Români şi tătari

Cică la început românii n-aveau domnitori şi stăpânitori ca-n ziua de azi, ci ei trăiau răzleţiţi prin deosebite ţinuturi şi se cârmuiau singuri de sine. Ei îşi alegeau din mijlocul lor, pe câte trei ani de zile, trei bărbaţi dintre cei mai deştepţi şi mai înţelepţi şi bărbaţii aceia apoi, care erau ca nişte filozofi, se sfătuiau şi puneau împreună toate trebile obşteşti la cale şi toţi ceilalţi se supuneau şi ascultau de sfaturile şi poruncile lor.

Aşa o duseră ei un timp mai îndelungat şi mai bine şi mai rău, după cum era adică şi firea, năravurile şi apucăturile feluritelor popoare păgâne cu care veniră în decursul acestui timp în atingere şi după cum o duceau şi alţi oameni în lume, care trăiau şi se cârmuiau ca şi dânşii, singuri de sine.

De la un timp însă, văzând tătarii, un popor păgân, neastâmpărat, prădător şi foarte crud, că românii n-au pe nimeni stăpânitor şi că ţinuturile în care locuiesc aceştia sunt foarte întinse, frumoase şi mănoase, se purtară cu gândul ca să-l subjuge, să le ieie toate averile şi moşiile şi după aceea să se facă ei stăpâni peste dânşii şi peste ţinuturile lor.

Din minutul acela apoi, când le-a plesnit tătarilor un astfel de gând drăcesc prin minte, românii nu avură mai nici o zi bună şi senină, căci nu era an în care tătarii să nu năvălească cel puţin o dată în ţinuturile lor, să prade, să omoare, să ardă şi să nimicească tot ce le sta sau ce le venea în cale.

Văzând românii că tătarii nu şuguiesc, ci, din contră, că totuna-l bântuiesc şi-l pradă şi multe alte supărări le fac, iară pre cei ce au nenorocirea să cadă în mâinile lor, parte-l ucid, parte-l iau şi-l duc cu sine în robie, prinseră dintr-un început a se aduna la un loc şi a da piept cu dânşii. Mai pe urmă însă, văzând ei că nu sunt în stare a ţine piept la un număr atât de mare de tătari, câţi veneau de fiecare dată asupra lor, prinseră a se ascunde prin stufăriile iazurilor, lacurilor şi ale bahnelor, cugetând că poate în aceste locuri mlăştinoase vor putea scăpa de prigonirea şi urgia păgână.

Dar degeaba le-a fost lor toată osteneala şi nădejdea, căci tătarii auzind acuma, de la cine vor fi auzit şi încredinţându-se mai pe urmă şi ei singuri ce fac românii ca să scape de dânşii, nici în aceste locuri mlăştinoase şi pline de tot felul de gângănii nu le deteră pace. Din contră, ei când se porneau acuma asupra românilor, luau cu dânşii un fel de păsări învăţate, ca şi copoii, la vânat, numite nagâţi sau câini tătăreşti şi pe pasările acestea apoi, cum ajungeau în apropierea vreunui lac sau iaz mai mare, le da drumul ca să adulmece şi să vadă de nu e cineva ascuns într-însul.

Nagâţii, cum se vedeau slobozi, începeau a zbura încolo şincoace pe deasupra stufăriilor şi, cum zăreau printr-însele pe vreun român ascuns, îndată prindeau a se roti deasupra lui, a ţipa şi a ţivli de-ţi lua auzul. Tătarii, auzind nagâţii ţipând şi ţivlind, se duceau drept în partea aceea în care auzeau ţipătul, îi înconjurau din toate părţile pe românii ascunşi, îi scoteau pe nepusă masă de prin stufării afară şi după aceea: dă, Doamne, bine! Schingiuirile, chinurile şi muncile lor nu erau proaste. Şi dacă ar fi rămas numai cu atâta, tot ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar cele mai de multe ori nici un suflet de român nu scăpa viu din mâinile acestor lifte sălbatice.

Aşa o păţiră bieţii români în mai multe rânduri, cu toate că ei în fiecare an căutau să se ascundă cu mult mai bine decât în anii trecuţi şi cu toate că uneori stau zile şi nopţi întregi, cufundaţi până la grumaz în apă, cugetând că, dacă vor sta astfel, afurisiţii de nagâţi nu-l vor putea descoperi.

Într-o vară însă, văzând ei că numai degeaba se ascund prin stufării, că şi-n aceste locuri sunt descoperiţi, se adunară iarăşi cu toţii la un loc şi se sfătuiră ca să facă şi ei o dată tătarilor o moară de vânt, adică, dacă nu-l pot învinge şi fugări din ţară, cel puţin să-şi bată joc de dânşii. Căci aşa-l românul, uneori chiar şi la cea mai mare nevoie îi place să facă câte-o şagă, doară-l mai trece din cel necaz. Căutară vreo câteva iazuri mai mari pe unde ştiau ei că trec adeseori tătarii, aşezară pe vârfurile papurei şi a trestiei de prin cozile şi marginile iazurilor acelora o mulţime de cuşme şi, după aceea, luându-şi toată averea cea mişcătoare, se retraseră cu toţii de la şes spre munţi, cu hotărârea ca, în caz când ar fi să-l urmărească tătarii şi acolo, să le întindă o cursă din care, dacă vor cădea într-însa, să nu mai poată scăpa cu obraz curat. Nu mult după retragerea românilor spre munţi, iată că iarăşi năvălesc ca la vreo optzeci de mii de tătari în ţinuturile lor, cu gândul ca de astă dată să pună mâna şi să stârpească pe toţi românii de pe faţa pământului.

Dar bine-a zis cine-a zis că ulciorul merge la fântână numai până atunci, până când i se frânge toarta. Făcut-au ei multe daune, neajunsuri şi neplăceri românilor. Mult sânge românesc au mai vărsat şi multe lacrimi au mai stors din ochii părinţilor, fiilor, fraţilor şi ai neamurilor acelora pe care i-au ucis sau i-au dus în prinsoare, dar de astă dată o păţiră şi ei.

Nagâţii, care şi de astă dată au fost sloboziţi cu scop ca să adulmece pe români, zburând pe deasupra stufăriilor şi dând de cuşmele aşezate pe vârfurile papurei şi a trestiei, începură ş-acum a se învârti şi a ţipa pe deasupra acestora, ca şi mai înainte, când dădeau de români. Iară tătarii, bucuria lor, cum îi văzură învârtindu-se şi-l auziră ţipând, tăbărâră din toate părţile ca nişte fiare sălbatice asupra stufăriilor unde se învârteau nagâţii şi în care credeau că se află românii ascunşi. Insă, când colo, ce să vadă? În loc de români cu trup şi suflet, numai cuşmă lângă cuşmă şi alta nimică, căci românii erau acum de mult retraşi spre munţi şi adăpostiţi prin văgăunile şi fundăturile acestora. Ciuda şi mânia tătarilor, când văzură aceasta! Căci unde s-a mai pomenit să păţească ei o ruşine aşa de mare! Şi-n furia lor nu mai stătură pe gânduri ce e de început şi de făcut şi, presupunând că românii se vor fi retras spre munţi, se luară şi ei din urma lor şi tot prădând şi nimicind orice le sta în cale, se tot duseră înainte până ce ajunseră aproape de locul unde se afla satul de azi Vama, din munţii Bucovinei şi unde s-au fost retras o parte din români.

O româncă, care tocmai atunci mergea cu un val de pânză împăturit pe cap şi cu un copil de ţâţă în braţe, spre apa Moldovei, zărind din depărtare că vin tătarii, despături degrabă pânza, înfăşă copilul într-însa şi astfel îl duse şi-l anină de cetina unui brad de sub poalele Bârnărelului, anume ca să steie acolo până ce se va întoarce îndărăt şi-l va lua. Apoi alergă tot într-o fugă, în dreapta şi-n stânga, dând de ştire românilor de prin apropiere că, iată, iar vin tătarii asupra lor.

N-a apucat românca bine a anina copilul de cetina bradului şi-a da de ştire câtorva români ca să se adune la un loc şi să facă ce vor face, doar ca să le poată veni de hac prigonitorilor, când iată că tătarii şi ajung lângă Bârnărelul.

Tătarii cei dinainte, cum zăriră bucăţi de pânză fluturând ca un steag pe la mijlocul bradului şi cum auziră copilul, care era ceva mai jos aninat, ţipând, au crezut că de bună seamă acolo trebuie să fie românii ascunşi şi deci se duseră ţintă spre brad. Dar când sosiră mai aproape şi nu văzură nimic altceva, decât o pânză fluturând şi copilul legănându-se ca într-un leagăn în aer, un fior rece ca gheaţa le trecu prin tot trupul şi nici unul nu se încumetă să treacă mai departe, ci toţi se opriră deodată ca înlemniţi locului.

Hanul, adică domnitorul şi conducătorul lor, care de asemenea venise cu dânşii şi care se afla ceva mai în urmă, văzând că înaintaşii cetei s-au oprit deodată locului şi nu vor să meargă mai departe, se miră ce s-a întâmplat. Deci se duse să vadă ce este. Şi cum a ajuns în fruntea cetei, a început a striga şi a zice:

— Ce staţi locului? De ce nu treceţi mai departe? Ce s-a întâmplat?

— D-apoi nu vezi, Măria ta, de ce nu trecem! Răspunse unul din mijlocul tătarilor, care se vede că era vreun căpitan sau aşa ceva, arătând cu mâna spre pânza ce fâlfâia şi copilul ce se legăna încolo şincoace.

— Ei! Şi-apoi? N-aţi mai văzut voi până acum copii de ţâţă? Acuma vi-l întâia oară! De-un copil să vă temeţi? Strigă hanul, după ce se uită şi el spre bradul de-a cărui cetină era copilul aninat.

Nu-l vorbă de temut din pricina unui copil, căci am mai văzut noi destui copii în viaţa noastră. Dar alta e la mijloc! Pânza aceasta şi copilul înfăşat într-însa e un semn rău pentru noi. Prin urmare, eu sunt de părere să nu mergem mai departe, ca nu cumva să ni se întâmple vreo nenorocire. Românii, după cum vă este cunoscut, acum câteva săptămâni ne-au pus să le pescuim cuşmele de prin stufăriile iazurilor, iar de astă dată cine ştie ce cursă ne-au mai întins şi ce au de gând să facă cu noi! Mai bine să ne întoarcem înapoi!

Ce-ai zis?! Noi să ne întoarcem înapoi?! Atâta ne-ar mai trebui ca să ne râdă toate babele, strigă acuma hanul înfuriat.

Eu n-am zis să fugim, ci numai să ne întoarcem de unde am venit. Dar dacă e vorba de fugă, apoi bine ar fi chiar şi să fugim cât mai e timp, căci fuga-l ruşinoasă, dar îi sănătoasă, vorba românului. Şi mie, unuia, drept să-ţi spun, mi-l cu mult mai dragă şi mai scumpă viaţa noastră decât moartea românilor care s-au vârât, ca nişte urşi, prin creierii acestor munţi!

Închipuire! Haideţi cu mine şi veţi vedea că nimic n-o să vi se întâmple!

Dă, Doamne, să fie aşa cum spui Măria ta şi nu cum presimt eu! Nu apucară bine hanul şi căpitanul a schimba cuvintele acestea, când iată că se şi treziră înconjuraţi din toate părţile de românii care se adunară de prin fundoaiele şi sihlele munţilor şi care luându-l pe nepusă masă la răfuială, în vreo câteva ore îi şi măcelăriră pe jumătate.

Patruzeci de mii de tătari, adică partea ce-a rămas în viaţă, văzând că românii nu glumesc, ci, din contră, că au de gând să-l nimicească pe toţi, nu stătură mai mult la luptă, ci o tuliră la fugă, de-a dreptul spre Bărnărelul, spre Valea-Caselor, iară de-aici apucară repede pe lângă apa Moldovei în sus, pe locul unde se află astăzi Câmpulungul şi nu se opriră până ce nu ajunseră la strâmtoarea dintre Măgura Pojorâtei şi Muncelul Sadovei. Aici, fiind foarte greu de trecut, o luară ceva mai pe încetul, se înşirară tot doi câte doi şi aşa trecură pe plaiul ce ducea pe lângă Piatra-Străjii şi ieşiră pe locul unde se află astăzi satul Pojorâta.

Ajunşi dincolo de Măgura Pojorâtei, stătură puţin locului de se odihniră şi se puseră la cale încotro să se ducă ca să poată ieşi mai bine la capăt: s-apuce de-a dreptul peste munţi, spre Ardeal, ori să se întoarcă îndărăt de unde au venit? Şi după multă chibzuire şi cumpănire, aflară cu cale că ar fi mai bine să plece spre Ardeal şi de-acolo apoi să se întoarcă pe altă cale, îndărăt spre ţara lor.

Şi aşa şi făcură. Se porniră mai departe. Insă de-aici începând nu mai merseră pe acea vale, cum au venit până într-acest loc, ci apucară de-a dreptul în sus, peste Runcul-Pojorâtei, iară după ce suiră şi trecură Runcul, o luară tot pe culmea munţilor, anume ca, întâmplân-du-se să-l urmărească românii, să nu fie aşa de lesne şi pe neaşteptate surprinşi, ca lângă poalele Bârnărelului.

După ce au trecut Runcul-Pojorâtei, o luară peste vârful Arsinesei şi ieşiră în Opcina Arsinesei, iar după aceea, trecând munţii Sterpa-riu, Colacul, Botoşul-mare, Senatorul şi Dadul, coborâră drept spre locul unde se află astăzi satul Cârlibaba şi de-aice se-ndreptară apoi parte pe valea Bistriţei, parte peste alţi munţi, spre satul Borşa din Maramureş.

Ardelenii şi moroşenii, sau ungurenii, după cum se mai numesc românii din Ardeal şi Maramureş, prinzând de veste acuma, de la cine vor fi prins, că vine o ceată de tătari asupra lor, se adunară mai mulţi inşi la un loc şi prinseră a tăia o parte de pădure de pe munţii Opcioara şi Tătarca, pe unde presupuneau ei că vor trece tătarii, însă n-o dădură la pământ, ci numai o înţinară. Iar când văzură că tătarii într-adevăr se îndreaptă spre dânşii prin locurile acestea, tăiară şi cealaltă parte de pădure, pe care de asemenea o lăsară înţinată.

Când sosiră acuma tătarii şi deteră să coboare spre Borşa, precum şi cei din vecinătate, în frunte cu un moroşan înalt, spătos şi foarte tare, că te băga în toate răcorile numai când te uitai la dânsul, le ieşiră înarmaţi înainte şi începură pe neaşteptate a-l respinge şi a-l alunga înapoi, de unde au venit.

Tătarii, surprinşi, apucară repede spre Opcioara şi Tătarca. Insă românii, adunaţi în apropierea acestor doi munţi, cum simţiră că tătarii se apropie de dânşii, începură care încotro a repezi copacii înţinaţi asupra lor.

Copacii, cumpănindu-se şi răsturnându-se cu un pocnet şi un vuiet îngrozitor, de se răsuna cine ştie unde prin văile şi fundoaicele munţilor de prin apropiere, pe care tătar cum îl ajungea, mi-l şi culca la pământ şi-l făcea fărâmi.

Şi aşa, unii fiind omorâţi de românii ardeleni şi maramureşeni, iar alţii de copacii care se răsturnau şi picau peste dânşii, în câteva oare toţi tătarii fură măcelăriţi şi nimiciţi, afară de hanul care nu ştiu singur cum s-a-ntâmplat că a scăpat şi s-a îndosit prin desimea şi întunecimea pădurilor.

Dar ce folos că, mai pe urmă, rătăcind hanul încolo şincoace, prin munţii de prin apropiere, anume Dadul, Manaila, Orăţile, Senatorii şi alţii, fără ca să poată da de plaiul pe care a venit sau de vreun alt plai ca să se întoarcă în ţara sa, fu în scurt timp şi el prins şi dus înaintea moroşanului celui voinic.

Moroşanul despre care ni-l vorba avea o casă tocmai pe vârful Tătarcei. Şi când a fost hanul tătăresc prins, tocmai atunci se afla şi el la casa sa de pe Tătarcă.

Românii, care puseră mâna pe han şi-l duseră conducătorului lor, cum ajunseră la faţa locului, ziseră:

Mai deunăzi, când am măcelărit pe tătarii care veniseră asupra noastră, nu numai că ne-ai luat anume de rău, ci chiar ne-ai şi batjocorit, cum de-am putut fi aşa de nebăgători de seamă ca să nu punem mâna şi pe capul hanului. Ei, bine! Iată că acuma l-am adus! El ne îmbia pe drum cu bani, numai să-l dăm ceva de băut, că moare de sete. Se vede că multă carne de român trebuie să fi mâncat în viaţa sa, dacă e aşa de însetat! Poate că dumneata vei fi având şi-l vei putea da ceva de băut, ca să nu piară bietul om de sete!

—  D-apoi bine, ce să-l dau? Întrebă moroşanul, măsurându-l pe han cu ochii din cap până-n picioare. N-am nimic alta la îndemână, doar un poloboc cu moare de curechi. Că n-o să-l dau moare să beie?

Apoi, întorcându-se către han şi arătându-l polobocul cu moarea, zise:

—  Oamenii iştia-mi spun c-ai fi foarte însetat. Şi eu văd că eşti cam mahmur, deci. Ia colo, în polobocul cela, e moare! Dacă vrei, potoleşte-ţi setea!

Hanul, ce era să facă, se-nvoi să beie şi moare, numai să nu piară de sete. Dar cum se apropie de poloboc şi se pleacă să beie moare dintr-însul, moroşanul îl apucă de picioare şi-l ridică în sus, îl cufundă cu capul în moare şi, după ce îl ţinu astfel vreo câteva minute, răsturnă polobocul şi-l slobozi apoi, cu han cu tot, la vale.

Polobocul, rostogolindu-se şi ducându-se ca o săgeată în jos, peste trunchiuri răsturnate de copaci şi peste colţuri ascuţite de pietre, cât ai bate din pălme se făcu mii de bucăţele, iar împreună cu dânsul şi hanul.

De atunci încoace, muntele pe care s-a aflat casa moroşanului şi de pe care a fost hanul tătăresc slobozit cu polobocul la vale s-a numit Tătarca; valea unde a ajuns polobocul cu dânsul, Apa sau Valea Tătărcii, iară locul unde au fost ceilalţi tătari răpuşi de românii ardeleni şi maramureşeni Obcina Tătărcii.

Şi aşa au scăpat şi românii de tătari!