Ştefan cel Mare şi îngerii

Când Ştefan-Vodă era copil de vreo cinci ani, s-a dus după fragi cu alţi copii de vârsta lui. Seara, când ceilalţi copii s-au întors către casă, luară de seamă că Ştefănuc, după cum îl dezmierdau ei, nu era între ei. Necăjiţi de această întâmplare, nici nu se duseră pe la părinţii lor, ci fiecare se culcă pe unde l-a ajuns somnul.

Ştefan însă după ce a rămas singur-singurel în mijlocul codrului, o luă la fugă, din întâmplare, tot mai înspre mijlocul pădurii, crezând că o să deie de margine.

Într-o vreme, vede la rădăcina unui lemn gros o lumină ce ardea fără a se mişca, deşi vântul şi ploaia o bătea cu toată puterea. Ştefan, cât ce o luă în mână, spre mirarea lui, se văzu în mijlocul unei căsuţe de lemn de brad, în care altceva nu era decât două măsuţe încărcate cu lumini de ceară, apoi o iconiţă mică, pe de jumătate ştearsă, rezemată de o carte groasă şi putredă de veche.

Intrând înăuntru, căldura îl înmuia aşa, încât de voia lui, adormi cu lumina în mână. Când era însă cam pe la miezul nopţii, se trezi din somn, simţind că i-a smuls cineva lumina din mână. Îşi deschide încetişor ochişorii şi, spre spaima lui, vede la cele două mese doi moşnegi care, de bătrâni ce erau, nici pleoapele nu şi le mai puteau ridica. Aceştia se rugau stând în genunchi înaintea iconiţei.

Bine că ne-o adus Dumnezeu pe acest copilaş, zise unul dintre bătrâni.

Da’ un mai mare bine nu am avut niciodată. Chiar era să murim de foame şi de sete, neavând cine să ne aducă cele trebuincioase. El ni le va aduce, aşa că fericiţi ne vom putea ruga şi de aci înainte, netrebuind ca să ne îngrijim şi de ale gurii.

Aşa e, dar cum o să-l cheme, ce nume o să-l dăm, întrebă un moşneag.

Are el nume şi încă un nume frumos, care cu vremea are să fie nume sfânt pentru neamul lui.

Şi cum aşa?

Bine, e copil bun, cu frica şi credinţa lui Dumnezeu, se va purta bine, căci numai aşa o să i se sfetească norocul, care de mult plânge de dorul lui.

Dacă e aşa cum zici, apoi să fie. Şi sculând copilul, îl mânară ca să le aducă nişte rădăcini de buruieni, din care apoi moşnegii îşi făceau de mâncare şi ca drept plată, din când în când, îi mai dădeau şi lui câte o lingură de zamă rămasă pe fundul ceaunaşului.

Trecură vreo câţiva ani de când Ştefan era în slujba celor doi moşnegi şi din acesta, din mic şi slăbuţ ce era, se făcu un băieţandru înalt şi spătos, mândru şi frumos de să te tot uiţi la el.

Odată, mergând după rădăcini prin codru, vede o pasăre cum nu i se mai întâmplă să vadă niciodată, căci de unde să fi văzut pasăre cu clonţul de diamant, cu trupul ca de aramă, cu penele de aur şi cu picioarele de argint.

Bine că te-am întâlnit, Făt-Frumos, că e multă vreme de când te tot caut.

Ştefan sta ca înlemnit, cupris de spaimă, la auzul acestor cuvinte omeneşti.

Nu-ţi fie frică de nimic, că nu e nimeni pe aici care să ne vadă şi să ne audă, numai noi suntem singuri-singurei, dimpreună cu Dumnezeu, care e în tot locul de faţă. Mergi şi du moşnegilor tăi rădăcinile şi spune-le că îngerul ţării tale te cheamă de ajutor.

Dar cine eşti tu, pasăre măiastră, că de eşti arma satanei, să te alung din aceşti codri, unde satana încă nu a avut putere ca să intre; dar de eşti vreo stafie necurată, să mă ascund de faţa ta.

Nu sunt nici stafie, nici arma satanei, ci sunt norocul tău şi al ţării tale învrăjbite. Mergi, ia-ţi rămas-bun de la cei doi moşnegi creştini şi cerându-le binecuvântarea părintească, roagă-l ca în rugăciunile lor să nu-şi uite de tine şi de draga ţărişoara ta.

Ştefan făcu după cum l-a învăţat pasărea.

Moşnegii, auzindu-l vorbele, îi dară binecuvântarea zicând:

Mic ai fost când aici ai venit, mare te duci, dar mai mare să te reîntorci. Mare în fapte şi în virtuţi, căci atunci şi Dumnezeul părinţilor şi ai moşilor noştri îţi va binecuvânta paşii tăi. Mergi, dorul lui Dumnezeu să te lumineze în toate căile tale. Nu uita însă niciodată că „nimic nu se face fără Dumnezeu şi că unde primejdia e mare, acolo e şi Dumnezeu mai aproape.”

Când cei doi bătrâni sfârşiră cu binecuvântarea, casa se lumină şi ei se făcură nevăzuţi, căci nu erau altcineva decât doi îngeri, anume trimişi de Dumnezeu, ca să-l îndrepte pe căile cele sfinte.

Întorcându-se Ştefan, faţa îi sclipea ca lumina soarelui, iar pasărea cea de mai înainte nu o mai găsi, ci în locul ei găsi o fată înaltă, tocmai cât el şi frumoasă, ca şi care nu mai văzuse niciodată.

Lui Ştefan îi pică dragă. Fata însă zise:

Ştefane, de vrei să-mi fii drag şi să-ţi fiu nevastă, trebuie să baţi toţi duşmanii ţării tale. Sprijinul e la Dumnezeu, iar eu îţi sunt norocul, care totdeauna te va duce pe căile cele bune. Roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi binecuvânteze paşii tăi şi pune jurământ sfânt înaintea lui, că îi vei ţine toate poruncile lui.

Aşa să fie, zise Ştefan şi căzând în genunchi, se ruga Atotputernicului Dumnezeu, ca să-l dea sprijinul lui cel dumnezeiesc, jurându-se că îi va ţine poruncile. Atunci auzi un glas din cer, numai de el înţeles, prin care Dumnezeu îi binecuvânta toţi paşii.

Ştefan, ridicându-se în picioare, întinse mâna fetei cele frumoase şi-l zise:

Îţi mulţumesc că m-ai scos din desişul codrului. Că mi-ai dat aceste învăţături şi te rog ca să nu mă uiţi. Uite, ţara îmi plânge de necaz, merg ca, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al tău, să o scap din gura celor ce vreau să o înghită.

Fata, sărutându-l pe frunte, se făcu nevăzută şi aşa nevăzută l-a însoţit în toate locurile, până ce Ştefan a fost chemat în ceea lume.

Lumea crede că el n-a murit, dar s-a înălţat la cer cu trup cu tot, ca să-şi dea seamă de faptele lui bune şi creştineşti.