Bradul sau pomul darurilor

Când bunul Dumnezeu a creat lumea pomilor, a împodobit pe fiecare cu o mulţime de lucruri frumoase şi bune. Astfel un pom a fost dăruit cu pere de toată mâna, ori cu frumoasele mere galbene şi roşii; altul a căpătat gustoasele cireşe, care sunt cel dintâi dar de fructe ale verii, sau vişinele roşii, surori bune cu cireşele; iar alt pom a rodit nucile cu coaja tare, care ne îmbie la trudă, ca să le putem gusta miezul alb şi lăptos; tot aşa a luat fiinţă rodul diferit al lumii întregi de pomi, care împodobesc dealurile şi văile, grădinile şi livezile, de-a lungul şi latul pământului lui Dumnezeu.

Bradul, ar fi vrut şi el să fie un pom cu fructe pe dânsul, să stea în apropierea oamenilor şi să aducă şi el bucurie copiilor, cum fac dulcile cireşe, când se îngână primăvara înflorită cu vara soarelui cald. Dar veşmântul lui întunecat nu atrăgea pe nimeni şi toţi râdeau de frunzuţele lui ca acele şi de cucuruzul lui ţepos.

Şi bietul brad, văzând că nici cucuruzul, nici răşina lui mirositoare nu se pot asemăna cu fructele celorlalţi pomi şi nu ademenesc pe nimenea, plecă amărât din lumea pomilor şi se retrase departe, în pădure. Acolo îşi plângea în taină obida. Ce putea să facă? N-avea ce să dea oamenilor. Plângea în sufletul său, dar fără să se tânguie, fără să se revolte.

Iar bunul Dumnezeu, care le vede pe toate şi are grijă şi de bobul de rouă şi de firul de iarbă, auzi râsul răutăcios al pomilor roditori şi văzu lacrimile bradului cuminte. Se apropie atunci de dânsul şi-l spuse:

Nu fi mâhnit, bradule. Ţie nu ţi-e dat să porţi fructe, pentru a sătura lăcomia nemăsurată a celor mai neastâmpăraţi copii ai mei care sunt oamenii. Aşteaptă şi vei vedea că şi ţie îţi port de grijă.

Aşa trecu vara şi toamna. Când veni iarna, pomii îşi pierduseră nu numai fructele frumoase şi ademenitoare, ci şi întreaga bogăţie a frunzelor. Şi stăteau acum cu ramurile goale şi triste, în bătaia gerului şi a vânturilor, care treceau hăulind şi râdeau de sărăcia lor.

Bradul însă rămase verde, păstrându-şi întregul veşmânt de cetină, nepăsător de asprimile iernii.

Iar după mulţi ani, când fiul lui Dumnezeu luă înfăţişare de om, născându-se din trupul neprihănit al Fecioarei Maria, împăraţii de la răsărit, care veniseră să aducă daruri copilului dumnezeiesc, voind să le împodobească şi cu ramuri verzi, fiind iarnă, n-au găsit decât bradul, care îşi păstrase veşmântul verde.

Ei aduseră atunci copilului Isus un brăduleţ verde, pe care au aninat darurile, aprinzând şi lumânări într-însul.

De atunci ar fi şi obiceiul pe care noi, românii, l-am luat de la alte popoare şi care este atât de plăcut copiilor, că vine Moş-Ajun şi le aduce bradul cu daruri de sfintele sărbători ale Crăciunului.