Urzica

Se zice că un om sărac şi bătrân, tot umblând prin sat pe la pomeni şi praznice, s-a săturat de la o vreme şi a zis:

— Am mâncat mult prin case străine şi bine-ar fi să ridic şi eu o bucăţică de pomană, cu ce-oi putea, ca să-mi calce şi-n casa mea picior de om.

A strâns unchiaşul azi un gologan, mâine altul, până ce văzu că are strânşi câţiva. Cu dânşii a cumpărat pâine, o bucăţică de carne şi ce i-a mai venit în gând. A pus după puterile lui oalele cu bucate la foc şi pe la amiază pomana era gata.

Merse apoi la popă şi-l chemă să-l sfinţească pomana, dar popa-l răspunse că nu poate veni, având treabă.

Unchiaşul se întoarse înapoi, zicându-şi:

— Lasă, că s-a găsi cine s-o mănânce şi nesfinţită. Iar Dumnezeu îmi ştie inima şi-mi cunoaşte necazurile.

În drum, s-abate pe la unul şi pe la altul dar, ori că nu-l prea găsea pe-acasă, ori că aveau treabă, că la urmă nimeni nu veni să-l guste din bucate.

Masa stătu întinsă şi-a doua zi şi-a treia zi şi, degeaba.

Bietul unchiaş, luă sapa şi merse-n grădină, făcu o groapă şi acolo îşi îngropă pomana, rupt de durere.

— Aşa-i cu omul sărac; nimeni nu-l bagă în seamă, nici chiar când caută să facă bine, dar oamenii sunt răi şi Dumnezeu e bun şi mare!

Şi Dumnezeu s-a milostivit. Din pomana săracului, cea îngropată, a răsărit o tufă de urzici, care au umplut pământul. Oamenii le-au văzut, le-au cules, le-au făcut bucate şi le-au mâncat, iar cine mănâncă urzici, să se ştie: din pomana săracului mănâncă!