Legenda muncii

După ce Adam şi Eva au călcat porunca Domnului, au fost goniţi din rai. În lume însă nu creşteau nici de unele. Dumnezeu împodobise deocamdată numai raiul, iar dincolo de gardul raiului nu mai era nici o verdeaţă şi nici vietăţi.

Pustiu şi arşiţă era toată lumea. Când să scoată Arhanghelul pe poartă pe cei doi osândiţi, s-a îngrozit de ce a văzut afară. Înduioşat până la milă, el se întoarce atunci cu grabă înapoi şi smulge dintr-un răzor un răsad de pom.

Ţine-l, Adame. Să-l răsădeşti şi să-l îngrijeşti, că la mare pierzare te duci.

În vremea aceasta însă, prin poarta crăpată a raiului, s-a strecurat pe nebăgate de seamă un cârd întreg de dobitoace. Se luaseră şi ele în neştire după cei doi goniţi.

Arhanghelul dă să le strige înapoi.

Da Dumnezeu de sus, dacă vede întârzierea de la poartă, a crezut că poate e vreo împotrivire din partea urgisiţilor şi s-a mâniat.

Arhanghelul, în pripa lui, i-a mai sfârcuit o dată cu sabia cea de foc şi-a tras porţile.

Adam şi Eva au plecat în lume cu cârdurile de jivine ce rămăseseră afară; ş-au mers ei aşa mult, trişti şi părăsiţi, de au nimerit unde i-au dus picioarele. Şi-acolo unde-au poposit şi-au făcut bordei şi-n faţa bordeiului au răsădit rădăcina dată de Arhanghel.

Minunea e tot de la Dumnezeu. A doua zi, din rădăcina ceea crescuse un pom rotat, încărcat cu bunătăţi.

Roadele acelea aveau toate gusturile, că le ţineau şi de foame şi de sete.

Mâncau şi oamenii şi dobitoacele lor. Dac-au văzut ei asta, le-a venit inima la loc. O fi trecut poate ani la mijloc, cât or fi trăit ei aşa trândavi şi cu mâna întinsă la uşă, după roade.

De la o vreme, pomul acela binecuvântat a prins a slăbi din rod. Tânjea şi se ofilea văzând cu ochii.

I se usca din crengi şi se scorbora la trunchi, până ce într-o bună zi s-a uscat cu totul.

Vezi că Adam şi Eva nu-l mai îngrijiseră, cum le dăduse sfat Arhanghelul. Ei, ştii vorba. Aveau mură-n gură şi nu se gândeau că toate se mântuie la un timp, dacă nu mai dă omul şi din mâini. Şi-aşa au rămas de să moară de foame. Rabdă ei de foame o zi, două. A treia zi însă, aman! Ce-l de făcut? Ca să-şi mai ţie sufletul, au început bieţii oameni să mulgă pe unele din animalele lor, altora să le taie puii.

Saţ mare însă n-aveau. Îşi aduceau aminte plângând de rădăcina lor cu mană. S-au apucat atunci s-o sape, ş-au găsit-o mâncată de viermi, iar pământul era secătuit. Acum le părea rău că n-au căutat-o din vreme şi n-au primenit locul, dar era târziu.

Ei, dar cu părerea de rău nu trecea foamea. S-apucă ei acum să învieze rădăcina.

Caută pământul mai gras, sapă şi frământă împrejur, aduc apă şi aşază răsadul.

Dar colţ nu mai da; şi plângeau şi se văietau fără să-l audă nimeni.

Mutară pe urmă în alt loc cuibul; altă muncă şi alt timp prăpădit. Dar nu încolţea, ca din piatră. Bocet şi strădanie, degeaba.

Munceau acum oamenii toată ziua şi de atâta trudă şi arşiţă le curgeau bobi de sudoare de pe frunte, de înmuiară pământul uscat.

De la o vreme, ce să le vadă ochilor? Altă minune! Tot mila lui Dumnezeu, pesemne; stropii de sudoare se prefăceau în grăunţe şi grăunţele încolţeau şi au crescut în urmă, din sudoarea lor, fire verzi care au legat un rod nou. Tot câmpul acela muncit s-a acoperit cu grâu, cu secară şi tot felul de fân. De atunci Adam şi Eva au prins gust de muncă, că se hrăneau acum din sudoarea feţii lor.