În vremea veche, veche de tot, de când abia se ţine minte, trăia prin ţara asta un uriaş, al cărui nume era Novac. Aşa de puternic şi de fioros era omul ăsta, încât bătea întruna sate întregi, oraşe şi cetăţi şi multe oşti împărăteşti.
Şi treaba asta o făcea singur, fără a avea împrejuru-l măcar un singur ostaş.
Harnic luptător, măi nepoate! Dar şi mâncău, cum era el, nu mai găseşti!
Mânca şi hărtăpănea halcate întregi şi nu se sătura uriaşul ăsta cu orsice; nu-l ajungeau într-o săptămână două-trei cirezi de vaci şi de-atunci cică a rămas zicătoarea: „A mâncat cât Novac!”, pentru unul care mănâncă mult.
Cu toate astea, mare bine făcea el neamului nostru, că se lupta numai cu limbile care nu dădeau pace românului.
Şi-apoi, nu era nici fudul. Se purta aşa ca noi.
Novac a trăit şi a hălăduit prin lume mult şi bine. Până într-o vreme când ştiţi ce s-a întâmplat?
Au ieşit pe lume: puşca, praful de puşcă şi gheata. Ce şi-a zis Novac?!
O, Doamne! Până acu mi-a fost vitejia! De azi înainte, însă, poate orice om şi oricât de nimic ar fi, să mă cureţe de pe pământ, fără să dau piept cu el. Şi-apoi a venit şi păcătoşenia asta de fudulie pe pământ! Să mai trăieşti? Ştiu, dar, ce-oi face. Ca să nu mă poată răpi orice nătăfleaţă, mai bine mă omor singur!
Şi cum a grăit aşa Novac şi-a luat plugul cu cei doi boi uriaşi şi a tras o brazdă adâncă: brazda lui Novac, pe care a dus-o, a dus-o până unde nu se ştie. La capătul brazdei, ştiţi ce-a făcut?
S-a îngropat uriaşul, cu boii şi cu plugul; uite-aşa, ca să nu se mai ştie de el!