Ştefan cel Mare şi norocul

Mai demult, pe locul acesa unde sunt o mulţime de sate, se zice că au fost numai tot codri cu frunză umbroasă, despărţiţi unde şi unde de poieni cu iarbă grasă. Nu locuia nimeni pe aceste locuri pustii şi sălbatice, de aceea, de drumuri nici pomană nu era, abia de era doar vreo cărăruşă bătută de vânători, ori de vreun urs trândav.

Ştefan-Vodă, care pe vremea aceea era un vânător fără seamăn, nu avea astâmpăr, bunăoară cum nu au nici azi oamenii mai tineri.

Într-o bună dimineaţă, fără a mai da de ştire ce are de gând şi unde se duce, s-a luat şi s-a dus în codru, să mai tragă cu ochiul după vreo căprioară. Mergând multă vreme, cât o fi mers, de bună seamă nu o ştiu şi, aruncând ochii încoace şi încolo, dete de un pui de căprioară mândru şi frumos de să-l mănânci cu ochii. Ştefan cât ce-l zări, puse puşca la ochi, dar când era să sloboadă cocoşul, mai împuşcă dacă ai ce. Puiul se făcu nevăzut. Văzând Ştefan că aceasta nu poate fi altceva decât voia lui Dumnezeu, fugi tot într-un suflet după puiul cel de căprioară, ca să vadă unde se va ascunde.

Şi-a mers, până spre mirarea lui vede că soarele era ascuns după muchea dealului şi umbra nopţii începu să se lase peste codrul în mijlocul căruia se afla şi numai după ce se întunecă, băgă de seamă că nu ştie unde se află şi că merindea ce şi-o luase o pierdu, zvârco-lindu-se printre crengile rămuroase ale stejarilor.

Aceasta nu e bine”, îşi zise întristat până în adâncul inimii. „Adăpost n-am, mâncarea mi-am pierdut-o, iar de ştiut nu ştiu în care parte a codrului e marginea mai aproape”.

Îngândurat, se aşeză pe un trunchi putred, răsturnat de ştie Dumnezeu când şi obosit cum era, a adormit. În vis însă i s-a arătat o copilă tânără şi frumoasă ca un înger coborât din cer.

Ai să vii cu mine, îi zise copila.

La aceasta Ştefan, trezindu-se, îşi luă puşca la umăr şi porni în partea dincotro i se părea că a venit copila cea frumoasă.

Trecând peste un pârâu mare şi adânc, spre mirarea lui, vede iar.

Legende istorice căprioara cea din ziua trecută. Cum ajunse lângă ea, vru să o prindă, dar căprioara îi zise:

Nu pune mâna pe mine, până nu-mi făgăduieşti că îi face atâtea biserici câţi duşmani vei bate.

Iţi făgăduiesc că o să fac.

La aceasta căprioara s-a dat peste cap şi, pe când a ajuns la fundul pârâului, era prefăcută într-o fată frumoasă cu părul de aur şi cu faţa albă ca omătul şi cu trupul înalt, subţirel, ca o vargă de alun, îmbrăcată numai în aur şi argint.

Ştefan, apropiindu-se de ea, îi zise:

Cine eşti tu, că de eşti satana, să mă lepăd de tine, iar de eşti vreun înger de-al lui Dumnezeu, să mă închin.

Nu sunt nici satana, nici înger. Eu sunt norocul tău şi al ţării tale şi am venit, trimisă fiind de Sfânta Vineri, ca să-ţi dau de ştire că toate lucrurile tale o să-ţi meargă bine, dacă numai de credinţa cea dreaptă vei îngriji, căci, atât pe tine cât şi pe neamul tău, numai credinţa în Dumnezeu vă poate mântui.

Şi pe când se apropia Ştefan să o prindă de mână, se făcu nevăzută şi nevăzută e şi azi; iar Ştefan a fost unul dintre cei mai norocoşi oameni din lume, deoarece norocul l-a sprijinit ţinându-se de cuvânt; căci în toate locurile pe unde bătea vreun pizmaş, în cealaltă zi, mănăstiri frumoase ridica.

Share on Twitter Share on Facebook