Păţania cu El-Haddar, cel de al doilea frate al bărbierului.

Află, dar, o, emire al drept-credincioşilor, că pe fratele meu al doilea îl cheamă El-Haddar, întrucât mugeşte va o cămilă şi e ştirb. Ca meserie, chiar că nu are nici o meserie, şi mi-a dat multe bătăi de cap cu năzdrăvăniile lui cu femeile, din care iacătă una dintr-o mie:

Într-o zi, pe când bătea fară de nici o ţintă uliţele Bagdadului, văzu că vine la el o femeie bătrână, care îi spuse în şoaptă:

— Ascultă, omule! am a-ţi face o poftire pe care eşti slobod s-o primeşti ori să n-o primeşti, după cum ţi-o plăcea.

Iar fratele meu se opri din mers şi spuse:

— Ascult!

Bătrâna urmă:

— Da nu pot să-ţi mărturisesc despre ce e vorba, decât dacă ai să-mi făgăduieşti că nu ai să te laşi cu nici un chip pradă pălăvrăgelii şi mâncărimii de limbă.

Şi fratele meu Haddar răspunse:

— Nu ai decât să vorbeşti.

Ea îi spuse:

— Ce-ai zice de un sarai mândru, cu nişte havuzuri şi cu nişte pomi roditori, şi unde vinul s-ar revărsa în pocalele niciodată goale, unde ai vedea nişte chipuri răpitoare, unde ai găsi nişte obraji fragezi, numai buni de sărutat, nişte boiuri subţirele şi mlădii, numai bune de strâns în braţe, şi tot soiul de lucruri pe potrivă, şi unde să zăboveşti de seara până dimineaţa? Şi, pentru toate astea, ca să te bucuri de toate, nu ai avea decât numai să împlineşti tocmeala pusă!

La vorbele acestea ale bătrânei, frate-meu El-Haddar spuse:

— Dar, o, stăpână a mea, cum se face de vii să-mi faci o atare poftire tocmai mie, nealegând pe nimeni altul dintre făpturile lui Allah? Şi ce-a putut să-ţi placă la mine şi să te facă să-mi dai precădere?

Ea răspunse:

— Tocmai ţi-am spus adineaori, să nu fii cumva spornic la vorbă, să ştii să taci, şi să te porţi cu muţenie. Aşa că urmează-mă şi nu mai grăi nimic. Pe urmă bătrâna porni iute, iar fratele meu, ademenit de ispita celor făgăduite, se luă după ea până ce ajunseră amândoi la un sarai cu o înfăţişare falnică, în care bătrâna intră şi îl pofti şi pe fratele meu Haddar să intre. Şi fratele meu văzu că interiorul saraiului era tare frumos, dar şi ceea ce se afla în el era încă şi mai frumos: că nimeri drept în mijlocul unui sobor alcătuit din patru copilandre fără de asemuire; întinse pe chilimuri, cântau cu glas desfătător nişte cântece care ar fi topit până şi stâncile cele mai vârtoase.

După temenelile îndătinate, una dintre ele se ridică, umplu un pocal şi îl bău. Iar fratele meu Haddar socoti de datorinţa lui să-i spună:

— Să-ţi fie cu sănătate, cu desfătare şi cu deplinătate de puteri!

Şi se apropie sprinten de ea, ca să-i ia pocalul gol şi spre a se pune în slujba ei. Dar ea, numaidecât, umplu pocalul şi i-l întinse; iar Haddar luă pocalul şi bău. Iar puiandra, pe când el bea, începu să-l mângâie pe ceafa, da cam prea repezit oleacă, întrucât îi arse o lovitură bună cu dunga mâinii. Atunci fratele meu Haddar se îmbufnă rău, şi se ridică să plece, uitându-şi făgăduiala de a îndura totul fară a cârti.

Dar bătrâna se apropie de el şi îi clipi din ochi spre ai da de înţeles: „Nu trebuie! Mai bine rămâi şi aşteaptă sfârşitul!” Şi fratele meu se supuse şi rămase şi îndură răbduriu toate poznele copilandrei, care îl înghioldea, il ciupea, îl mângâia spornic pe ceafa într-un chip de fapt plin de răutate şi supărător, iar celelalte trei se întreceau care mai de care să-i joace renghiul cel mai afurisit: una îl trăgea de ureche de mai să i-o smulgă, alta îi altoia nişte bobârnace de-l podideau lacrimile, iar cea de a treia se îndeletnicea mai cu drag să-l zgârie cu unghiile. Şi frate-meu îndura, întrucât bătrâna îi făcea semn întruna să nu spună nimic. Într-un sfârşit, cea mai dulce dintre copile se ridică şi îi spuse să se dezbrace; iar el aşa făcu, fară de cârtire. Ea atunci luă un stropitor cu apă de trandafiri, îl stropi şi îi zise:

— Îmi placi. Da ai o barbă şi nişte mustăţi care nu-mi plac. Nu-mi plac mustăţile şi părul din barbă care îmi zgârie pielea. Aşa că, dacă vrei să vii cu mine, va trebui mai întâi să te razi de tot pe obraji.

El răspunse:

— Asta îmi vine cam greu, întrucât ar fi cea mai mare ocară ce mi s-ar întâmpla!

Ea spuse:

— Nu aş putea să te iubesc altminteri. Trebuie!

Atunci frate-meu se lăsă dus de bătrână în odaia de alături; şi baba îi reteză toată barba şi i-o rase, pe urmă mustăţile şi sprâncenele. După care, îl sulemeni pe ochi cu cârmâz şi cu albeală, şi îl duse îndărăt în mijlocul copilelor. Când îl văzură aşa, fetele se puseră pe un râs de se prăbuşiră pe spate.

Pe urmă, cea mai zarifa dintre copile veni la el şi îi zise:

— O, stăpâne al meu, iacătă că mi-ai biruit sufletul cu priveliştea nurilor tăi. Încât nu mai am decât un hatâr să-ţi cer, acela de a juca dinaintea noastră, aşa cum eşti, gol şi frumos, vreun danţ ispititor şi muchelef!

Şi cum El-Haddar se cam codea, fata îi spuse:

— Mă rog ţie, pe viaţa mea, să joci! Şi pe urmă voi fi a ta!

Atunci El-Haddar, în sunetul darabukei, pe care bătrâna o zdrăngănea cu bătăi potrivite, îşi înfăşură mijlocul cu un seleaf de mătase şi, venind în mijlocul odăii, începu să dănţuiască.

Şi dănţui cu atâta pezevenclâc şi cu atâtea răsucituri, încât fetele nu mai puteau să se ţină de râs: şi începură să-i arunce în cap tot ce aveau la îndemână: pernele, poamele, băuturile, şi până şi sticlele.

Da numai atunci se petrecu treaba de la urmă. Cea mai nurlie dintre fete se sculă şi, făcând tot felul de schime, şi uitându-se la frate-meu cu nişte ochi piezişi şi parcă beţi de patimă, începu să-şi arunce hainele de pe ea, una câte una, şi nu-i mai rămase decât cămăşuţa subţire şi şalvarii cei largi de mătase.

La atare privelişte, El-Haddar, care îşi contenise danţul, strigă:

— Ya Allah! Ya Allah!

Şi se sminti de-a binelea.

Atunci bătrâna veni lângă el şi îi spuse:

— Acuma urmează s-o înhaţi pe mândruţa ta din figă. Întrucât stăpâna mea are năravul, odată zădărâtă cu danţurile şi cu băutura, să se dezbrace de tot şi să nu se dea iubitului decât dacă, după cercetarea mădularelor lui goale, a mândriei lui învârtoşate şi a sprintenelii lui la fugă, îl socoteşte vrednic de ea. Aşa că să te ţii după ea peste tot, din odaie în odaie, şi îndârjit, până ce vei izbuti s-o înşfaci. Şi ea numai atunci are să te lase să te bucuri de ea!

La vorbele acestea, fratele meu zvârli brâul de mătase şi se găti de gonită. La rându-i, puicana îşi aruncă şi ea cămăşuţa şi şalvarii, şi se arătă sclipitoare, precum un curmal tânăr fremătând sub adieri; şi îşi luă vânt şi zbură, râzând în hohote, şi dădu roată sălii de două ori. Iar frate-meu Haddar, cu dârzia bârzoi şi repezită, se luă pe urmele ei.

Ci în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, plină de sfiiciune, nu spuse nimic mai mult.

Dar când fu cea de a treizeci şi una noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că acel croitor din cetatea aceea din China îi istorisi astfel sultanului urmarea povestirii pe care bărbierul din Bagdad o istorisea mesenilor, despre cel de al doilea frate al său, El-Haddar, şi pe care o istorisise întâia oară califului Muntasser Billah:

Fratele meu Haddar, cu dârzia bârzoi şi repezită, porni să se ţină pe urmele copilei uşoare şi tivilichii. Iar la priveliştea aceea, cele trei fetişcane şi bătrâna, dinaintea chipului zugrăvit şi fără barbă, fără mustăţi şi fără sprâncene al fratelui meu Haddar, a cărui făloşie se îmbobotise smintit, fură cuprinse de un râs năprasnic şi începură să tropăie şi să bată din palme.

Cât despre puicana cea goală, aceea, după două înconjururi prin odaie, o apucă de-a lungul unei săli înguste, pe urmă prin alte odăi, una după alta, şi mereu urmată şi strânsă de-aproape de către frate-meu, care gâfâia, cu mândria îndârdorată turbat. Iar fata fugea mereu, râzând din toţi dinţii şi mlădiind din şolduri.

Şi deodată, la o cotitură, fata pieri, iar fratele meu, deschizând o uşă pe unde socotea că ieşise fata, se pomeni în mijlocul unei uliţe. Iar uliţa aceea era uliţa curelarilor din Bagdad. Şi toţi curelarii îl văzură pe El-Haddar, cu barba rasă şi cu mustăţile şi sprâncenele rase, şi cu chipul sulemenit ca o târâtură, şi îl huiduiră, şi îşi luară curelele şi începură să-l plesnească, râzând toţi în hohote, şi să-l bată atâta de aprig, încât îşi pierdu simţirea. După care îl cocoţară pe un măgar, de-a-ndoaselea, şi îl purtată roată prin toate sukurile; pe urmă, într-un sfârşit, îl cărară dinaintea valiului.

Valiul îi întrebă:

— Cine-i ăsta?

Ei răspunseră:

— Este unul cu care ne-am pomenit peste noi, năvălind deodată din casa vizirului cel mare. Şi l-am găsit în starea aceasta!

Atunci valiul porunci să i se tragă fratelui meu Haddar o sută de lovituri de bici la talpa picioarelor şi îl izgoni din cetate.

Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, alergai după el şi îl adusei îndărăt tainic şi îl pusei la adăpost. Pe urmă îi hotărâi un tain cu care să trăiască, din punga mea. Iar tu poţi să judeci acuma că, dacă nu aş fi eu un om plin de bărbăţie şi de haruri, nu aş fi putut să mai sufăr un asemenea prostănac!

Da cât despre cel de al treilea frate al meu şi despre povestea lui, este cu totul altceva, precum vei vedea!

Păţania lui Bacbac, cel de al treilea frate al bărbierului.

Bacbac orbul, zis Cotcodacul-umflat, este cel de al treilea frate al meu, iar de meserie este cerşetor, şi trecea printre fruntaşii isnafului calicilor din Bagdad, cetatea noastră.

Într-o zi, voia lui Allah şi ursita vroiră ca fratele meu, tot cerşetorind, să ajungă la uşa unei case destul de falnice.

Şi frate-meu Bacbac, ţipându-şi mereu milogelile obişnuite pentru a cere de pomană: „O, miluitorule! o, darnicule!”, bătu cu băţul în uşa casei. Or, trebuie să-ţi spun, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, că fratele meu Bacbac, ca toţi isteţii din isnaful lui, avea năravul să nu răspundă niciodată atunci când, după ce bătea în uşa vreunei case, auzea: „Cine e acolo?” Tăcea astfel, spre a-i sili pe oamenii dinăuntru să deschidă; că altminteri, deprinşi cum erau cu cerşetorii, nu deschideau ci doar răspundeau dinăuntru: „Allah să te aibă întru mila lui!” Asta-i chipul de a te descotorosi de cerşetori.

Încât, în ziua aceea, oricât tot întrebară dinăuntru: „Cine este la uşă?”, fratele meu tăcu. Şi, până într-un sfârşit, auzi nişte paşi ce se apropiau şi uşa cum se deschidea. Se ivi un ins de la care Bacbac, dacă nu ar fi fost orb, de bună seamă că nu ar fi cerut pomană. Da aşa-i fusese sortit. Şi fiecare om îşi poartă soarta agăţată la gât.

Insul îl întrebă:

— Ce vrei?

Frate-meu Bacbac îi răspunse:

— Ce-o fi, în numele lui Allah Preaînaltul!

Insul îl întrebă:

— Nu cumva eşti orb?

El îi spuse:

— Da, stăpâne al meu! Şi tare sărac!

Insul răspunse:

— Dacă-i aşa, dă-mi mâna să te călăuzesc.

El îi întinse mâna, şi insul îl băgă în casă şi îl ajută să suie pe nişte scări până ce îl duse sus pe terasa casei, care era tare înaltă. Iar frate-meu, cu sufletul la gură, gândea: „De bună seamă că are să-mi dea rămăşiţele de la vreun ospăţ mare.”

Când ajunseră amândoi sus pe terasă, insul îl întrebă:

— Ce vrei, orbule?

Frate-meu, destul de nedumerit, răspunse:

— Vreo pomană, în numele lui Allah!

El răspunse:

— Allah deschidă-ţi luminile într-alte părţi!

Atunci Bacbac zise:

— A, bre omule! păi nu puteai să-mi tălmăceşti răspunsul tău pe când eram încă jos?

Omul răspunse:

— Păi da tu, care eşti mai prejos decât tuhăsul meu, pentru ce nu mi-ai răspuns când strigam din casă „Cine e acolo? Cine e la uşă?” Cară-te aşadar de-aici cât mai iute, ori am să te fac să te duci de-a rostogolul ca un ghemotoc, milogule, slinosule şi mişelule!

Iar Bacbac fu nevoit, orb cum era, să coboare cât mai iute scara, singur-singurel. Îi mai rămăseseră de coborât vreo douăzeci de trepte, când călcă deodată greşit şi porni să cadă de-a dura pe scară până la uşă. Şi, în căderea aceea, se lovi rău la cap, şi începu să geamă, luându-şi iarăşi umbletul pe uliţă. Atunci doi soţi de-ai săi dintre milogi, când îl văzură că geme aşa, îl întrebară de pricină, iar el le istorisi pătărania. Pe urmă le spuse:

— Acuma, fârtaţilor, se cade a mă ajuta să mă întorc la mine acasă, să iau ceva bani spre a-mi cumpăra de-ale gurii în ziua asta stearpă şi blestemată. Sunt nevoit astfel să mă ating de agoniselile noastre, care, precum ştiţi, sunt destul de mari, şi peste care m-aţi statorit chivernisitor.

Or, pe urmele lui, coborâse şi insul cu pricina, care se ţinuse după el, ca să-l adulmece mai de aproape şi să-l vadă ce face. Şi-aşa că se luă după frate-meu şi ceilalţi doi orbi, fară ca ei să-l simtă, până ce ajunseră cu toţii la bârlogul lui Bacbac. Intrară acolo, iar insul se furişă pe lângă ei repede, până să apuce ei să închidă uşa. Iar Bacbac le spuse celor doi fârtaţi ai lui:

— Întâi de toate, căutaţi bine dacă n-a intrat vreun străin care să se fi ascuns în odaie.

La vorbele acestea, insul, care era hoţ de meserie şi tare iscusit printre cei de lefteria lui, văzu o frânghie ce sta legată de grinda casei, apucă de frânghie şi se caţără sprinten şi fără zarvă până sus la bagdadie, unde şezu liniştit pe grindă. Atunci cei doi cerşetori începură să cerceteze prin toată odaia şi pipăiră de jur împrejur în mai multe rânduri, tocănind prin colţuri cu cârjele lor. Când isprăviră, veniră lângă fratele meu, care scoase din tainiţă toţi banii pe care îi avea în păstrare şi îi socoti cu cei doi tovarăşi ai săi. Şi găsiră că erau taman zece mii de drahme. Pe urmă, fiecare dintre ei luă două, trei drahme, puseră banii la loc în săcuţi, şi ascunseră iarăşi săcuţii. Apoi unul dintre cei trei cerşetori plecă să cumpere de mâncare, şi se întoarse pe dată, şi scoase din traistă trei pâini, trei cepe şi câteva curmale. Şi cei trei fârtaţi şezură jos roată să mănânce.

Atunci hoţul se lăsă să lunece încetişor de-a lungul frânghiei şi veni de se ciuci lângă cerşetori, şi începu să mănânce şi el cu ei. Şi cum şedea alături de Bacbac, care avea auzul tare ascuţit, Bacbac îl auzi cum clefăia din fălci pe când mânca, şi strigă:

— Este un străin printre noi!

Şi întinse repede mâna spre partea de unde auzea că vine clefăitul de falei, şi mâna lui căzu chiar pe mâna hoţului.

Atunci Bacbac şi cei doi cerşetori se năpustiră asupra hoţului şi începură să ţipe şi să-l înghesuie cu cârjele, ca nişte orbi ce erau; şi îi chemară pe vecini în ajutor, urlând:

— O, musulmanilor! Săriţi-ne într-ajutor! e un hoţ aici! Vrea să ne fure bruma de bani a chiverniselilor noastre!

Şi vecinii veniră fuga şi îl găsiră pe Bacbac, care îl ţinea vârtos, ajutat de cei doi tovarăşi ai lui, pe hoţul care încerca să se apere şi să scape. Dar hoţul, la venirea vecinilor, se prefăcu a fi şi el orb şi închise ochii şi strigă:

— Pe Allah! o, musulmanilor, sunt orb şi tovarăş cu aceştia trei care vor să mă păgubească de partea mea din cele zece mii de drahme ale chiverniselii pe care o stăpânim de-a valma. Vă jur pe Allah! pe sultan! pe emir! Şi-apoi duceţi-mă dinaintea valiului!

Atunci se iviră şi străjile valiului, care îi înşfăcară pe cei patru şi îi duseră între mâinile valiului, care întrebă:

— Cine sunt inşii aceştia?

Şi hoţul strigă:

— Ascultă vorbele mele, o, valiule drept şi înţelept, şi ţi se va dezvălui adevărul. Ba chiar, de nu vrei să mă crezi, pune-mă numaidecât la cazne, pe mine mai întâi, spre a mă sili să mărturisesc adevărul; şi să-i pui apoi şi pe ceilalţi soţi ai mei la caznă; şi au să fie cam nevoiţi a te lumina despre pricina noastră!

Şi valiul strigă:

— Înşfăcaţi-l pe ins şi trântiţi-l la pământ şi bateţi-l până la mărturisire!

Atunci străjile îl înhăţară pe orbul cel calp, şi una dintre străji îl apucă de amândouă picioarele, iar ceilalţi începură să-i care la lovituri straşnice de gârbaci. De la cele dintâi zece lovituri, orbul cel prefăcut începu să urle, pe urmă deodată îşi deschise unul dintre ochii pe care îi ţinuse închişi întruna; şi, după alte câteva lovituri, îşi deschise hotărât şi cel de al doilea ochi. La priveliştea aceea, valiul mânios strigă:

— Ce-i cu prefăcătoria asta, o, pezevenghi sfruntat?

El răspunse:

— Porunceşte să mi se curme schingiul, şi am să-ţi lămuresc tot!

Şi valiul porunci să se curme schingiul, iar hoţul spuse:

— Suntem aici patru orbi prefăcuţi, care înşelăm lumea spre a căpăta de pomană, şi mai ales spre a avea înlesnirea să intrăm prin case, să ne uităm la femeile fără de văluri şi să le ispitim, şi să le cotăcim, şi să le plodim, şi să le jefuim apoi, şi să cercetăm lăuntrul caselor şi să ticluim furtişagul bine chibzuit. Şi, întrucât ne îndeletnicim de o bună bucată de vreme cu meseria asta spornică, am izbutit să strângem tuspatru taman zece mii de drahme. Or, astăzi, mi-am cerut partea de la soţii mei, care nu vroiră să mi-o dea, ba dimpotrivă, mă tăbăciră cu bătaia şi m-ar fi şi prăpădit, dacă străjile nu m-ar fi scos din mâinile lor. Acesta-i adevărul, o, valiule. Acuma, spre a-i sili pe ortacii mei să mărturisească şi ei, nu rămâne decât să li se alduiască şi lor gârbaciul, ca şi mie! Şi au să vorbească! Da loviturile să fie bine învârtoşite, că de nu, ortacii mei, care sunt tare încâiniţi, n-au să mărturisească nimic şi-au să se încăpăţâneze amarnic să nu deschidă ochii cum am făcut eu!

Atunci valiul porunci să fie înşfăcat fratele meu mai întâi. Degeaba se împotrivi frate-meu, degeaba ţipă cum că el este orb din născare; i se arse o caznă încă şi mai straşnică, până într-atâta că leşină. Când îşi veni în simţiri, nu deschise ochii, iar valiul puse să i se dea alte trei sute de lovituri de gârbaci; pe urmă alte trei sute; şi tot aşa şi cu ceilalţi doi orbi, care de altminteri nu deschiseră ochii, în pofida bătăilor şi a sfaturilor singurului orb calp, fârtatele lor cel închipuit.

Apoi valiul porunci să fie aduşi de către orbul cel calp banii ascunşi în odaia lui Bacbac, fratele meu, şi dădu hoţului un sfert din banii aceia, două mii cinci sute de drahme, iar tot ce rămase păstră pentru haznaua lui.

Cât despre frate-meu şi cei doi fârtaţi ai lui, cei doi cerşetori orbi, valiul, după pedepsire, le spuse:

— Mişeilor şi prefăcuţilor! mâncaţi pâinea, darul lui Allah, şi vă juraţi pe numele lui că sunteţi orbi! Plecaţi de-aici şi să nu vă mai văd prin Bagdad!

Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, aflând toate astea, ieşii din cetate să-l caut pe Bacbac, şi îl găsii, şi îl adusei tainic îndărăt la Bagdad, şi îl adăpostii la mine, şi mă însărcinai cu demâncarea şi cu îmbrăcămintea lui, pentru totdeauna! Şi-aceasta-i păţania celui de al treilea frate al meu, Bacbac!

La povestirea aceasta, califul Muntasser Billah începu să râdă şi zise:

— Să i se dea o răsplată acestui bărbier pentru ostenelile lui şi-apoi să plece!

Da eu, o, domniile voastre, răspunsei:

— Pe Allah! o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, n-aş putea să primesc nimic până a nu-ţi istorisi ce au păţit şi ceilalţi trei fraţi ai mei, şi asta în câteva cuvinte, spre a-ţi dovedi pe deplin cât sunt de scurt la vorbă şi cât de nelimbut din fire!

Califul răspunse:

— Hai! binevoiesc a mă supune caznei de a-mi dăuli urechile cu trăncănelile tale şi a-ţi mai îndura încă vreo câteva neobrăzări şi mitocănii, care, de altminteri, nu sunt lipsite de haz.

Atunci spusei: