ZORELELE.

De fost a fost, că de n-ar fi fost, nici povestea mea nu-şi mai avea rost.

A fost odată demult, pe când umbla Dumnezeu pe pământ şi-ndrep-ta, cu bunătatea-l nemărginit de mare, relele lumii. Acu nici că mai gândeşte să se coboare printre noi, că din pătimirea ce-a pătimit, de data asta a înţeles că omenirea-l cu desăvârşire câinoasă şi binele n-are ce căuta-n ea.

Erau pe-atunci trei fete, tot una şi una, mândre la chip, zdravene la trup şi cu rânduială multă la mintea lor sănătoasă.

Erau surori şi orfane. Munceau de când se genea de ziuă până-n.

Legendele florei noapte, să ţie casa, să-ndestuleze masa şi să facă podoabe de pus pe ele în zile de sărbători.

Dar nu roboteau ca oricine, de mântuială, din datorie. Trudeau hain, cu tot trupul şi cu-ntreg sufletul lor, fără codire, fără pic de răgaz. Cum ciripea rândunica sub streaşină, luau săpile la spinare şi la drum! Le prindeau pânzele de luminiş la câmp. Erau cele dintâi vietăţi care însemnau umbre fugare-n bătaia lunii, care scociorau javrele, trecând pe uliţi. Când pornea larma dinspre casa lor şi se-ntindea până la poarta jităriei, ştiau toţi că au ieşit la ţarină Zorelele. Aşa le ziceau, că se-nfrăţiseră cu zorile, se cufundaseră-n ele.

Pe la un prânz cu soare mult, pe când zoreau să sfârşească de prăşit un cadalâc, văd ele un unchiaş gârbov, trudit. Abia de mai sufla. Se oprise sub un stejar. Sta rezemat în băţ. N-avea putere nici să se aşeze jos. Venea de departe. Nu mâncase nimic, nu aţipise un pic, trei zile şi trei nopţi. Fusese gonit din loc în loc de oameni, alungându-l cu ciomege, huiduindu-l. Îl întrebaseră cam de unde vine şi ce caută printre ei? Şi el le-a răspuns că tocmai din veşnicie şi că vrea să vază sămânţă din revărsarea ei pe pământ. Şi lumea s-a înciudat. L-a socotit drept un vrăjitor, care umblă să sece apele din fântâni, să ia laptele de la vaci, să pârjolescă holdele, să măneze pometurile. Şi, scăpat cu greu de furia mulţimii, ajunsese până la hatul unde pridideau cu prăşitul cele trei fete. Îi era foame şi-l era sete.

Când a dat pe la ele, l-au oprit din cale-l. Sosise tocmai în vremea conacului mic. Una a adus apă, alta a aprins focul; a treia a-ntins o faţă de masă pe iarbă, la umbră şi a pus pe ea merinde. Nici una, nici două, la vorba-l blajină: „prânz bun, fetele moşului”, l-au şi-ndem-nat ele:

Apropie-te şi-l gusta ceva!

Una alergă să-l dea apă de spălat, alta l-ajută să se aşeze, a treia i-ntinde zâmbind un codru de pâine:

Dincotro, bătrânelule?

Din largul fără hotar!

-- Cum e pe-acolo?

-- Tare bine! E numai lumină! Numai dreptate şi adevăr! Numai bunătate şi milă!

-- Şi ce te aduce pe la noi?

-- Vreau să văz dacă au prins ele câtuşi de puţin rădăcină pe pământ?

-- Şi găsitu-le-ai pe undeva?

-- De unde? Am fost luat în râs. M-au alungat trei zile, c-am ajuns umbră, nu altceva. Doar aci le-ntâlnii. Să trăiţi, bujorii taichii!

Să trăieşti şi dumneata, moşicule! Şi să ai noroc, în calea ce străbaţi, să nu mai întâlneşti răutate!

Toate oi crede, numa asta, nu! Până acu doar ea mi-a fost călăuză pe cale, cu ea m-am adăpat!

În timpul ăsta, femei şi bărbaţi căutau cu ciudă la tihna lor, trăgeau cu chioarda, să vază ce şi cum. Au trimis iscoade să le-asculte vorba şi sfatul. Şi n-au apucat să-mbuce decât de vreo două ori, că au zărit un copil dând fuga dinspre ei pe tarlale. Striga cu mâinile duse pâlnie, cât îl ţinea gura:

Zorelele conăcesc cu-n moş venit din alte părţi! Vorbesc şi tăinuiesc de lume, zic că-l rea şi-o batjocoresc!

Atâta a fost deajuns ca, din holdă-n holdă, să se-ntinză vestea că cele trei fete fac vrăji, că prânzesc cu Uciganul schimbat în om.

Şi-au dat chiote, s-au adunat şi au înconjurat, ca un nor de lăcuste, pe meseni.

Ce să mai povestesc ce s-a întâmplat? Care putere din lume e-n stare să pună stavilă puhoaielor de munte, când năvălesc pe văi înguste? Şi cine se-ncumetă s-abată din cale-l furia dezlănţuită a mulţimii?

A fost destul până-a dat unul, să facă-nceputul, că nu s-a lăsat nimeni mai pe jos. Pietre, buturi, lemne, cine căta să mai aleagă pe ce punea mâna şi cu ce lovea?

Arunca fiecare cu ce răgăduia, cu ce-l venea la-ndemână. Sânge, carne, oase, nu se mai deosebeau. O pată mare, roşie-vânătă-stacojie, se-ntindea pe locul unde era aşternută masa, cu trei fete şi cu-n.

Legendele florei moşneag în jurul ei. Care nu le-a fost ciuda însă când, adunând piftia s-o-ngroape, n-au zărit umbră din trupul străinului.

Unde-l e căciula?

Unde-s ciubotele măcar?

Nici un fir din barba-l albă colilie nu rămăsese. Se minunau sătenii toţi, dar nu se crucea unul!

A fost un solomonar! Ziceau ei.

N-am spus noi?

Păi, se putea altfel? Zorelele astea aveau de mult legături cu el. D-aia făceau pe grozavele, de ne tulburau liniştea cu mersul din noapte la câmp. Alergau duse ca pe aţă de Necuratul.

Le-au pus mădularele sfârtecate-ntr-o groapă în pădure, fără semn creştinesc la cap, fără lumânare, fără strop de tămâie.

Îngropare păgânească!

Ce-au cătat, au găsit! Aşa tălăliau care mai de care.

A doua zi-n zori, nu mic-a fost mirarea lumii, când din adâncul pământului, unde aruncaseră pisăliţă trupurile lor, au ieşit nişte flori, la culoare cum era viul întins pe iarbă, tare drăgălaşe la vedere şi veselnice, lucru mare, ca şi cele trei Zorele.

Creşteau văzând cu ochii, se-ntindeau pe câte-un copac, se ridicau în vârful lor, săreau pe alte ramuri, înfrăţindu-se mereu între ele, până dădeau de soare; când se-ndoiau, se plecau în jos, îşi strângeau aripioarele, ca o pasăre lăsată-n zbor; parcă păleau. Era vremea prânzului mic, când au fost ucise ele. Închideau ochii atunci, să nu mai vază răutatea din jur.

Au răspicat ei, ticăiţii, cam amânat minunea şi s-au căit de fapta lor. Ce folos însă că omul se-ncuminţeşte aşa de târziu, când nimic bun nu mai e de făcut? Şi-l vine asta, ca dintr-un izvor nesfârşit, ca să vază orbirea de care a fost izbit, ca să-nţeleagă care e adevărul şi cum răsare la urma urmei dreptatea. Atunci se frământă-n el şi se bate cu capul, căindu-se, de toţi pereţii.

De aceea şi vorba bătrânească zice, când vrea să hărăzească un strop de-nţelepciune cuiva: „să-l dea Dumnezeu mintea din urmă a românului!”

Şi-nvăţământul ce a venit norodului orbit de minciună şi de pizmă a fost că s-a pătruns cum că unchiaşul n-a stat să fie un vrăjitor, ci chiar Tatăl-Ceresc şi că Zorelele au fost singurele făpturi pe lume, care au purtat în ele bunătatea şi mila. De aceea n-au fost lăsate de el pradă pieirii şi au fost schimbate în flori mândre, cum le erau trupurile şi mai ales sufletele.

Share on Twitter Share on Facebook