NEGRU-VODĂ.

He, he! Multă vreme s-a bătut Negru-Vodă cu tătarii, cu gândul că doar-doar i-o scoate din pământu-ăsta al nostru. Da’, geaba s-o trudit; că tătarii erau ca frunza şi ca iarba şi l-au speriat sălbaticii ăştia pe Negru-Vodă.

Atunci ştiţi ce-a făcut el?

S-a dus, de mare foc şi s-a băgat herghelegiu la caii craiului de peste munţi.

Ei, Radule! Ce simbrie îmi ceri? I-a zis craiul când l-a văzut.

Urma alege, Măria ta! Acum mă bag aşa.

Aşa. Şi Radu-Negru a muncit cu credinţă la craiul acela. Când s-a împlinit luna, l-a întrebat craiul:

Legende istorice.

Mai stai?

Mai stau.

Iţi place la mine?

Îmi place.

Acu’, în herghelie, Negru-Vodă avea în pază şi multe iepe şi le păştea şi pe ele, dar şi pe mânjii lor.

Aşa. A trecut toată toamna, iarna şi a sosit şi primăvara. Negru-Vodă tot herghelegiu era, dar cu gândul, săracul, tot la fraţii lui din ţara noastră.

Într-o noapte însă, ce se întâmplă? Toate iepele au făcut mânji şi. Mare bucurie era pe herghelegiul craiului.

Dar a dat o ploaie şi mânjii, fiind pe câmp, au răcit. Pe unde să scoată atunci cămaşa herghelegiul?

S-a sculat şi a gonit mânjii pe câmp, ca să se înfierbânte. Acolo însă, minune, neicuţule! Un mânz era flocos şi alb ca oaia.

A început să se mire, să se crucească şi să-l ia la minajeală, ca să vadă: ce fel de cal este ăla?

Şi tot stând el şi mirându-se, a văzut că au început mânjii să se joace; iar mânzul cel ca oaia ştiţi ce-a făcut?

Odată a scos aripile din păr şi a început să zboare pe sus. Minune, nu alta!

Bucuria lui Negru-vodă:

Doamne, Doamne! O strigat el, ăsta e norocul meu! Şi l-a minajat aşa până la trei ani.

Atunci l-a încercat să vază: cu el tot zboară?

Aşa. Şi l-a dus departe, departe în câmp. Acolo, cum a încălecat odată, neicuţule, a început calul să fâlfâie din aripi şi a zburat cu Neg-ru-Vodă până în slava cerului.

Ţine-te bine, stăpâne, să nu te prăpădesc! A strigat calul, uitându-se ţintă în ochi.

Apoi, după ce-a făcut câteva rotocoale prin înaltul cerului, calul a început să se lase încet-încet pe pământ şi să-şi strângă aripile.

L-a adus în herghelie; apoi s-a înfăţişat înaintea craiului de peste munţi.

-- Acu te las, mărite crai! Mă duc în ţara mea.

-- Bine, Radule, du-te! Da’ ce simbrie îmi ceri?

-- Ia! Să-mi dai, Măria ta, un cal din herghelie, pe care l-oi alege eu!

-- Numai atât?

-- Ba să-mi mai dai haiducii pe care îi ai închişi în temniţele Măriei tale. Îmi trebuie şi mie oameni viteji.

Craiul unguresc i-a dat lui Negru-Vodă calul cel zburător, fără să-l ştie că e năzdrăvan; şi i-a mai dat şi oamenii cei cu vitenţă, pe care-l ceruse.

Ba la toţi haiducii le-a dat cai şi Negru-Vodă i-a potcovit cu potcoavele de-a-ndăratelea, potcoavele având colţii înainte.

Apoi Negru-Vodă a pornit călare pe armăsarul cela năzdrăvan; iar ceilalţi haiduci, pe caii lor şi au tot venit în ţară aici, fugărind şi ciopârţându-l pe tătari pe unde-l nimereau. Pe urmă, s-au mai odihnit şi ei oleacă, de atâta muncă şi alergătură, colo departe, unde se scocioară Dâmboviţa dintr-un munte.

Dar când s-au strâns iarăşi tătarii, sumedenie, de nu-l mai răbda pământul, l-au aflat pe Negru-Vodă unde e şi l-au tot fugărit. Odată chiar erau gata-gata să-l răpună, mai cu seamă că-l brodiseră la Tâmpa, colo, la Săritoarea lui Negru-vodă.

Atunci, minunea lui Dumnezeu, moşule! A avut noroc mare de o vâlcea. Odată a sărit-o vodă cu ai lui. I-a mai ajutat apoi şi un codru de pădure şi potcoavele întoarse ale cailor şi aşa. Tătarii iar i-au pierdut urma.

Pe urmă, tătarii l-au tot căutat: în sus, în jos, la răsărit şi la apus. Mult şi bine; până s-au dezmeticit ei că potcoavele cailor sunt întoarse. +i-au dus vestea mai-marelui lor.

Ei! Acu’, fiindcă aţi aflat cum stau lucrurile, prindeţi-l! A poruncit căpetenia.

Nu putem, stăpâne, oricât ne-am trudi noi. Că domnul ăsta zboară şi pe sus.

Nu cred.

De nu crezi, uită-te în partea aia, spre apus!

Legende istorice.

Căpetenia tătarilor şi-aruncă ochii şi ce să vază?

Tocmai atunci Negru-Vodă se înălţa în slava cerului cu calul cel năzdrăvan şi priveghea de deasupra toate mişcările liftelor străine, apoi se întoarse la ai săi şi grăi cu glas puternic:

Pe ei, băieţi!

Şi i-a bătut straşnic pe toţi tătarii, pe toţi, pe rudă pe sămânţă.

Share on Twitter Share on Facebook