Povestea păpădiei

Înainte, oamenii erau mai buni decât astăzi. Pe atunci, chiar Dumnezeu venea pe pământul nostru, având ca nelipsit tovarăş de călătorie pe Sfântul Petru. În chipul unor moşnegi bătrâni, cu haine sărăcăcioase, de-ai fi crezut că-s nişte cerşetori, umblau prin lume, neştiuţi de nimeni, răsplătind fiecăruia după faptele sale.

Pe acea vreme trăia un biet moşneag. Era singur. Toţi ai lui muriseră. Lucra pe la cunoscuţi şi-l da fiecare ba o haină, o încălţare, ba de-ale gurii ori un ban de cheltuială, căci îl ştiau că e om harnic, econom şi cinstit. Mai ales toamna, când se făceau praznice în sat, moşul căpăta câte şi mai câte bunătăţi.

Dar o dată cu anii, moşul se simţea tot mai slab, tot mai bătrân. Şi-l chinuia mereu un gând: „Eu am mâncat la multe praznice străine, în viaţa mea. Dar mie, care nu am pe nimeni, cine-mi va face pomeni, când voi muri?”

Şi cu bruma de bani ce-l avea strânşi, înjghebă şi el cum putu un praznic de sufletul lui.

Toate fiind gata, bătrânul pofti lumea la praznic. Aşteptă mult, dar nici un om nu-l păşi pragul.

Toţi din sat îşi ziceau: „Bietul moşneag, nici el nu are ce mânca. Unde să mai mergem şi noi? În loc să-l ajutăm, să-l luăm şi ce are?” Şi nimeni nu veni la praznicul moşului.

Foarte mâhnit, neînţelegând aşa ceva, moşneagul îşi luă tot ce pregătise: oale cu sarmale, pilaful, colacii, lumânările şi întinse masa pe la răscrucile drumurilor, pe maidanuri şi pe oriunde ştia că trece lume; doar s-a nimeri vreun nevoiaş să guste şi din praznicul lui.

— Unde vom găsi ceva de-ale mâncării, Doamne? grăi Sfântul Petru lui Dumnezeu. Sunt lihnit!

— Vom afla Petre, răspunse Domnul, iată satul nu-l departe.

Cum coborâră un deal, Sfântul Petru văzu că în adevăr s-apropiau de poarta ţarinei unui sat. Ajunşi acolo, mare minune! De o parte şi de alta a drumului, câteva străchini cu sarmale şi pilaf, din care se ridicau aburi călduţi. Iar deasupra, colaci rotunzi, rumeniţi frumos şi cu lumânări aprinse înfipte la mijloc. Moşul nu uitase să aducă şi aci bucate.

Fără a mai întreba ceva, Sfântul Petru se apucă de înfulecat gospodăreşte. Dumnezeu făcu la fel, după ce mai întâi binecuvântă mâncarea.

— Totdeauna ai avut grijă, Doamne. Slăvit fie numele tău!

Se închină Sfântul Petru, după ce-şi potoli foamea, punând colacul şi lumânarea în buzunar.

Ba mai bine mulţumeşte creştinului cu inima bună, care, deşi sărac lipit, a adus aici tot ceea ce noi ospătăm.

Şi luminat de vorbele lui Dumnezeu, Sfântul Petru înţelese toată povestea praznicului.

Nu se cuvine, Doamne, să rămână nerăsplătită o faptă aşa de frumoasă, adăugă Sfântul Petru.

— Lasă, Petre, nu purta grijă, îl dojeni Atotputernicul cu bunătate.

Când Sfântul Petru şi cu Dumnezeu se sculară şi porniră mai departe, în locul străchinilor cu bucate, se iviră, ca prin farmec, nişte cununi de frunze mari, verzi, întinse pe pământ şi având la mijloc, în vârful unor lujere plăpânde, flori galbene-aurii ca nişte făcliuţe.

Şi de atunci, în fiecare primăvară, păpădia ne stă în cale pretutindeni: pe la răscruci de drumuri, pe marginea şoselelor, pe maidanuri, pe luminişuri de pădure, unde moşul cel bun la suflet adusese, cu mare trudă, bucate şi lumânări aprinse.