Păţania lui El-Kuz, cel de al patrulea frate al bărbierului.

Cel de al patrulea frate al meu, El-Kuz El-Assuani chiorul, Urciorul-care-nu-se-sparge, îndeplinea la Bagdad meseria de măcelar. Era mare meşter la vânzarea de cărnuri şi de tocături, şi ştia de minune să crească şi să îngraşe oi cu coada groasă. Şi ştia cui să-i vândă carne nună şi cui să i-o păstreze pe cea rea. Încât muşteriii cei mai de frunte din cetate, precum şi negustorii cei mai bogaţi nu târguiau decât de la el şi nu cumpărau niciodată altă carne decât cea de la oile lui, aşa că, în scurtă vreme, ajunse tare bogat şi stăpân peste turme mari şi peste averi multe.

Starea aceasta de înflorire necontenind deloc, frate-meu El-Kuz, într-o zi, sta în prăvălia lui, când văzu că intră la el un şeic falnic, cu barba lungă şi albă, care îi întinse câţiva bani şi îi spuse:

— Taie-mi nişte carne bună!

Şi fratele meu îi tăie din carnea cea mai bună pe care o avea, luă banii şi răspunse la bineţea şeicului, care plecă.

Atunci frate-meu cercetă banii pe care îi primise de la necunoscut, şi văzu că toţi erau noi şi de o albeaţă iubitoare. Încât se grăbi să-i pună deoparte, într-o cecmegea anume, şi îşi zise: „Iacătă nişte bani care au să-mi poarte noroc!”

Cinci luni în şir, şeicul cel bătrân cu barba lungă şi albă nu încetă să vină zi de zi să-i întindă fratelui meu El-Kuz câţiva bani de-ai lui, albi şi noi, pentru carne proaspătă şi de cel mai bun soi; şi de fiecare dată El-Kuz avea grijă să pună banii aceia deoparte.

Da într-o zi, El-Kuz vru să numere toţi banii pe care îi strânsese în felul acela, spre a cumpăra apoi cu ei nişte oi frumoase, şi mai cu seamă câţiva berbeci pe care vroia să-i înveţe a se bate între ei, întrecere tare căutată la Bagdad, cetatea mea. Da nici nu apucă el să deschidă bine sipetul în care pusese arginţii de la şeicul cel cu barbă albă, că şi băgă de seamă că nu se mai afla acolo nici un soi de ban, şi nu găsi în loc decât câteva rotogoale de hârtie albă. La priveliştea aceea, începu să se bată amarnic peste faţă şi peste cap, şi să strige, văicărindu-se. Şi se pomeni în curând în mijlocul unei cete mari de trecători, cărora le istorisi beleaua, fară ca vreunul să-şi poată lămuri cumva pricina pieirii banilor. Iar El-Kuz ţipa mai departe şi spunea:

— De-ar da Allah ca afurisitul acela de şeic să vină acuma, că i-aş smulge barba şi turbanul cu chiar mâinile mele.

De-abia sfârşise el de rostit vorbele de la urmă, că bătrânul se şi ivi şi străbătu repede mulţimea adunată şi veni la frate-meu măcelarul, ca spre a-i da banii, după obiceiul său. Şi numaidecât fratele meu se repezi la el şi îl luă de piept, strigând:

— O, musulmanilor, săriţi! ajutaţi-mă! Iacătă-l pe hoţul cel sfruntat!

Da şeicul nu îşi pierdu nimic din liniştea lui falnică şi, fară a se clinti, îi răspunse fratelui meu în aşa fel încât să nu fie auzit decât de el:

— Alege: vrei mai degrabă să taci, ori ţi-ar plăcea mai bine să te faci de râs în faţa tuturor? întrucât ocara pe care ţi-aş face-o ar fi mai cumplită decât aceea cu care vrei tu să mă încarci!

El-Kuz răspunse:

— Da ce ocară poţi tu să-mi faci, o, şeic de păcură, în ce chip socoţi să mă faci de râs?

El spuse:

— Aş dovedi dinaintea tuturor că le vinzi de obicei oamenilor carne de om în loc de carne de oaie!

Fratele meu se rocoşi:

— Minţi, o, tu cel de o mie de ori mincinos şi de o mie de ori blestemat!

Şeicul spuse:

— Nu este blestemat şi nu este mincinos decât acela care, în chiar clipita aceasta, are în prăvălia lui un leş de om agăţat în cârligul măcelăriei sale, în locul unei oi!

Frate-meu se zborşi amarnic:

— Dacă lucru se va dovedi precum spui, o, câine şi plod de câine, bunurile şi sângele meu sunt ale tale de drept!

Atunci şeicul se întoarse spre mulţime şi strigă cât îl ţinea gura:

— O, voi toţi, prietenii mei, îl vedeţi pe măcelarul acesta? Până astăzi ne-a înşelat pe toţi şi a încălcat pravilele Cărţii noastre! Omul acesta, în flecare zi, în loc de oi, înjunghie fii de-ai lui Adam şi ne vinde carnea lor drept carne de oaie! Iar dacă vreţi să vă încredinţaţi de adevărul spuselor mele, nu aveţi decât să intraţi cu toţii şi să-i cercetaţi prăvălia.

Numaidecât se stârni zarvă în mulţimea care se năpusti în măcelăria fratelui meu şi o luă în stăpânire. Şi, la văzul tuturora, se ivi un leş de om agăţat în cârlig, jupuit, meremetisit, spălat şi golit; iar pe taraba de căpăţâni văzură trei capete de om jupuite şi curăţate şi meremetisite la cuptor, spre a fi vândute! chiar că şeicul cel cu barba lungă şi albă nu era altul decât un vrăjitor priceput la meşteşugul fermecătoriei şi al descântecelor, şi într-o clipită putuse sub ochii tuturora să facă dintr-un lucru un alt lucru.

La priveliştea aceea, toţi cei de faţă se repeziră pe frate-meu, strigându-i: „nelegiuire! pângărire! ticăloşie!” şi tăbărâră asupra-i, unii cu lovituri de bâtă, alţii cu lovituri de bici; iar cei mai înverşunaţi în a-i trage loviturile cele mai crunte erau muşteriii lui de mai înainte, precum şi prietenii lui cei mai buni. Cât despre şeicul cel bătrân, acela îşi luă în seamă grija de a aldui o lovitură năprasnică de pumn în ochiul lui frate-meu, de i-l plesni pe dată şi pe totdeauna. Pe urmă fu luat leşul cel închipuit al înjunghiatului, frate-meu El-Kuz fu legat cobză, şi toată lumea, cu şeicul în frunte, ajunse dinaintea împlinitorului legii. Iar şeicul îi spuse:

— O, emirule! iacătă că îl aducem între mâinile tale, spre a dobândi pedeapsa pentru nelegiuirile lui, pe insul acesta care, de multă vreme, îi înjunghie pe semenii săi spre a le vinde carnea drept carne de oaie. Nu mai ai decât să rosteşti osânda şi să scoli în picioare judeţul lui Allah, întrucât iată martorii toţi!

Cât despre frate-meu, degeaba se apără el, că judecătorul nu vroi să mai asculte nimic şi îl osândi să primească cinci sute de lovituri de ciomege pe spinare şi pe şezut! Pe urmă i se zeberiră toate bunurile şi toate stăpânirile; şi fu un noroc mare pentru el că avusese atâtea averi, întrucât fără ele pedeapsa lui ar fi fost moartea neabătută. Pe urmă se rosti asupra-i pedeapsa surghiunului.

Frate-meu, rămas chior, cu spinarea învineţită de bătaie şi aproape dându-şi duhul, ieşi din cetate şi merse drept înainte, fară a şti unde, până ce ajunse la o cetate depărtată şi pe care nu o cunoştea. Se opri şi hotărî să-şi aşeze lăcaşul acolo şi să se apuce de meseria de papugiu, care nu cere nici o altă avuţie, decât nişte mâini vrednice.

Aşa că îşi aşeză popasul obişnuit la o răspântie, în colţul dintre două uliţe, şi se apucă de lucru, ca să-şi câştige pâinea. Dar, într-o zi, pe când da zor să pună un petic la nişte papuci vechi, auzi nişte nechezături de cai şi zarva unui ropot de călăreţi mulţi. Întrebă de pricina acelui vuiet mare şi i se răspunse:

— Este sultanul, care se duce, ca de obicei, la vânătoare, însoţit de tot saltanatul lui.

Atunci fratele meu El-Kuz îşi lăsă o clipită acul şi ciocanul şi se ridică să vadă cum trece alaiul sultanului. Şi, pe când sta el aşa în picioare, furat de gânduri şi visând la starea lui trecută şi la cea de acum, şi la împrejurările care dintr-un măcelar vestit îl făcuseră papugiul cel mai nevoiaş, tocmai trecea sultanul, în fruntea alaiului său minunat; şi, din întâmplare, se nimeri că ochii sultanului căzură pe ochiul scos al fratelui meu El-Kuz.

La priveliştea aceea, sultanul se schimbă la chip şi strigă:

— Allah să mă ferească de nenorocirile din ziua aceasta blestemată şi de piază rea!

Pe urmă răsuci îndată frâul calului şi făcu cale întoarsă, el cu tot alaiul său şi cu toţi oştenii lui. Dar totodată le porunci robilor să-l înhaţe pe frate-meu şi să-i împlinească pedeapsa cuvenită. Şi numaidecât robii se buluciră asupra fratelui meu El-Kuz şi îi arseră atâtea lovituri, încât îl lăsară ca mort în drum. După ce se depărtară, El-Kuz se ridică şi se întoarse gemând la sălaşul lui de sub petecul de pânză care îl adăpostea la colţul uliţei, şi era topit şi de-abia mai răsufla. Şi cum din întâmplare un rob din ceata sultanului rămăsese în urmă şi trecea pe dinaintea adăpostului lui, se rugă de el să se oprească, îi povesti ce bătaie îndurase şi îl rugă să-i spună pricina.

Robul începu să râdă în hohote şi îi răspunse:

— Frate, află că sultanul nostru nu poate să îngăduie a vedea un chior, mai ales dacă chiorul este chior chiar de ochiul stâng; că îi poartă nenoroc, şi totdeauna pune să fie omorât fară de milă chiorul. Încât tare mă mir că încă mai eşti viu.

La vorbele acestea, fratele meu, fără a aştepta mai mult, îşi strânse sculele şi ce îi mai rămăsese din puteri şi, fără de zăbavă, luă fuga şi nu se odihni decât când ajunse afară din cetate. Şi porni la drum până ce ajunse la o altă cetate, tare depărtată, care nu avea nici un fel de sultan ori de asupritor, cum avea cealaltă.

Sălăşlui el multă vreme în cetatea aceea, având grijă, din prevedere, să nu se arate nicăierea. Da într-o zi, cum era mai trist ca de obicei, ieşi să ia oleacă de aer curat şi să hoinărească cercetând locurile; şi auzi în spatele său nişte nechezături de cai, şi pe dată, amintindu-şi de păţania din urmă, îşi luă tălpăşiţa cât putu de iute şi purcese să caute vreun ungher unde să se ascundă; dar nu găsi nimic. Văzu însă dinainte-i o uşă mare, şi împinse uşa aceea, care se deschise, iar el se repezi înăuntru. Dinaintea lui se întindea o sală îngustă, lungă şi întunecată, în care se ascunse. De-abia se pitise el acolo, că deodată doi inşi se şi iviră înainte-i şi îl înşfăcară, şi îl puseră în lanţuri, şi spuseră:

— Slavă lui Allah, carele ne-a îngăduit să te dibuim, o, vrăjmaş al lui Allah, şi al oamenilor! Iacătă-s trei zile şi trei nopţi de când te căutăm fără de contenire şi de când ne-ai răpit tot somnul şi toată tihna. Şi ne-ai făcut să degustăm amarul morţii!

Iar frate-meu El-Kuz zise:

— Păi, o, oameni buni, la ce m-a osândit Allah? Şi ce poruncă v-a dat împotriva mea?

Ei spuseră:

— Vrei să ne pierzi şi să-l pierzi odată cu noi şi pe stăpânul acestei case! Nu ţi-a fost oare destul că i-ai adus pe toţi prietenii tăi la prăpăd, şi pe stăpânul acestei case a sărăcie lucie? Şi-acuma vrei să ne şi omori? Unde este cuţitul pe care îl ţineai ieri în mână, când fugeai după unul dintre noi?

La vorbele acestea, începură să-l scotocească şi-i găsiră la brâu cuţitul de care se slujea ca să taie talpa de pingelit.

Atunci îl doborâră pe El-Kuz la pământ şi vrură să-l sugrume, când el strigă:

— Ascultaţi-mă, oameni buni! nu sunt nici hot, nici ucigaş; da am a vă istorisi o poveste uluitoare, şi-i chiar povestea mea!

Dar nu vroiră să-l asculte nicicum; îl jucară cu picioarele şi îl bătură şi îi rupseră hainele. După ce îi rupseră hainele şi îl lăsară cu spinarea goală, văzură pe spinarea lui vânătăile de la toate loviturile de ciomag şi de gârbaci pe care le căpătase în vremurile din urmă, şi strigară:

— A, mişel afurisit! ia uite urmele bătăilor de mai înainte pe spinarea ta, care ne dovedesc toate fărădelegile tale trecute!

Şi cu asta îl târâră pe bietul El-Kuz între mâinile valiului; iar El-Kuz cugeta la toate năpastele lui şi îşi zicea: „Mari trebuie să fie păcatele mele, de le ispăşesc aşa, măcar că sunt neştiutor de orice vină! Şi nu am ajutor decât întru Allah Preaînaltul!”

Când ajunse între mâinile valiului, acesta se uită la el cu mânie şi îi zise:

— Ticălos sfruntat! hotărât că loviturile ale căror urme se văd pe spinarea ta sunt dovadă îndestulă pentru toate hoţomăniile tale de ieri şi de azi!

Zise, şi porunci să i se tragă pe dată o sută de vergi!

După care îl cocoţară şi îl priponiră pe spinarea unei cămile, iar crainicii îl purtară prin toată cetatea strigând: „Iacătă cum este pedepsit cine intră în casa altuia!”

Caci ştirea despre toate năpastele amărâtului de El-Kuz, fratele meu, nu zăbovi prea mult până să ajungă la mine. Şi purcesei pe dată în căutarea lui, şi îl găsii, într-un sfârşit, şi chiar în clipita când îl coborau leşinat de pe spinarea cămilei. Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, îmi îndeplinii datoria de a-l ridica de jos, de a-l îngriji şi de a-l aduce în taină la Bagdad, unde îi statorii un tain ca să aibă ce să mănânce şi ce să bea în tihnă până la sfârşitul zilelor lui.

Aceasta-i povestea amărâtului de El-Kuz. Cât despre cel de al cincilea frate al meu, păţania lui este uluitoare şi îţi va dovedi, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, cu cât sunt eu cel mai prevăzător şi cel mai înţelept dintre fraţii mei.