Pieptenele lui Sân-Petru

După ce în călătoria lor pe pământ străbătură un şes lung, cât postul Paştilor, Dumnezeu şi cu Sân-Petru îşi îndreptară paşii către un munte, să vadă ce lume mai este prin codri. În faţa lor se ridica un munte mare şi golaş de tot. Numai stâncă şi bolovani. Nu era un copac, o tufă, o verdeaţă, nicăieri. Nici un fir de iarbă, de leac, vorba aia. Cum te uitai spre el, vedeai cu ochii toate sălbăticiunile, vieţuitoarele şi jigăniile lăsate de Dumnezeu să trăiască la munte, unele umblând, altele zburând, altele târându-se pe pământ.

Jos, la poalele muntelui, era o bucăţică de pajişte verde, pe care un cioban tânăr îşi păzea turma de mioare.

Doamne, zise Sân-Petru, n-ai fi de părere să mergem la ciobănaşul cela şi să-l întrebăm cum e mulţumit el de soartă?

Să mergem, Petre.

Ajung ei la cioban, dau bineţe şi intră în vorbă cu el. Flăcăul era vesel şi vorbăreţ. Cum îşi aruncă ochii împrejur, Sân-Petru vede jos pe iarbă un pieptene de lemn, cu care puţin mai înainte îşi descurcase ciobanul pletele.

Dar scândurica asta crestată pe de margini, ce este, băiete? Întrebă Sfântul cu mirare.

Este un pieptene făcut de mine. N-am putut să mă duc în târg să-mi cumpăr unul mai ca lumea şi l-am cioplit pe ăsta cu mâna mea.

Şi la ce-ţi serveşte pieptenele ăsta, ori cum îi zici tu? Întrebă bătrânul călător.

Ce întrebare! Păi, dumneata nu ştii, moşule, cu el pot să-mi descurc părul şi să-l aşez frumos, curăţindu-l şi de praful care s-a îmbâcsit în el? Dumneata de pe ce lume vii?

Atunci Sân-Petru, ca să se încredinţeze că în adevăr unealta aceea slujeşte la orânduirea părului, luă pieptenele şi începu să tragă cu el prin pletele sale mari şi albe ca zăpada. Şi, cum erau cam neîngrijite şi încurcate, când a tras o dată mai cu putere şi-a smuls un fuior de păr. Când l-a văzut, a început a scrâşni din dinţi; de năcaz şi de durere i-au dat lacrimile; mânios, Sân-Petru azvârle pieptenele din mână cât colo, zicând cu glas de afurisenie:

Din tine, pieptene blestemat, să iasă tot copaci. Copacii să acopere munţii ăştia toţi, iar pe crengile lor să nu crească altă roadă decât piepteni verzi, cărora să nu le cadă dinţii niciodată. Iat tu, ciobane, pentru că ţi-ai făcut râs de mine, să rătăceşti toată viaţa ta printre aceşti piepteni verzi şi toţi câţi vor gusta din meseria ta, să aibă parte de ei.

— Dumnezeu care tăcuse până atunci, văzând supărarea lui Sân-Petru, zise:

— Fie după voia ta, Petre!

Şi din clipa aceea a răsărit şi a crescut pe munţi bradul, care în graiul poporului se mai numeşte şi „Pieptenele lui Sân-Petru”. Şi de atunci petrec ciobanii vara cu turmele lor sus în munte, prin desişul brazilor frumoşi şi drepţi ca lumânările şi tot aşa de verzi la Crăciun ca şi la Sfântul Ilie.