, lasă-l în pace!

— Mă iartă, Măria ta, dar din pricina lui nu te-ai putea odihni în casă.

Trebuie să-l sufăr, căci copilul e mai mare în casă! A adăugat vodă, privind o clipă pe boierul ce-l trimisese să-l caute gazdă. Apoi, uitându-se cu drag la băieţel, adăugă: Viteaz oştean al ţării!