Povestea româniţei

Apoi a fost odată un împărat şi o împărăteasă, care n-aveau copii. Ba împărăteasa credea că n-are să aibă niciodată. Când într-o vreme, iată că trece pe la poartă Dumnezeu şi cu Sfântu Petru.

Sfântu Petru, uitându-se la casele împărătesei, vorbi:

— Doamne, ce o fi de oamenii ăştia că nu au băieţi? Dar Dumnezeu glăsui:

— Dacă împărăteasa ar bea rouă de pe crini, amestecată cu rouă de pe pelin, ar naşte o fată cum n-a mai fost şi nici n-are să fie pe lume de frumoasă; da să-l puie numele Româniţa.

Şi tocmai era pe vremea când înfloresc crinii. Şi preasfinţii trecură încolo.

Dar oşteanul, care şedea de strajă la poartă auzise şi repede, fuga la împărăteasă de-l spuse. Împărăteasa, bucuria ei şi dădu ordin să se culeagă în fiecare dimineaţă rouă din paharele crinilor şi de pe frunzele pelinului. Şi aşa strânse un pahar de rouă şi-l bău. Minune! La nouă luni născu o fată cu faţa albă ca şi crinul şi perişorul ei mirosea ca pelinul şi îi puse numele Româniţa.

Şi Româniţa crescu mare. Dar fetei nu-l plăcea lumea, nici petrecerile, nici să o vadă cineva şi era albă, albă, ca şi crinul şi părul îi mirosea ca pelinul. Insă îi plăceau florile, că toată ziua nu îngrijea decât de ele şi ce dar avea că pe toate le înţelegea ce vorbesc.

Şi fata crescu de optsprezece ani şi craii începură să curgă la peţit. Fata îi primea pe toţi, le vorbea, iar când ei aduceau vorba de măritiş, fata le spunea să nu-şi mai bată capul, că au să fie nefericiţi. Vorba asta îi înspăimânta şi plecau şi nu mai veneau. Şi vorba asta se împrăştie în toată lumea şi cu vremea nu mai veni nici un peţitor.

Asta scârbi mult pe părinţii fetei şi începură să o probozească.

Cu toate astea, un fecior de împărat tare de departe, nu se dădu mâhnit de cele ce auzise despre fată şi se porni şi el în peţit.

Iarăşi, vorbă cu fata. Fata a râs, a şuguit cu flăcăul, însă când auzi de măritiş, ea îi spuse:

— Prea bine, dar ai să fii nefericit.

— Dar de ce? Întrebă flăcăul.

Pentru că eu nu-s făcută din lumea asta şi cine m-o lua, rămâne văduv chiar din ziua cununiei.

— Aşa, zise flăcăul, nu cred.

— De, încearcă, dar să nu plângi; eu trebuie să mă prefac în floare sălbatică.

— Da nu cred, i-a zis feciorul de împărat.

Încearcă şi vei vedea.

— Şi de unde ştii?

— Am visat demult că am auzit un glas, ca venit din cer şi parcă-mi grăi: Româniţă, cum te-l cununa, ai să te prefaci într-o floare de câmp, dar şi de leac.

Feciorul de împărat tot nu crezu şi îi zise că o ia orice-ar fi.

Şi, hai nuntă, petrecere, zaiafet. Sâmbătă seara îi puse hobotul,

Legendele florei dar fata plângea de uda pământul. Duminică, la cununie, abia îi puse pirostriile pe cap şi fata se şi schimbă la faţă şi se făcu albă, albă, ca varul. Nuntaşii crezură că-l e rău şi o scoseseră afară, însă fata dădu de vânt, se strânse, mâinile i se prefăcură în frunze, picioarele în tulpină, trupul se subţie şi se băţoşă şi capul i se prefăcu în o floare la fel cu „ochiul-boului” şi mică ca o părăluţă, cu mirosul ca al pelinului; iar oamenii îi ziseră româniţă şi româniţa îi zice şi până în ziua de astăzi şi oamenii fac ceai din ea, de-l beau iarna când răcesc. Se dă mai ales la copiii mici, când se îmbolnăvesc. Şi aşa încălecai pe un fus, o gătii şi eu de spus.