Legenda tutunului

Tutunul a fost născocit de un drac. Nici un om nu ştia numele buruienii, până când fu cunoscută în chipul următor.

Într-o zi, un plugar văzu pe drac semănând. Curios, îl întrebă:

— Ce semeni tu acolo?

— Asta n-ai s-o ştii tu niciodată, zise dracul. Săteanul, supărat, răspunse:

— Ce ştii tu, ştiu şi eu. Aşa de deştept ca tine sunt şi eu.

— Aşa? Vrei să punem rămăşag? Întrebă dracul. Dacă tu vei afla până-n trei zile numele plantei, al tău să fie tot pământul, cu tot ce se află pe el, iar dacă nu, eşti al meu, cu trup şi suflet!

Omul primi; cu toate acestea, când ajunse acasă, era tare mâhnit. Nici nu mâncă, nici nu bău de supărare.

— Ce e cu tine, bărbate? Întrebă femeia.

— Ah, nevastă, e rău de mine.

Şi-l povesti cele întâmplate. Femeia spuse:

— Dacă-l numai atâta, bărbatele, fii fără grijă! Numele buruienii îl voi afla uşor.

Spunând aceste cuvinte, se descălţă îndată şi intră într-un butoi cu păcură, de-şi mânji bine tot trupul, apoi desfăcu o saltea de la un pat şi se tăvăli în fulgii din ea.

După aceea se duse pe câmpul semănat cu buruiana necunoscută, alergă prin brazde încoace şi încolo şi se aplecă la pământ, ca şi cum ar fi vrut să mănânce din frunze.

Cum o zări dracul, ieşi din casă ca să gonescă acea pasăre mare, bătu din palme şi strigă:

— Uş! Pasăre, piei de la tutunul meu! Ptiu! Ptiu!

Femeia, care aflase numele buruienii, fugi şi povesti bărbatului cum numise dracul buruiana.

Când sosi ziua a treia, Necuratul se bucură grozav, crezând că prinsese încă un suflet şi toată faţa îi râdea de bucurie.

Întrebă pe plugar cum se numeşte buruiana.

— Tutun! Strigă acesta vesel.

Dracul pierdu rămăşagul şi fu nevoit să dea ţăranului pământul. De la acest ţăran se răspândi tutunul pe toată faţa pământului. De aceea tutunul se mai numeşte şi „buruiana dracului”.