Povestea cu Bacbuc, fratele cel mare al bărbierului.

Află, aşa, o, ocârmuitorule al drept-credincioşilor, că fratele meu cel mai mare, acela care a ajuns şchiop, se cheamă El-Bacbuc, numit astfel pentru că, atunci când începe să trăncănească, ai zice că auzi gâlgâitul unui urcior. De meserie era croitor la Bagdad.

Îşi făcea meseria de croitor într-o prăvălioară pe care o luase cu chirie de la un ins ghiftuit de bani şi de averi. Insul acela locuia chiar în partea de sus a casei în care se afla prăvălia fratelui meu Bacbuc; şi, totodată, în partea de jos a casei, se afla o moară, în care locuia un morar, precum şi boul morarului.

Într-o zi deci, pe când fratele meu Bacbuc şedea şi cosea în prăvălia lui, deodată, săltând capul, zări deasupra lui, la bageaua de sus, o femeie cumu-i luna la răsăritul ei, şi care se veselea uitându-se după trecători. Era nevasta stăpânului casei. La vederea ei, fratele meu Bacbuc îşi simţi inima cum i se umple de pojar, şi îi fu peste putinţă să mai coasă ori să mai facă altceva, decât să se tot hlizească la bagea; şi, în ziua aceea, rămase aşa, năuc şi pierdut în minunare, până seara. Iar a doua zi dimineaţa, din crăpăt de zori, se întoarse la locul lui şi, mai cosând câte oleacă, sălta capul spre bagea. Rămase el în starea aceea vreme de mai multe zile, de-a lungul cărora nu lucră şi nu făcu treabă nici măcar de o drahmă.

Cât despre nevestică, d-apoi ea pricepu numaidecât simţămintele lui Bacbuc, fratele meu, şi hotărî să tragă foloase de pe urma lor, în toate chipurile, şi să se veselească straşnic. Într-o zi dar, pe când fratele meu era încă şi mai năuc ca de obicei, puiandra îi aruncă o privire zâmbită care îl şi săgetă pe Bacbuc; iar Bacbuc se uită la tinerică, da atâta de prosteşte, încât ea se şi trase repede în casă spre a râde în voia ei. Iar năvlegul de Bacbuc fu cuprins de o bucurie până peste poate, în ziua aceea, gândindu-se cu câtă îmbiinţă fusese privit.

Încât, a doua zi, nu fu prea de tot uluit când văzu că stăpânul casei vine în prăvălia lui, aducând la subsuoară o bucată frumoasă de bogasiu înfăşurată într-o legătură de mătase, şi că îi spune:

— Îţi aduc o bucată de bogasiu ca să-mi croieşti din ea nişte cămăşi.

Şi Bacbuc nu mai avu nici o îndoială că stăpânul casei fusese trimis de soţia lui, şi îi spuse:

— Pe ochii şi pe capul meu! chiar în seara aceasta cămăşile au să fie gata.

Într-adevăr, fratele meu se apucă de lucru cu atâta râvnă, lipsindu-se până şi de orice hrană, încât seara, când veni stăpânul casei, cămăşile, în număr de douăzeci, erau croite şi cusute şi împăturite în basmaua de mătase.

Şi stăpânul îl întrebă:

— Cât trebuie să-ţi plătesc?

Da chiar în clipita aceea, se ivi furişată la bagea nevasta cea tânără care îi aruncă o ocheadă lui Bacbuc şi îi făcu semn cu sprâncenele să nu primească nici o plată. Şi fratele meu nu vroi să primească nimic de la stăpânul casei, măcar că la ceasul acela se afla la mare strâmtorare şi până şi-un ban chior i-ar fi fost de mult ajutor. Da se socoti tare fericit că lucrase şi că îl îndatora pe soţ, pentru dragostea şi pentru ochii cei frumoşi ai nevesticii.

Da asta nu era decât începutul corvezilor acelui Bacbuc al smintelii. Într-adevăr, a doua zi, de cu zori, stăpânul veni aducând la subsuoară altă bucată de bogasiu şi îi spuse fratelui meu:

— Iacătă! mi s-a spus acasă că ar trebui să am nişte şalvari noi, ca să-i port cu cămăşile cele noi. Şi îţi aduc încă o bucată de bogasiu, ca să-mi croieşti din ea nişte şalvari. Şi să fie cât mai largi! Şi să nu te zgârceşti nici la cute, nici la bogasiu!

Fratele meu răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Şi şezu vreme de trei zile întregi să lucreze, şi nu lua să mănânce decât numai atâta cât să nu moară de foame, ca să nu piardă vremea şi mai ales pentru că nu mai avea nici baremi o drahmă de argint spre a-şi cumpăra cele de trebuinţă.

Când isprăvi lucratul şalvarilor, îi împături în basmaua cea mare şi, fericit cu totul şi nemaiputând de bucurie, urcă el însuşi sus, să-i ducă stăpânului casei.

E de prisos să-ţi spun, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, că muieruşca se înţelesese cu bărbatu-său să-şi bată joc de mangafaua de frate-meu şi să-i facă renghiurile cele mai aiurite. Aşa că, după ce fratele meu îi înmână bogătanului şalvarii cei noi, acesta se făcu că vrea să-i plătească. Da numaidecât, în crăpătura uşii, capul cel drăgălaş al femeii se îţi, ochii ei zâmbiră şi sprâncenele-i făcură semn să nu primească. Şi Bacbuc nu vroi, cu străşnicie, să primească de la soţ chiar nimic. Atunci soţul ieşi o clipită ca să se ducă la nevastă-sa, care pierise, şi se întoarse grabnic la fratele meu şi îi zise:

— Eu şi cu soţia mea ne-am hotărât, spre a-ţi răsplăti truda, să ţi-o dăm de soţie pe roaba noastră cea albă, care-i tare frumoasă şi tare gingaşă; şi, astfel, vei fi de-al casei!

Şi Bacbuc al meu gândi numaidecât că acesta era un tertip de-al tinerei neveste spre a-i pune la îndemână intrarea slobodă în casă, şi se învoi numaidecât; şi numaidecât fu chemată roaba cea tinerică şi fu măritată cu Bacbuc, fratele meu.

Apoi, când veni seara şi Bacbuc vru să se apropie de roaba cea albă, ea îi zise:

— Nu, nu! nu în seara asta!

Şi Bacbuc nu izbuti, în pofida tuturor jindurilor lui, să dobândească nici baremi un sărut de la roaba cea frumoasă.

Or, cu prilejul acela, cum Bacbuc sălăşluia în prăvălie, i se spuse să doarmă, în noaptea aceea, în moara aflată în partea de jos a casei, ca să aibă mai mult loc, şi el şi proaspăta lui soţie. Şi, după ce roaba, care era sus la stăpâna ei, nu vroise să se culce cu el, Bacbuc fu nevoit să se culce singur-singurel.

Dar dimineaţa, dinainte de zori, cum mai dormea încă, deodată intră morarul, rostind cu glas tare:

— Ia uite la boul ăsta! e cam destulă vreme de când se tot hodineşte. Încât pe dată am să-l înjug la moară ca sa macine grâul care s-a strâns într-o grămadă destul de mare! Muşteriii aşteaptă să le dau faina.

Veni atunci la fratele meu, prefăcându-se că îl ia drept bou, şi îi zise:

— Hai, leneşule, scoală-te să te înjug!

Iar fratele meu Bacbuc nu vroi să scoată o vorbă şi se lăsă luat şi înjugat la moară. Morarul îl legă pe după mijloc la grindeiul morii şi, alduindu-i o lovitură de bici straşnică, îi strigă:

— Yallah!

Când dobândi lovitura, Bacbuc nu se putu opri să mugească precum un bou. Iar morarul urmă a-i trage nişte gârbace vârtoase şi a-l face să învârtească moara multă vreme; iar fratele meu mugea întocmai precum un bou şi bufnea sub lovituri.

Da în curând veni stăpânul casei, care îl văzu în starea aceea, trudind la învârtitul morii şi dobândind la gârbace. Şi se duse îndată s-o vestească pe nevastă-sa, care o trimise la fratele meu pe roaba cea tânără; şi roaba îl dezlegă din jug şi îi spuse cu milă multă în glas:

— Stăpâna mea m-a însărcinat să-ţi spun că adineaori a auzit năpasta pe care ai îndurat-o şi că este tare mâhnită de treaba aceasta, şi că noi toţi luăm parte la chinurile tale.

Şi amărâtul de Bacbuc dobândise atâtea gârbace şi era atâta de terciuit, încât nu putu să îngaime nici baremi o vorbă de răspuns.

Pe când el se afla în starea aceea, veni şeicul care îi scrisese senetul de căsătorie cu tinerica; şeicul îi ură bună pace şi îi zise:

— Dăruiască-ţi Allah viaţă lungă! Şi fie să ai o căsnicie binecuvântată! Sunt încredinţat că ţi-ai petrecut o noapte în fericire curată, în alinturile cele mai înveselitoare şi cele mai tainice, şi în îmbrăţişări, sărutări şi desfătări, de seara până dimineaţa!

Fratele meu Bacbuc îi zise:

— Prăpădi-i-ar Allah pe mincinoşii şi pe pezevenghii de soiul tău, o, tu, cel de o mie de ori vânzător! Nu m-ai băgat aci decât ca să mă faci să trag la roata morii, în locul boului morarului, şi s-o ţin aşa până dimineaţa!

Şeicul îl pofti atunci să-i povestească amănuntele şireteniei; şi el i le povesti. Atunci şeicul spuse:

— E cât se poate de limpede! Steaua ta nu se potriveşte cu steaua tinerei neveste!

Bacbuc spuse:

— A, blestematule! du-te să vezi de nu poţi să mai născoceşti şi alte ticăloşii!

Pe urmă fratele meu plecă şi se duse să se proţăpească în prăvălia lui, unde se puse pe rostul aşteptatului, doar i-o pica de lucru ceva cu care să-şi poată dobândi pâinea, după ce lucrase atâta fară nici o plată.

Or, pe când şedea aşa, iată că vine la el tânăra roabă albă, care îi spuse:

— Stăpâna mea te doreşte cu aprindere; şi m-a însărcinat să-ţi spun că se suie chiar acum pe podina casei pentru ca, de la bagea, să aibă bucuria de a te privi.

Şi, în chiar clipita aceea, fratele meu o şi văzu la fereastră pe tânăra nevastă, care era înlăcrimată toată, se văieta şi spunea:

— Pentru ce, dragule, ai înfăţişarea atâta de bosumflată şi atâta de burzuluită, încât nici baremi nu te uiţi la mine? Iţi jur pe viaţa ta că tot ceea ce s-a petrecut în moară s-a petrecut fără ştirea mea! Iar cât despre roaba aceasta smintită, nu vreau nici măcar să-i faci cinstea de a te uita la ea. Numai eu de aci înainte am să fiu a ta!

Atunci fratele meu Bacbuc ridică fruntea şi se uită la nevestică; şi numai vederea ei îl şi făcu să uite toate corvezile trecute, şi îşi odihni ochii bucurându-se de frumuseţea şi de nurii ei. Pe urmă începu să-i vorbească, şi ea la fel, până ce rămase încredinţat că toate nenorocirile acelea i se întâmplaseră altuia, nu lui.

Bacbuc, în nădejdea de a o mai vedea iarăşi pe tânăra femeiuşcă, urmă mai departe a croi şi a coase la cămăşi, la şalvari, la rochii de purtat pe dedesubt şi la rochii de purtat pe deasupra, până când roaba cea tânără veni iar într-o zi la el şi îi zise:

— Stăpâna mea ţi se închină şi îţi spune că, în chiar noaptea aceasta, stăpânul meu, soţul ei, e plecat la zaiafet la un prieten de-al lui, şi stă acolo până dimineaţa. Aşa că te aşteaptă cu nerăbdare, ca să se culce cu tine şi să şi petreacă noaptea în desfătări şi în toate voioşirile.

Şi smintitul de Bacbuc, la atare ştire, ajunse să-şi piardă cu totul minţile. Or, vicleana cea tinerică ticluise un tertip de căpetenie, în înţelegere cu soţul ei, ca să se scuture de fratele meu şi, în felul acesta, să scape, şi ea şi bărbatu-său, de a-i plăti datoria pentru toate hainele pe care i le porunciseră.

Aşa că bogătanul îi spuse neveste-sii:

— Cum ar fi să facem spre a-l hotărî să intre la tine şi, în felul acesta, să-l prindem şi să-l târâm dinaintea valiului?

Ea răspunse:

— Lasă-mă pe mine să fac după socoata mea, şi am să-l meremetisesc cu o meremetiseală şi am să-l terfelesc cu o terfeleală de are să ajungă de batjocură în toată cetatea!

Iac-aşa! şi Bacbuc, frate-meu, nici nu visa ce-l aşteaptă! Şi, de altminteri, nici habar n-avea el de toate vicleniile şi de toate şiretlicurile de care sunt în stare muierile, încât, când se lăsă seara, roaba cea tânără veni să-l ia şi să-l ducă la stăpâna ei, care numaidecât se ridică, se temeni dinaintea lui, şi zâmbi, şi zise:

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, tare ard de dorul a te vedea, într-un sfârşit, lângă mine!

Iar Bacbuc îi spuse:

— Şi eu la fel! da repede, şi înainte de orice, o sărutare! Şi apoi…

Da nici nu apucă să-şi termine vorba, că uşa sălii se şi deschise şi intră soţul nevesticii, urmat de doi robi arapi, care tăbărâră pe frate-meu Bacbuc, îl legară cobză, îl doborâră la pământ şi, pentru început, îi alintară şezutul cu gârbacele.

Pe urmă îl aburcară pe umeri şi îl cărară la valiu, care numaidecât îl osândi la pedeapsa următoare: după o tăbăceală cu două sute de lovituri de curea, fu cocoţat pe spinarea unei cămile, fu legat acolo şi fu purtat pe toate uliţele Bagdadului, iar un pristav obştesc striga cu glas mare:

— Iacătă cum este pedepsit tot bărbatul care se năzuieşte la muierile semenilor săi!

Or, pe când îl purtau aşa, deodată cămila se făcu abraşă şi începu să sară ca o smintită. Iar Bacbuc nu putu decât să se prăbuşească la pământ şi îşi frânse piciorul pe loc. Şi, din ceasul acela, rămase şchiopul care e ste. Pe deasupra, valiul îl osândi şi la surghiun, iar Bacbuc, cu piciorul betejit, ieşi din cetate. Da, taman la vreme, fusei prevestit de toate astea, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, eu, fratele său, şi alergai pe urmele lui şi îl adusei îndărăt tainic, trebuie să ţi-o mărturisesc, şi mă împovărai cu vindecarea, cu cheltuielile şi cu toate trebuinţele lui. Şi o ţin aşa!

La povestea aceasta cu Bacbuc pe care i-o istorisii, o, stăpânii mei, califului Muntasser-Billah, califul se puse pe un râs cu hohote şi îmi spuse:

— Bine mai povesteşti! şi ce poveste frumoasă!

Eu răspunsei:

— Chiar că încă nu mi se cuvin laudele acestea din parte-ţi! Că atunci ce-ai să mai spui când ai să auzi povestea fiecăruia dintre ceilalţi fraţi ai mei! Da tare mi-e tramă să nu mă socoţi palavragiu ori farfara!

Iar califul răspunse:

— Departe de tine! Grăbeşte-te, dimpotrivă, să-mi istoriseşti ce-au păţit şi ceilalţi fraţi ai tăi, spre a-mi împodobi urechile cu aceste poveşti, precum cu nişte cercei de aur; şi să nu te sfieşti a mi le dealungi cu amănuntul, întru-cât prevăd că au să fie desfătătoare şi pline de mirozne!

Spusei atunci: