Povestea arapului Bakhita, cel de al treilea hadâmb sudan78

Aflaţi, o, feciori ai moşului meu, că tot ceea ce am auzit aici este de râs şi de nimic. Am să vă istorisesc şi eu pricina pierderii ouălor mele şi temeiul hadâmbiei mele, şi aveţi să vedeţi că mi s-ar fi cuvenit încă şi mai rău! întrucât am încălărat-o pe stăpână-mea, şi m-am ticăloşit cu copilul, fiul stăpânei mele.

Dar amănuntele acelei ticăloşii sunt atâta de nemaipomenite şi atâta de împănate cu buclucuri, că acuma ar fi prea lung să vi le povestesc. Întrucât, o, verişcanilor, iacătă că se luminează de ziuă, şi au să ne prindă zorii până a mai avea vreme să săpăm groapă şi să aruncăm în ea lada pe care am cărat-o până aici; şi poate că atunci avem să ne înfundăm amarnic şi să ne primejduim a ne pierde sufletul. Aşa că hai să îndeplinim treaba pentru care am fost trimişi aici; după care, nu am să preget a vă istorisi şartul ticăloşeniei şi al hadâmbiei mele.

Cu vorbele acestea, arapul Bakhita se sculă, şi se sculară şi ceilalţi doi, bine odihniţi, şi tustrei, la lumina felinarului, începură să sape pământul, ca să facă o groapă pe măsura lăzii; Kafur şi Bakhita săpau, iar Sauab strângea pământul în coşuri şi îl arunca afară; şi tot aşa, până ce săpară o groapă adâncă de o jumătate de stat de om, şi puseră lada în ea şi o acoperiră cu pământ, şi neteziră locul. După care, îşi luară uneltele şi felinarul, ieşiră din turbehă, închiseră poarta şi plecară grabnic.

Iac-aşa! iar Ghanem ben-Ayub, tot pitit în vârful palmierului, ascultase toate vorbele acelea şi îi văzuse pe hadâmbi plecând. După ce se încredinţă pe deplin că rămăsese singur, începu să-şi bată capul gândind la ce-o fi în ladă, şi îşi zise: „Cine ştie cam ce-ar putea să fie în lada aceea!” Da încă nu izbuti a se hotărî să se dea jos din palmier, de frica întunericului, şi aşteptă să se ivească cele dintâi mijiri ale zorilor de zi. Atunci se lăsă jos din palmier şi începu să scobească pământul cu mâinile, şi nu se mai opri decât după ce scoase lada la iveală şi o trase din groapă.

Luă atunci un pietroi şi începu să izbească în lacătul care închidea capacul lăzii şi, până la urmă, îl sparse. Şi săltă capacul. Şi găsi în ladă o copilă, nicidecum moartă, ci adormită, întrucât răsuflarea ei suia şi cobora într-un chip dulce şi statornic, şi pesemne că nu era decât sub puterea vreunui banj79.

Copila aceea era de o frumuseţe fară de asemuire şi avea un obraz gingaş, şi dulce, şi răpitor. Era încărcată de giuvaieruri, de nestemate şi de tot felul de odoare; avea la gât un gherdan de aur bătut cu geme scumpe, la urechi nişte cercei dintr-o singură piatră minunată, iar la gleznele de la mâini şi de la picioare nişte brăţări de aur şi de adamante; şi toate trebuie să fi preţuit cu mult mai mult decât toată domnia unui sultan.

După ce Ghanem ben-Ayub se uită bine la copilandra nurlie şi se încredinţă că nu păţise nici o silnicie din partea dezmăţaţilor de hadâmbi care o căraseră până acolo şi vruseseră s-o îngroape de vie, se aplecă spre ea şi o luă în braţe şi o puse uşurel pe pământ, întinsă pe spate. Când fetişcana răsuflă aerul proaspăt care îi intră în nări, culoarea obrajilor i se însufleţi, şi scoase un suspin mare, şi tuşi, şi strănută; şi, la mişcarea aceea, îi căzu din gură o bucată mare de banj, în stare să culce şi un elefant răstimp de la o noapte până la cealaltă noapte. Atunci fata deschise ochii, şi ce ochi! şi, încă sub puterea banjului, îşi întoarse privirile vrăjitoare către Ghanem ben-Ayub şi rosti cu glas murmurător şi cu un fel de a grăi gingaş şi învăluitor80:

— Da unde eşti, micuţa mea Riha? vezi că mi-e sete! Grăbeşte de mă răcoreşte! Da tu unde eşti, Zahra81? şi tu, Sabiha82? şi tu, Sagarat Al-Dorr83? şi tu, Nur Al-Hada84? şi tu, Nagma85? şi tu, Subhia86? şi tu, mai ales, micuţa mea Nozha87, o, dulceaţo, o, gingaşo Nozha88? Oare unde sunteţi, de nu răspundeţi?

Şi cum nimeni nu răspundea, până la urmă copila deschise ochii cu totul şi se uită de jur împrejurul ei şi, speriată, strigă:

— Vai de mine! ia uite că sunt singură între morminte! Oh! cine a putut să mă ia şi să mă răpească din saraiul şi din iatacul meu cel cu perdele frumoase şi cu chilimuri mândre, ca să mă arunce aici, între nişte pietre de mormânt? Da ce făptură poate vreodată să ştie ce stă ascuns în afundul inimilor? O, Tu, acela carele ştii tainele cele mai închise, o, Atoateîmpărţitorule, tu ai să ştii să deosebeşti şi bunii şi răii la ziua învierii şi la ceasul judecăţii tale!

Şi-aşa! Iar Ghanem şedea înmărmurit pe cele două picioare ale lui. Apoi înaintă şi spuse:

— O, crăiţă a frumuseţii, tu, cea al cărei nume trebuie să fie mai dulce decât mustul de curmală şi al cărei mijlocel este mai mlădiu decât ramură de palmier; eu sunt Ghanem ben-Ayub; şi aici chiar că nu se află nici un sarai cu perdele şi nici morminte cu morţi, dar se află robul tău trimis anume de către Stăpânul Atoateştiutor şi Atotputinţe spre a te pune la adăpost de orice necaz, a te apăra de orice supărare şi a te ajuta să răzbaţi la rosturile tale! Şi-atunci poate că şi tu ai să-mi dăruieşti bunăvoinţa ta, o, mult dorito!

Pe urmă tăcu.

După ce se încredinţă bine că tot ceea ce vedea era aievea, copila grăi:

— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Şi mărturisesc că Mahomed este trimisul lui Allah!

Pe urmă se întoarse către Ghanem, se uită la el cu ochii ei strălucitori, îşi puse mâna la inimă şi rosti cu glasul ei dulce:

— O, tinere binecuvântat, iată că mă trezesc în necunoscut! Poţi să-mi spui cine m-a adus aici?

El spuse:

— O, stăpână a mea, au fost trei hadâmbi arapi care te-au adus într-o ladă.

Pe urmă Ghanem îi istorisi copilei toată povestea, şi cum fusese el prins de noapte afară din cetate, şi cum ajunsese el s-o scoată afară din ladă, şi cum fară el ea ar fi murit înăbuşită sub pământ. Pe urmă o rugă să-i istorisească şi ea povestea ei şi pricina acelei păţanii. Şi ea îi răspunse:

— O, tinere, preamărit fie Allah carele m-a aruncat în mâinile unui om ca tine! Mă rog, aşadar, ţie, deocamdată să te ridici şi să mă pui îndărăt în ladă; pe urmă să te duci să cauţi pe drum vreun catârgiu ori vreun geambaş de vite de povară, care să poată să încarce lada aceasta; pe urmă să mă duci acasă la tine. Numai atunci ai să vezi ce foloase vei avea, şi te vei bucura, mulţumită mie, de tot felul de huzururi şi de noroc! Şi am să pot apoi să-ţi istorisesc toată povestea mea şi să-ţi deştern păţaniile mele.

La vorbele acestea, Ghanem fu bucuros foarte şi alergă numaidecât să caute vreun catârgiu; şi cum se şi luminase bine de ziuă, iar soarele ardea din toată strălucirea lui, treaba nu fu anevoioasă; peste un scurt răstimp, Ghanem se întoarse cu un catârgiu şi, cum avusese grijă s-o pună pe copilă îndărăt în ladă, îl ajută pe catârgiu să suie lada pe spinarea catârului, şi luară grabnic calea spre casă. Şi, pe drum, Ghanem simţi că dragostea lui faţă de fată îi pătrunde inima; şi fu bucuros până peste poate gândindu-se că în curând avea să fie a lui copilandra aceea care, ca roabă la mezatele din suk, ar fi preţuit mai bine de zece mii de dinari de aur, şi care avea pe ea, ca giuvaieruri, pietre scumpe şi odoare de haine cine mai ştie de câtă avere! Şi, plin de socoatele lui voioase, i se părea că nu mai ajunge odată acasă. Până la urmă, cu catârgiul după el, ajunse în bună pace, şi îl ajută pe catârgiu să dea jos ladă şi s-o care în casă.

Şi în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă vorbele îngăduite.

Dar cândfu cea de a patruzecea noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Ghanem ben-Ayub ajunse în bună pace acasă cu lada, pe care o deschise şi din care o scoase pe copilă. Fata cercetă casa şi văzu că era o casă frumoasă, aşternută cu chilimuri de culori vii şi vesele, şi îmbrăcată cu ţesături şi cu zarpale de mii de culori, şi odihnitoare la privit; şi calabalâcuri scumpe, şi multe alte lucruri; şi văzu legăturile cele mari de mărfuri şi de ţesături scumpe, şi vigurile de mătăsuri şi de atlazuri, şi olurile pline cu burdufurile de muşc. Pricepu atunci că Ghanem era un negustor mare, stăpân pe bogăţii multe. Ridică apoi iaşmacul cu care avusese grijă să-şi acopere chipul şi se uită cu luare-aminte la tânărul Ghanem; şi văzu că era frumos şi tare lipicios, şi îl îndrăgi, şi îi zise:

— O, Ghanem, vezi şi tu că dinaintea ta nu îmi mai acopăr faţa! Da mi-e tare foame, şi te rog să-mi aduci repede ceva de mâncare!

Şi Ghanem răspunse:

— Pe capul şi ochiul meu!

Şi alergă la suk şi cumpără un miel fript la cuptor, o tablă cu dulciuri de soiul cel mai bun, pe care o luă de la negustorul de zaharicale, Hagi Soleiman, cel mai vestit negustor de dulciuri din Bagdad, o tablă cu halva, cu migdale, cu fistic şi cu poame de toate neamurile, câteva urcioare pline cu vin vechi, şi la urmă nişte flori de toate felurile. Şi cără totul acasă şi rândui poamele în tăvile cele mari de farfuriu, şi florile în oluri scumpe, şi puse totul dinaintea fetei. Ea atunci îi zâmbi şi se lipi de el, îi aruncă mâinile împrejurul gâtului şi începu să-l strângă în braţe şi să-l alinte, şi să-i spună un potop de lucruri pline de dulceaţă. Şi Ghanem simţi dragostea cum i se împlântă şi mai tare în carne şi în inimă. Pe urmă începură amândoi să mănânce şi să bea, până la căderea nopţii; şi, în vremea asta, avură tot răgazul să se deprindă unul cu altul şi să se îndrăgească, dat fiind că amândoi erau de aceeaşi vârstă şi de o frumuseţe la fel. După ce se lăsă noaptea, Ghanem ben-Ayub se duse şi aprinse candelabrele şi sfeşnicele; iar sala se lumină încă şi mai mult de strălucirea chipurilor lor decât de lumina lumânărilor. Pe urmă Ghanem aduse lăutele cele desfătătoare, şi şezu jos lângă copilă, şi urmă a bea şi a-i turna şi ei să bea, să-i umple pocalele şi să bea cu ea, pe urmă să se hârjonească cu ea potoape de hârjoane alintate, şi să râdă, şi să cânte cântecele cele mai strălucite şi stihurile cele mai mlădioase, şi toate astea nu făcură decât să tot sporească în ei patima pe care o simţeau unul faţă de celălalt. Încât binecuvântat să fie şi preaslăvit acela carele împreună inimile şi leagă dragostele!

Ghanem şi copila nu îşi conteniră hârjoanele şi zaiafetul decât la ivirea zorilor dimineţii. Şi, cum până la urmă somnul le îngreuie pleoapele, adormiră unul în braţele celuilalt, dar fară a făptui nimic, în ziua aceea, pe deplin.

De cum se trezi, Ghanem nu vroi să rămână zăbavnic cu purtările cele alese, şi alergă la suk să cumpere tot ce putea să fie de trebuinţă pentru ziua aceea, precum carne, şi zarzavaturi, şi poame, şi flori, şi vinuri; şi aduse totul acasă, şi şezu jos lângă copilă, şi începură amândoi să mănânce cu poftă, până ce le fu de ajuns, după care Ghanem aduse băuturile, şi amândoi începură să bea şi să se hârjonească, până ce se îmbujorară la chip, obrajii li se rumeniră şi ochii li se făcură mai negri şi mai strălucitori. Atunci sufletul lui Ghanem ben-Ayub râvni cu aprindere s-o sărute pe copilă şi să se bucure de ea.

Şi Ghanem spuse:

— O, sultana mea, îngăduieşte-mi să te sărut pe gură, pentru că sărutul acela să-mi răcorească focul din lăuntruri!

Ea răspunse:

— O, Ghanem, mai aşteaptă oleacă, să mă îmbăt şi să-mi pierd stânjeneala şi chibzuinţă; şi atunci am să-ţi îngăduiesc, pe furiş, să iei sărutarea aceea de pe gura mea, întrucât atunci nu am să-ţi mai simt buzele cum mă sărută!

Spuse, şi, cum începuse să se cam ameţească, se ridică drept pe cele două picioare ale sale şi se descotorosi de toate rochiile de pe ea şi nu îşi mai lăsă pe trup decât cămăşuţa cea subţire, şi peste plete decât vălul cel străveziu de mătase albă cu fluturaşi de aur.

La priveliştea aceea, dorinţa zvâcni în Ghanem, care spuse:

— O, stăpâna mea, mă laşi acuma să-ţi gust gura?

Copila răspunse:

— Pe Allah! acela-i un lucru pe care chiar că nu pot să ţi-l îngăduiesc, o, Ghanem al meu, întrucât este un lucru oprit amarnic şi care stă scris colea pe şiretul de la şalvarii mei! Şi nu pot să ţi-l arăt acum.

Atunci Ghanem, din pricina acelei oprelişti de a făptui ceea ce atâta de tare îl ardea să făptuiască, îşi simţi inima clocotind de patimă, şi cântă, însoţindu-se cu lăuta, stihurile acestea ticluite atunci:

Vrui, de la cea de care zac, Doar un sărut, să-mi fie leac.

        „Ba nu! Ba nu!” îmi spune ea.

Iar eu răspund: „Ba da! Ba da!”

Ea zice: „Ah, sărutu-l vrei?

Poate cu silă să mi-l iei!” „Cu sila? Şi-un sărut în silă Îşi are hazul lui, copilă!” „Ba nu! Ba nu! Nu pentru mine!

Allah măritul ştie bine!

Mie iubirea viclenită Îmi lasă inima cernită.

Sărutu-n silă n-are haz Decât poate pe vreun izlaz, Furat la umbră de căpiţe De pe la biete ciobăniţe.”

După cântecul acela, Ghanem simţi că sporeşte şi mai tare clocotul nebuniei şi al îmboldirilor lui, şi pojarurile izbucnite în lăuntrurile sale. Şi-aşa! Iar copila nu-i dăruia nimic, măcar că îi arăta toate semnele unei patimi împărtăşite. Şi o ţinură aşa mai departe, el aprins cu totul şi ea nedând nimic, până la căderea nopţii. Atunci Ghanem se ridică şi aprinse sfeşnicele, şi lumină candelabrele, şi făcu toată sală să strălucească. Pe urmă se duse să se arunce la picioarele copilei şi îşi lipi gura de picioarele ei minunate; şi le văzu că erau ca de lapte, şi moi, şi bune ca untul proaspăt; şi îşi propti fruntea în ele şi, tot mai pătimaş, începu să înfulece carnea aceea dulce şi fierbinte şi mirosind a muşc, a trandafir şi a iasomie. Iar ea fremăta din toate aripile ei, cum freamătă puicana supusă. Şi Ghanem, înnebunit, strigă:

— O, stăpâna mea, fie-ţi milă de robul iubirii şi de biruitul de ochii tăi, şi de ucisul de carnea ta! Fără de tine şi fară de venirea ta, aş fi rămas liniştit şi cuminte!

Pe urmă Ghanem simţi lacrimile cum îi năpădesc de patimă colţurile pleoapelor. Atunci copila îi spuse:

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, o, lumină a ochilor mei, mă jur ţie că şi eu sunt îndrăgostită de tine şi că sunt a ta până în măduva cărnii mele! Da să ştii limpede că niciodată n-am să mă dăruiesc ţie! şi niciodată n-am să te las să te apropii întru totul de mine!

Ghanem strigă:

— Da ce pricină stă piedică?

Ea îi zise:

— Chiar în noaptea aceasta am să-ţi spun pricina, şi poate că ai să mă ierţi atunci!

Cu vorbele acestea, copila se lăsă să alunece spre el şi îi făcu o salbă din braţele ei, şi începu să-l strângă şi să-l mângâie, şi să-i îngâne potop de nebunii! Şi nu puseră capăt alinturilor şi hârjonelilor decât aproape de ziuă, şi fară ca fetişcana să-i fi spus lui Ghanem pricina care o împiedica să i se dăruiască.

Şi nu conteniră să facă tot aşa, lăsând lucrul neisprăvit, în fiecare zi şi în fiecare noapte, vreme de o lună întreagă. Şi dragostea lor unul pentru celălalt nu făcuse decât să se ascută şi să sporească. Caci, într-o noapte, cum Ghanem şedea întins în lung peste copilă, şi amândoi erau beţi de vin şi de hârjoneala neîmplinită, Ghanem îşi alungi mâna pe sub cămaşa subţire, şi încet-încetişor o lunecă pe pântecele copilei şi începu să mângâie pielea cea netedă care tremura, şi binişor îşi strecură mâna până la buricuţul ce se deschidea ca un pocal de cleştar, şi cu degetul pipăi cutele cele dulci. La mângâierea aceea, copila se înfioră şi sări deodată, trezită din beţie, şi îşi duse repede mâna la şalvari şi văzu că erau încă tot bine legaţi cu şiretul cel cu canaf de aur. Lucrul acesta o linişti, şi se lăsă iar să cadă în somnul ei pe jumătate. Atunci Ghanem iarăşi îşi strecură mâna de-a lungul pântecelui tânăr al acelei minuni de trup, şi ajunse la şiretul şalvarilor şi îl trase deodată spre a-l deznoda şi a da jos şalvarii, care întemniţau grădina aceea a desfătărilor. Atunci copila se trezi de-a binelea şi se ridică în capul oaselor, şi îi spuse lui Ghanem:

— Ce vrei să faci, o, Ghanem al lăuntrurilor mele?

El răspunse:

— Să te am, şi să te iubesc pe deplin, şi să te văd că îmi împărtăşeşti desfătările!

Atunci copila grăi:

— O, Ghanem, ascultă-mă! Am să-ţi lămuresc, într-un sfârşit, starea mea, şi am să-ţi dau în vileag taina mea. Şi poate că atunci ai să-mi dai iertare şi ai să înţelegi pricina care m-a oprit să mă las pătrunsă de bărbăţia ta!

Ghanem spuse:

— Hotărât! Ascult!

Atunci copila îşi ridică poala cămăşii, luă în mână şiretul de la şalvari şi spuse:

— O, stăpâne Ghanem al meu, citeşte ce stă scris pe capătul acestui şiret!

Şi Ghanem luă capătul şiretului şi văzu că pe el, ţesute cu zarafir chiar în ţesătura şiretului, erau scrise cuvintele acestea: Sunt a ta., iar tu eşti al meu, o, urmaş al unchiului Profetului! 89

După ce citi cuvintele acestea scrise cu slove de aur pe capătul şiretului, Ghanem îşi trase repede mâna şi, deloc lămurit, îi spuse copilei:

— Grăbeşte-te a-mi lămuri tâlcul înscrisului!

Şi copila spuse:

Află, o, Ghanem, că eu sunt cadâna cea mai dragă a califului Harun Al-Raşid; şi slovele scrise pe şiretul de la şalvarii mei îţi dovedesc că sunt un bun al emirului drept-credincioşilor, şi că lui sunt datoare să-i păstrez gustul buzelor mele şi taina trupului meu. Numele meu, o, Ghanem, este Kut Al-Kulub90. Şi din copilăria mea m-am făcut atâta de frumoasă, încât califul m-a băgat în seamă şi a văzut că aveam în mine însuşiri, desăvârşiri şi haruri datorite mărinimiei Domnului meu. Şi frumuseţea mea l-a tulburat atâta de tare, încât i-a căşunat o mare dragoste pentru mine, şi m-a luat, şi mi-a dat, în saraiul lui, numai pentru mine, un iatac aparte, şi a pus sub poruncile mele zece roabe dulci şi zarife, şi cu nişte chipuri de bună vestire. Pe urmă mi-a dăruit toate giuvaierurile, toate odoarele şi toate lucrurile acelea frumoase cu care m-ai văzut împodobită în ladă. Şi m-a îndrăgit mai presus decât pe toate femeile din sarai, şi a dat-o uitării pentru mine până şi pe soţia lui mult-dragă El Sett-Zobeida, ruda lui. Încât Sett-Zobeida nutri pentru mine o ură care nu zăbovi să-şi arate urmările.

Cum califul lipsi într-o zi spre a se duce să poarte război împotriva unuia dintre sultanii săi care se răzvrătise, Sett-Zobeida se folosi de prilej spre a-şi ticlui urzeala asupra mea.

Izbuti s-o momească pe una dintre slujitoarele mele şi o chemă într-o zi la ea, şi îi zise:

— Când stăpâna ta Kut Al-Kulub are să adoarmă, tu să-i pui în gură bucata asta de banj, după ce mai întâi ai să-i pui din ea în băutură. Iar eu am să te răsplătesc şi am să-ţi dau avere şi slobozie!

Şi roaba cea tânără, care la începuturi fusese roabă la Zobeida, răspunse:

— Aşa am să fac, neabătut, că îţi sunt credincioasă şi iubitoare!

Şi, plină de bucurie la gândul răsplăţii care o aştepta, veni la mine şi îmi aduse să beau o băutură amestecată cu banj. Şi, de îndată ce băutura coborî în lăuntrul meu, eu şi căzui la pământ grămadă, şi trupul meu începu să se zbuciume, şi călcâile îmi ajunseră la frunte, şi simţii că mă duc pe altă lume. După ce mă văzu adormită, roaba se duse s-o caute pe Sett-Zobeida, care veni şi mă puse în lada aceea. Pe urmă, tainic, porunci să vină cei trei hadâmbi arapi şi îi plăti cu mare dărnicie, şi pe ei, şi pe portarul de la sarai, şi porunci să fiu luată noaptea, încărcată pe umerii hadâmbilor şi cărată la turbehaua la care, spre mântuirea mea, o, Ghanem, te-a călăuzit Allah şi te-a suit în vârful palmierului! Că numai ţie, o, Ghanem al ochilor mei, îţi datorez că am scăpat de la moarte, înăbuşită în groapa din turbehă. Şi tot numai mulţumită ţie mă aflu acum la adăpost deplin în casa ta mărinimoasă!

Da ceea ce mă îngrijorează şi îmi tulbură gândurile este că habar n-am ce va fi gândit şi ce va fi făcut califul, când s-o fi întors la sarai şi nu m-a mai găsit. Şi, de asemenea, o, Ghanem, că nu pot, legată cum sunt cu şiretul de la şalvarii mei, să mă dau ţie pe de-a-ntregul şi să te simt cum zvâcneşti în lăuntrurile mele!

Şi-aceasta-i povestea mea. Şi nu îţi cer decât să păstrezi tăcerea şi taina.

După ce ascultă povestea aceasta a cadânei Kut Al-Kulub şi află ce legături o legau de emirul drept-credincioşilor, şi ştiu că era cadâna lui cea mai dragă şi bunul lui, Ghanem ben-Ayub se trase în fundul sălii, din cinstire faţă de numele califului, şi nu mai cuteză să-şi ridice privirile către copilă, până într-atâta ajunsese s-o socotească lucru sfânt, şi se duse să stea singur într-un colţ şi începu să-şi facă un potop de mustrări, şi să cugete cât de nelegiuit era să fie, şi cât de îndrăzneţ şi fusese, numai atingând pielea domnească a fetişcanei. Şi văzu cât de nefericită era patima lui şi soarta lui jalnică. Şi îşi învinui ursitoarea de loviturile-i nedrepte şi de năpastele nemeritate. Şi nu pregetă să se întoarcă la Allah şi să spună:

— Preamărit fie acela carele are temeiurile sale când face ca inimile alese să se chinuiască în durere şi când depărtează toată mâhnirea de la inima răilor şi a mişeilor.

Pe urmă rosti stihurile acestea ale unui poet:

Inima-ndrăgostitului nu poate Să guste niciodată pe deplin Dulceaţa tihnei, câtă vreme-l ţine Iubirea-nlănţuit în greu-i chin.

Mintea îndrăgostitului nu poate Să-şi mai găsească rosturi şi temei, Cât îi rămâne-ascunsă frumuseţea Sub chipul unei galeşe femei.

Mă-ntreabă unii: „Ce este iubirea?”

Eu spun: „O fructă-i, plină de-mbiere, Al cărei must mai dulce-i decât mierea Şi-a cărei carne-amară-i ca de fiere!”

Atunci copila se duse lângă Ghanem şi îl strânse la pieptul ei şi îl îmbrăţişă şi îi făcu o salbă din braţele ei; şi se strădui din toate puterile ei, afară de una, să-l aline; dar Ghanem nu mai cuteza să răspundă la mângâierile cadânei emirului drept-credincioşilor, şi se lăsa în voia ei, fară a se împotrivi, da şi fară a răspunde la sărutare cu sărutare şi la îmbrăţişare cu îmbrăţişare. Şi cadâna, care nu se aşteptase la o schimbare atâta de grabnică din partea lui Ghanem, mai adineaori aşa de aprins şi acuma aşa de cinstitor, îşi spori mângâierile şi marghiolelile, şi cu mâna vroi să-l stârnească să răspundă mai înflăcărat la căldura patimii care se aţâţa în ea din darea îndărăt a lui Ghanem. Dar Ghanem, vreme de un ceas, nu vroi să audă nimic de soiul acesta şi, cum dimineaţa îi şi prinsese în starea aceea de patimă aprinsă şi stăpânită, Ghanem grăbi să iasă o clipă spre a se duce la suk să cumpere de-ale gurii pentru toată ziua, şi zăbovi la târg vreme de un ceas, spre a face tot soiul de cumpărături, încă şi mai îmbelşugate decât în zilele celelalte, acuma când ştia cinul oaspetei sale. Cumpără flori de la negustorii de flori, oile cele mai frumos fripte de la negustorii de fripturi, plăcintele cele mai proaspete şi dulciurile cele mai zăhărite, pâinile cele mai pufoase şi mai rumenite făcute cu aluat safi, zumaricale desfătătoare şi poame alese, şi le aduse pe toate şi le puse între mâinile copilandrei. Dar de-abia intră el în casă, că fetişcana şi veni la el şi se alintă pe lângă el ispititoare, şi cu nişte ochi înneguraţi de patimă şi uzi de dorinţă, îi zâmbi cu un zâmbet din buze şi grăi:

— Pe Allah! mult ai mai zăbovit departe de mine, o, iubitule, o, mult doritule al inimii mele! Pe Allah! nu doar vreme de un ceas, ci un an întreg ai lipsit! acuma simt limpede că nu mai pot să mă înfrânez! patima mea a ajuns până peste poate şi de neîndurat, şi mă mistui toată! O, Ghanem! hai, ia-mă! ia-mă! O, Ghanem! mor!

Da Ghanem o împinse încetişor şi spuse:

— O, stăpână Kut Al-Kulub a mea, ferească-mă Allah! Asta niciodată! Cum ar putea câinele să răpească locul leului? Căci ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului!

Pe urmă se rupse din braţele ei şi se duse să se ghemuiască într-un colţ, plin de jale şi de gânduri. Dar ea se duse să-l ia de mână şi să-l aducă pe chilim, şi îl sili să şadă jos lângă ea şi să bea cu ea şi să mănânce. Şi începu să-i dea să bea atâta încât îl îmbătă; şi se aruncă peste el şi se lipi de el, şi cine ştie ce-i mai făcu fară ca el să ştie! Pe urmă îşi luă lăuta şi cântă stihurile acestea:

Mi-e inima de dragoste zdrobită!

Nemângâiat şi-ndepărtat mereu, Voi mai putea eu să înfrunt, ispită, Pojarul care arde-n pieptul meu?

De ce fugi, o, gazela mea curată, Când eu nu-ţi fac nimic? Nu-ţi vine-n gând Că şi gazelă-n fuga-i speriată Tot se mai uită-n urmă-i când şi când?

Îndepărtare! patimă! tăcere!

Toate se-adună împotriva mea.

O, inimă, atâta grea-durere Vei mai putea să-nduri, vei mai putea?

La stihurile acestea, Ghanem ben-Ayub se întoarse în sineşi şi plânse de tulburare; iar ea văzându-l că plânge, începu şi ea să plângă. Da nu pregetară să se apuce iarăşi de băut şi de procitit stihuri, până la căderea nopţii.

Atunci Ghanem se sculă şi, aşa cum făcea în fiecare seară, scoase saltelele din rafturile cele mari din perete şi se pregăti să le aştearnă pe jos pentru dormit. Da în loc să facă numai un pat, ca în toate serile, făcu două, depărtate unul de celălalt. Iar Kut Al-Kulub, nedumerită, îl întrebă:

— Pentru cine este al doilea pat?

El răspunse:

— Un pat este pentru mine, iar celălalt este pentru tine. Din noaptea aceasta, aşa se cade să dormim, întrucât ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului, o, Kut Al-Kulub!

Ea îi răspunse:

— O, stăpâne drag al meu, departe de noi pravila asta învechită! Să ne bucurăm de bucuria care trece, întrucât mâine are să fie departe! Şi-apoi tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, şi ceea ce este scris de ursitoare nu poate decât să se împlinească!

Caci Ghanem nu vroi nicidecum. Iar ea nu fu decât şi mai pătimaşă, şi mai pojarnică, şi strigă:

— Pe Allah! noaptea asta nu are să treacă decât după ce avem să ne împlinim amândoi!

Caci el zise:

— Ferească-mă Allah!

Ea urmă:

— Vino, Ghanem! iată că mă deschid ţie cu tot trupul meu; şi dorul meu te cheamă şi ţipă după tine! O, Ghanem al lăuntrurilor mele, ia-mi gura înflorită şi trupul copt de dorul tău!

Ghanem spuse:

— Allah să mă păzească!

Ea strigă:

— O, Ghanem, toată carnea mi se topeşte de dorul tău, iar goliciunea mea se aşterne sărutărilor tale! O, Ghanem, mireasma trupului meu este mai aromitoare ca iasomia! Atinge-o şi adulmec-o, şi te vei îmbăta!

Dar Ghanem spuse:

— O, Kut Al-Kulub, ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului!

Atunci ochii copilei începură să plângă, şi fata luă lăuta şi cântă:

Frumoasă sunt, şi mlădioasă!

De ce te depărtezi de mine?

Frumoasă sunt, oricum, priveşte!

Şi plină de minuni depline!

Ce te opreşte, deci, şi cine?

Au ars de dor atâtea inimi Ce-şi dau spre inima mea ghes, Şi-atâtea pleoape mă visară În nopţi de jar, ca-ntr-un eres.

O floare sunt, de foc ales, Şi nimenea nu m-a cules.

Eu sunt un ram, ce se culege Frumos, de sus şi până jos, Mlădiul ram-învăscut în floare!

Sunt ramu-n floare, mlădios, Nu vrei să mă culegi frumos?

Sunt o gazelă, şi gazelă Făcută e spre-a fi vânată, Gazela, dulcea-ndrăgostită, Eu sunt gazela minunată, Gazela dulce-ndrăgostită, O, vânătorule, şi iată Făcută sunt să-ţi cad în lături, Prinde-mă-n laţul tău că pradă -

De ce nu mă cuprinzi odată?

Eu sunt o floare-nmiresmată, Şi toată floarea e menită Să fie bucurie numai, Floarea de nimeni prihănită, O floare sunt, înmiresmată De ce, ah, nu vrei o clipită S-adulmeci floarea mea neprihănită?

Dar Ghanem, măcar că mai îndrăgostit ca oricând, nu vru cu nici un chip să se dovedească lipsit de cinstirea datorată califului şi, în pofida tuturor jinduirilor copilandrei, rămase tot aşa, vreme de încă o lună. Iac-aşa cu Ghanem şi Kut Al-Kulub, cadâna emirului drept-credincioşilor.

Dă cât despre Zobeida, iacătă! După ce califul plecă la război, şi după ce ea îi făcu ceea ce-i făcu potrivnicei sale, nu zăbovi a cădea în curând într-o mare tulburare şi a-şi zice în sineşi: „Ce-am să-i spun eu califului, când s-o întoarce şi când are să-mi ceară veşti despre Kut Al-Kulub, şi cu ce faţă am să-l primesc eu?”

Se hotărî atunci să poruncească să vină la ea o femeie bătrână, pe care o cunoştea din pruncie şi ale cărei poveţe îi păreau de mare încredere; şi îi dezvălui taina, şi îi zise:

— Ce să fac eu acuma, când Kut Al-Kulub a păţit ce-a păţit?

Baba răspunse:

— Am priceput tot, o, stăpâna mea! Da vremea ne dă ghes, întrucât califul stă să se întoarcă. Încât sunt multe căi pe care aş putea să ţi le arăt spre a-i ascunde fapta, dar eu am să ţi-o dau pe cea mai lesnicioasă, cea mai grabnică şi cea mai temeinică. Porunceşte degrabă să vină un dulgher şi pune-l să cioplească dintr-un trunchi de pom o momâie în chipul unui mort. Apoi să se pună momâia aceea în mormânt, cu mare pohfală; să se aprindă făcliile şi lumânările de jur împrejuru-i peste tot; şi să dai poruncă în tot saraiul, la toate roabele tale şi la toate roabele acelei Kut Al-Kulub, să îmbrace haine de jale şi să se cernească toate; şi să le porunceşti, ca şi la toţi hadâmbii, până la venirea califului, să aştearnă cu cerneluri tot saraiul şi toate odăile. Iar când califul, nedumerit, are să întrebe care-i pricina, să i se spună: „O, doamne al nostru, cadâna voastră Kut Al-Kulub a murit întru mila lui Allah! Deie-ţi El să trăieşti îndelung zilele pe care nu le-a trăit ea! De altminteri, stăpâna noastră Zobeida i-a rânduit toate cinstirile unei înmormântări vrednice de ea şi de stăpânul nostru, şi a pus să fie înmormântată chiar în sarai, sub o boltă zidită anume!” Atunci califul are să fie tare înduioşat de bunătatea ta şi are să plângă, şi are să-ţi fie tare mulţumitor. Pe urmă nu are să pregete a porunci să vină cititorii din Coran şi a-i pune să vegheze la mormânt, procitind surale de îngropăciune. Dar dacă, dimpotrivă, califul, care ştie că nu o aveai dragă pe Kut Al-Kulub, va ajunge să te bănuiască şi să-şi zică în sineşi: „Cine ştie dacă nu cumva fiica unchiului meu, Zobeida, nu a lucrat spre a o pierde pe Kut Al-Kulub!” şi dacă bănuiala va spori în sufletul lui şi îl va împinge să pună să deschidă mormântul ca să se cerceteze de ce moarte a murit cadâna, tu, o, stăpâna mea, nu trebuie să ai nici o teamă în privinţa aceasta. Întrucât, când au să sape groapă şi au să scoată afară momâia înmormântată şi care a fost făcută după chipul unui fiu de-al lui Adam, şi când au să vadă momâia aceea îmbrăcată cu hainele cele mai scumpe şi acoperită cu giulgiu falnic, atunci, dacă emirul drept-credincioşilor ar vrea să ridice giulgiul şi hainele spre a o mai vedea pe cadână pentru cea din urmă oară, tu, o, stăpâna mea, nu vei pregeta să-l opreşti, şi toată lumea la fel are să-l oprească, spunându-i: „O, emire al drept-credincioşilor, nu este îngăduit să vezi o femeie moartă, care are tot pântecele dezgolit!”

Şi atunci califul, până la urmă, are să fie încredinţat de moartea adevărată a cadânei lui, şi are să pună a fi îngropată la loc, şi are să-ţi rămână mulţumitor pentru fapta ta! Iar tu, în felul acesta, ai să scapi de grijă, de-o vrea Allah!

La spusele acestea ale bătrânei, Sett-Zobeida văzu că ascultase un sfat iscusit, şi numaidecât o cinsti pe babă cu daruri bogate, o rochie falnică tare frumoasă şi bani mulţi, şi îi spuse să ia chiar ea asupra-şi sarcina ducerii la îndeplinire a ticluielii. Şi baba, cu mare sârg îl puse pe dulgher să cioplească momâia, şi apoi duse momâia la Sett-Zobeida, şi amândouă îmbrăcară momâia cu hainele cele scumpe ale cadânei Kut Al-Kulub, şi o aşezară într-un sicriu bogat, şi îi făcură o înmormântare frumoasă, şi o coborâră într-un mormânt cu boltă, zidit cu cheltuieli mari, şi aprinseră făcliile, şi sfeşnicele, şi lumânările, şi aşternură chilimuri de jur împrejurul mormântului, pentru rugi şi pentru slujbele îndătinate. Pe urmă Zobeida îmbrăcă tot saraiul în negru şi le porunci tuturor roabelor să-şi pună hainele negre de jale. Şi ştirea despre moartea cadânei Kut Al-Kulub se împrăştie în tot saraiul, şi toată lumea, până şi Massrur şi hadâmbii, crezură că lucrul este adevărat.

Într-acestea, califul se întoarse din călătoria lui depărtată şi intră în saraiul său, şi porni cu toată grabă către iatacul cadânei Kut Al-Kulub, care numai ea îi stă în minte. Şi văzu slugile şi roabele şi însoţitoarele cadânei îmbrăcate în negrul de moarte, şi începu să tremure de grijă; şi pe dată văzu că-i iese înainte Sett-Zobeida, tot aşa îmbrăcată în haine de jale. Şi, când întrebă de pricină tuturor acestor lucruri, i se răspunse că frumoasa Kut Al-Kulub murise. La ştirea aceea, califul căzu leşinat. Iar când îşi veni în fire, întrebă unde este mormântul, ca să se ducă să-l vadă. Atunci Sett-Zobeida îi spuse:

— O, emire al drept-credincioşilor, află că, în temeiul dragostei mele pentru Kut Al-Kulub, am ţinut s-o înmormântez chiar în saraiul meu!

Atunci califul, încă în hainele de drum, porni spre locul din sarai unde se află mormântul cadânei Kut Al-Kulub. Şi văzu făcliile şi lumânările aprinse, şi chilimurile aşternute de jur împrejur. La priveliştea aceea, califul îi mulţumi şi o lăudă pe Sett-Zobeida pentru fapta ei vrednică şi se întoarse la sarăi.

Dar califul, care din firea lui era pornit pe bănuieli, nu zăbovi a fi cuprins de îndoieli şi de prepuneri; şi, ca s-o reteze scurt cu acele gânduri care îl chinuiau, porunci să fie săpată groapa mormântului şi să fie dezgropat trupul cadânei sale. Ceea ce se înfăptui pe dată. Şi califul, datorită tertipului ticluit de Sett-Zobeida, văzu momâia de lemn acoperită cu giulgiul şi crezu că aceea era cadâna lui. Şi puse să fie îngropată la loc şi porunci să vină numaidecât slujitorii de la geamie şi cititorii din Coran, care începură să procitească deasupra mormântului suralele de îngropăciune, în vreme ce el însuşi şedea jos pe chilim, plângându-şi toate lacrimile, până într-atât încât la urmă căzu leşinat de slăbiciune şi de durere.

Şi califul nu conteni, vreme de o lună întreagă, să cheme slujitorii şi cititorii din Coran şi să se ducă la mormântul cadânei lui, unde începea să plângă cu amar.

În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, nu mai lungi vorbele îngăduite.

Dar când fu cea de a patruzeci şi una noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că emirul drept-credincioşilor, vreme de o lună întreagă, nu conteni să se tot ducă la mormântul cadânei sale. Şi, în cea din urmă zi a lunii, rugile şi citirea din Coran ţinură din zori până în zorii următori, şi numai atunci fiecare putu să se întoarcă acasă. Iar califul, vlăguit de lacrimi şi de trudă, se întoarse în saraiul său şi nu mai vru să vadă pe nimeni, nici măcar pe vizirul Giafar, nici pe soţia şi vara sa Zobeida, şi căzu în curând într-un somn greu, între două copile roabe de la sarai, care vegheau pe rând somnul califului. Una dintre ele şedea jos la capul califului, iar cealaltă la picioarele lui. Peste un ceas, întrucât califul nu dormea prea adânc, o auzi pe copila care îi stă la cap cum îi spune copilei care se afla la picioare:

— Ce nenorocire, o, prietenă Subhia!

Subhia răspunse:

— Da de ce, o, prietenă Nozha?

Nozha spuse:

— Stăpânul nostru pesemne că habar nu are cum stă treaba, de vreme ce îşi trece nopţile veghind la un mormânt în care nu se află decât o bucată de lemn cioplit, o momâie dăltuită de un tâmplar.

Subhia zise:

— Cum aşa, o, sora mea Nozha? Păi atunci ce s-a făcut Kut Al-Kulub? Şi ce nenorocire a lovit-o?

Nozha apuse:

— Află, o, Subhia, că am auzit totul de la sora noastră care este roabă de taină a stăpânei noastre Sett-Zobeida. Că Sett-Zobeida a chemat-o pe roabă şi i-a dat nişte banj, ca s-o adoarmă pe Kut Al-Kulub; şi roaba i-a dat banjul cadânei Kut Al-Kulub care a adormit pe dată. Atunci stăpâna noastră a poruncit să fie aşezată într-o ladă, pe care a dat-o în seama hadâmbilor Sauab, Kafur şi Bakhita, poruncindu-le s-o înmormânteze departe, într-o groapă.

Atunci Subhia, cu lacrimile în ochi, zise:

— O, Nozha, mă rog ţie! spune-mi repede dacă stăpâna noastră cea dulce Kut Al-Kulub a murit de moartea aceea cumplită!

Nozha răspunse:

— Allah apere-i tinereţele de moarte! Păi nu, o, Subhia! Că am auzit-o pe Sett-Zobeida cum îi spunea roabei ei de taină: „Am aflat, o, Zahra, că acea Kut Al-Kulub a izbutit să scape din groapă şi acuma se găseşte în casa unui tânăr negustor din Damasc, pe nume Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub; şi asta încă de-acum patru luni! Aşa că vezi şi tu, o, Subhia, cât de nenorocit este stăpânul nostru, califul, că nu ştie nimic despre cadâna lui şi că stă aşa de veghe nopţile întruna la un mormânt în care nu se află nici un fel de mort!

Şi cele două roabe şezură aşa de vorbă mai departe încă o bucată de vreme, iar califul asculta vorbele lor.

Când sfârşiră de vorbit şi califul nu mai avu nimica de aflat, deodată se ridică în capu-oaselor şi răcni cu un glas cumplit, care le făcu pe cele două copile s-o ia la fugă speriate, şi fu cuprins de o mânie înfricoşătoare, gândindu-se că mult iubita lui cadână se găseşte la un om tânăr, pe nume Ghanem ben-Ayub, şi asta încă de acum patru luni. Şi se repezi şi trimise să fie aduşi dinaintea lui toţi emirii şi mai-marii, precum şi vizirul său Giafar Al-Barmaki, care sosi în grabă mare şi sărută pământul dintre mâinile lui.

Şi califul îi strigă cu mânie cruntă:

— Giafar, ia cu tine străji şi cercetează unde se află casa unui tânăr negustor din Damasc, pe nume Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. Şi-atunci, tu şi oastea, să buluciţi în casă, să i-o smulgeţi pe cadâna mea Kut Al-Kulub şi să mi-l aduceţi pe acel tânăr neruşinat pe care eu însumi am să-l pun la caznă!

Şi Giafar răspunse cu ascultare şi cu supunere. Şi coborî cu o oaste de străji şi avu grijă să-l ia şi pe valiul cetăţii cu oamenii lui, şi toţi laolaltă nu conteniră a se vântura şi a iscodi, până ce dibuiră casa lui Ghanem ben-Ayub.

La ceasul acela, Ghanem tocmai se întorsese de la suk, după ce cumpărase de-ale gurii pentru toată ziua, şi şedea jos lângă Kut Al-Kulub, şi dinaintea lor se afla un berbec bine rumenit şi copt, şi multe alte bunătă-ţuri, şi din care se înfruptau după pofta inimii lor. La zarva care se ridică afară, Kut Al-Kulub privi pe fereastră şi numai dintr-o aruncătură de ochi pricepu prăpădul ce se abătea asupra casei; văzu toată casa împresurată de străji, de armaşi, de mameluci şi de capi de oaste, şi îl văzu în fruntea lor pe valiul cetăţii şi pe vizirul Giafar. Şi toţi se roteau împrejurul casei, precum genele ochilor se rotesc de-a lungul pleoapelor. Şi nu mai avu nici o îndoială că emirul drept-credincioşilor a aflat povestea; da ghici şi că el trebuie să fie tare zuliu pe Ghanem, care de patru luni o ţinea în casa lui. La gândul acela, îngălbeni la chip, şi faţa ei frumoasă se schimbă, şi copila se întoarse către Ghanem şi îi spuse:

— O, dragul meu, întâi de toate, gândeşte-te cum să scapi! Ridică-te şi fugi de-aici!

El răspunse:

— O, bucuria mea, o, lumină a ochilor mei, cum să ies şi cum să fug dintr-o casă împresurată peste tot de vrăjmaşi?

Ea îi spuse:

— Fii fără teamă!

Şi pe dată îl dezbrăcă de tot şi îl îmbrăcă într-o cămăşoaie veche şi roasă care îi ajungea până la genunchi, şi luă o cratiţă mare cu carne şi i-o puse pe cap, şi îi puse peste cratiţă o tablă cu pâine şi cu farfuriuri pline de rămăşiţele de la masă, şi îi spuse:

— Ieşi acuma, travestit aşa, şi au să te ia drept vreo slugă de-a hangiului, şi nimeni n-are să-ţi facă nimic.

Cât despre mine, să nu-ţi faci griji, întrucât am să mă pricep eu să rânduiesc treburile şi ştiu ce putere am eu asupra califului!

La vorbele acestea spuse de Kut Al-Kulub, Ghanem, fară a mai avea răgaz să-şi ia bun-rămas, zori să plece, şi străbătu rândurile de străjeri şi de mameluci, ducând pe cap povară cu bucate, şi nu păţi nimic, întrucât se afla sub ocrotirea Atoateocrotitorului, carele numai el poate să-i scape pe oamenii de treabă din primejdii şi de la toată năpasta!

Ci pe dată vizirul Giafar descălecă de pe cal şi intră în casă, şi ajunse în iatacul cel tainic, şi o văzu numaidecât, în mijlocul sălii pline cu legăturile de mărfuri şi de mătăsuri, pe frumoasa Kut Al-Kulub, care avusese vreme să se facă încă mai frumoasă şi să-şi pună hainele cele mai bune, şi să se împodobească cu toate giuvaierurile ei, şi să se facă mai strălucită decât toate strălucitele, şi care avusese răgaz să strângă într-un sipet toate lucrurile ei cele mai scumpe, giuvaierurile, nestematele şi toate lucrurile de preţ. Încât de-abia intrase Giafar în iatac, că ea se şi sculă drept pe cele două picioare ale ei şi se temeni, şi sărută pământul dintre mâinile lui, şi grăi:

— O, stăpâne al meu, Giafar, iacătă, calamul a scris ceea ce trebuia să fie scris din porunca lui Allah. Mă încredinţez, aşadar, în mâinile tale!

Şi Giafar răspunse:

— Pe Allah! o, stăpână a mea, califul mi-a dat poruncă să-l zeberesc numai pe Ghanem ben-Ayub! Aşa că spune-mi unde este!

Ea îi răspunse:

— O, Giafar, Ghanem ben-Ayub, după ce şi-a strâns în legături parte din mărfurile sale, a plecat, acuma-s câteva zile, în cetatea lui, la Damasc, să-şi vadă pe maică-sa şi pe soră-sa Fetnah. Şi nu mai ştiu nimic de el, şi nu pot să-ţi spun mai mult. Dă cât despre sipetul meu, pe care îl vezi aici şi în care mi-am pus toate lucrurile mele cele mai de preţ, vreau să mi-l păstrezi cu grijă şi să pui să-mi fie cărat la saraiul emirului drept-credincioşilor.

Şi Giafar răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Pe urmă luă sipetul şi le porunci oamenilor lui să-l care şi, după ce o copleşi pe Kut Al-Kulub cu temeneli, cu cereri de iertăciune şi cu cinstiri, o rugă să-l însoţească la emirul drept-credincioşilor; şi ieşiră cu toţii, dă numai după ce, precum poruncise califul, jefuiră şi prădară toată casa lui Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub.

După ce se înfăţişă înaintea califului, Giafar îi povesti ce făcuse, şi plecarea lui Ghanem la Damasc, şi sosirea la sarai a cadânei Kut Al-Kulub. Şi califul, care era încredinţat că Ghanem îi făcuse cadânei Kut Al-Kulub tot ce este în stare să-i facă un tânăr unei femei frumoase şi care este bun al altuia, fu cuprins de o mânie năprasnică şi nici măcar nu vru s-o mai vadă pe Kut Al-Kulub, şi îi porunci lui Giafar s-o încuie într-o odaie întunecată şi s-o pună sub paza unei babe ce era însărcinată de obicei cu asemenea slujbe.

Dar cât despre Ghanem, califul trimise călăreţi să-l caute peste tot, şi, pe deasupra, scrise cu chiar mâna să o scrisoare către sultanul caimacam al său, Mohammad ben-Soleiman El-Zeini; îşi luă calamul, călimărul şi o foaie de hârtie, şi scrise:

DOMNIEI-SALE SULTANULUI MOHAMMAD BEN-SOLEIMAN EL-ZEINI CAIMACAMUL DAMASCULUI DIN PARTEA EMIRULUI DREPT-CREDINCIOŞILOR HARUN-AL RAŞID, CEL DE-AL CINCILEA CALIF DIN SLĂVITĂ OBÂRŞIE A NEAMULUI BANI-ABBAS ÎN NUMELE LUI ALLAH ATOTMILOSTIVUL ŞI IERTĂTORUL.

După care, cerem ştire despre sănătatea ta, care ne este scumpă, şi după rugăciunea noastră la Allah să te ţie zile îndelungi în huzur şi îmbelşugare…

Şi-apoi:

O, caimacam al nostru, vreau să ştii că un tânăr negustor, pe nume Ghanem ben-Ayub, a venit la Bagdad şi a ispitit şi a silnicit o roabă dintre roabele mele, şi a făcut cu ea ceea ce a făcut,. Şi a fugit de pedeapsă şi de mânia mea, şi şi-a oblicit bârlog în cetatea ta, unde cată să se afle la ceasul de-acum cu mama şi cu sora lui.

Să-lprinzi şi să-l legi şi să-i tragi cinci sute de lovituri de curea. Apoi să-l târăşti pe toate uliţele cetăţii tale, iar un pris-tav să meargă dinaintea cămilei care îl va purta, şi să strige: „Iacătă pedeapsa pentru robul care năzuieşte la bunul stăpânului său!” Şi pe urmă să-l trimiţi la mine, ca să poruncesc să fie pus la cazne şi să i se facă ce se cuvine de făcut.

Apoi! Să-i jefuieşti casa şi să i-o dărâmi până în temelii, şi să faci să piară până şi urmele pomenirii ei.

Şi-apoi! întrucât Ghanem ben-Ayub are o mamă şi o soră tânără, să le iei, să le dezbraci goale cu totul şi să le izgoneşti, după ce le vei ţine vreme de trei zile în văzul ochilor tuturor locuitorilor din cetatea ta.

Şi dă-ţi silinţă mare şi mare sârguinţă să împlineşti porunca noastră!

Uassalam!

Şi numaidecât, la porunca emirului drept-credincioşilor, un sol plecă la Damasc şi goni atâta de iute, încât ajunse acolo numai în opt zile, şi nu în douăzeci şi mai bine încât, când sultanul Mohammad avu în mâini scrisoarea califului, o duse la buze şi la frunte şi, după ce o citi, puse numaidecât în faptă porunca trimisă de calif. Puse, aşadar, pristavii domneşti să străbată toată cetatea şi să strige: „Cine vrea să prade, să se ducă la casa lui Ghanem ben-Ayub şi s-o prade după placul lui!”

Şi numaidecât porni şi el cu străjile sale spre casa lui Ayub, şi bătu la poartă, şi Fetnah, sora cea tânără a lui Ghanem, veni fugă să deschidă şi strigă:

— Cine e acolo?

El răspunse:

— Eu sunt!

Atunci ea deschise poarta şi, întrucât niciodată nu îl mai văzuse pe sultanul Mohammad, îşi acoperi pe dată faţa cu un colţ al basmalei pe care o avea pe cap şi fugi să-i dea de ştire mamei lui Ghanem.

Mama lui Ghanem, la ceasul acela, şedea jos, sub bolta mormântului pe care îl zidise spre pomenirea fiului ei Ghanem, pe care îl credea mort, de un an de când nu mai auzise nimic despre el. Şi era plânsă toată şi nu mai mânca şi nu mai bea nimic. Aşa că îi spuse fiicei sale Fetnah să-l poftească să intre, şi sultanul Mohammad intră în casă şi ajunse la mormânt, şi o văzu pe mama lui Ghanem cum plângea, şi îi spuse:

— Am venit după fiul tău Ghanem, ca să-l trimit la calif!

Ea răspunse:

— Amărâta de mine! Fiul meu Ghanem, rodul lăuntrurilor mele, ne-a părăsit, pe mine şi pe sora lui, de mai bine de un an, şi nu mai ştim ce s-a făcut cu el!

Atunci sultanul Mohammad, care altminteri era plin de filotimie, nu putu decât să îndeplinească porunca dată de calif; puse să se prade casa şi să se ia chilimurile, vasele, farfuriurile şi lucrurile scumpe; pe urmă dărâmă casa din temelii şi puse să se care toate pietrele ei departe de cetate. Pe urmă, măcar că treaba tare nu-i plăcea, puse să fie dezbrăcate goale mama lui Ghanem şi frumoasă şi tânăra Fetnah, sora lui, şi porunci să fie ţinute vreme de trei zile în văzul cetăţii, cu opreliştea de a fi acoperite nici măcar cu o cămaşă fară mâneci, şi le alungă din Damasc. Şi iac-aşa, datorită supărării califului, Fetnah şi mama ei fură alungate din Damasc.

Cât despre Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub, odată ieşit din Bagdad, începu să meargă şi să plângă, până ce i se sfâşie inima; şi o ţinu tot aşa, fară să mănânce şi fară să bea, până la sfârşitul zilei; iar foamea şi durerea îl topiseră. Ajunse, într-un sfârşit, la un sat şi se îndreptă spre geamia de acolo, şi intră în curte, şi se duse să se prăbuşească pe o rogojină, şi se sprijini cu spinarea de un zid. Şezu aşa, fară de simţire, iar inima-i bătea anapoda, până dimineaţa, şi fară a avea putere să facă vreo mişcare spre a cere ceva. Dimineaţa, sătenii din sat veniră la geamie pentru rugăciune şi îl văzură întins lat pe jos; pricepând că e flămând şi însetat, îi aduseră o strachină cu miere şi două pâini, şi îl îmbiară să mănânce şi să bea; pe urmă îi aduseră, ca să îmbrace, o cămaşă, ce-i drept fără mâneci, şi peticită toată, şi plină de păduchi. Pe urmă îl întrebară:

— Cine eşti şi de unde vii, străine?

Şi Ghanem deschise ochii şi se uită; şi începu doar să plângă. Atunci ei rămaseră împrejurul lui o bucată de vreme şi, până la urmă, plecă fiecare în treaba lui.

Ghanem, ca urmare a supărărilor şi a lipsurilor, căzu bolnav şi rămase mai departe să zacă pe rogojină cea veche de la geamie vreme de încă o lună; şi slăbi la trup şi se schimbă cu totul la faţă; iar trupu-i fu potopit de păduchi şi de ploşniţe; şi ajunse într-o stare aşa de ticăloasă, încât credincioşii de la geamie se chibzuiră într-o zi între ei să-l trimită la bolniţa din Bagdad, dat fiind că numai acolo era bolniţă. Aşa că plecară să caute un cămilar cu cămilă şi îi spuseră:

— Ia-l şi pune-l pe tânărul acesta bolnav pe spinarea cămilei tale şi du-l la Bagdad şi lasă-l la uşa bolniţei; că schimbarea de loc şi îngrijirile de la bolniţă au să-l vindece, de bună seamă. Cât despre tine, o, cămilarule, ai să te întorci la noi să ceri ceea ce ţi se va datora pentru drum şi pentru cămilă!

Şi cămilarul răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Pe urmă, ajutat de cei de faţă, îl luă pe Ghanem cu rogojina pe care zăcea, îl sui pe spinarea cămilei şi îl înţepeni acolo.

În chiar clipita când cămilarul sta să plece şi când Ghanem îşi plângea ticăloşia, două femei, tare sărăcăcios îmbrăcate, amestecate în mulţimea care se uita la el, îl văzură pe bolnav şi spuseră:

— Cum seamănă acest biet bolnav cu fiul nostru, Ghanem! Da nu este cu putinţă să fie el tânărul acesta ajuns ca o umbră!

Şi cele două femei, care erau pline de praf şi chiar atunci ajunseseră în sat, începură să plângă, gândindu-se la Ghanem. Întrucât erau chiar mama lui Ghanem şi sora lui, Fetnah, care fugiseră din Damasc şi acum îşi urmau drumul către Bagdad.

Cât despre cămilar, d-apoi acela nu zăbovi să încalece pe măgarul său şi, luând cămila de funie, drumări către Bagdad. Ajunse acolo în curând şi se duse drept la bolniţă, şi îl lăsă jos pe Ghanem de pe spinarea cămilei şi, întrucât era tare dis-de-dimineaţă şi bolniţă nu se deschisese, îl puse jos pe treapta de la uşă şi se întoarse în satul său.

Ghanem rămase întins aşa la uşă, până ce locuitorii ieşiră de prin casele lor; şi îl văzură culcat pe rogojină şi ajuns ca o umbră, şi se strânseră împrejurul lui şi începură să facă fel de fel de presupuneri. Pe când ei îşi împărtăşeau socotinţele, iacătă că tocmai trece şeicul cel mare al sukului, care numaidecât dădu mulţimea la o parte şi se duse şi îl văzu pe flăcăul bolnav şi îşi zise în sine: „Pe Allah! Dacă flăcăul acesta intră în bolniţă, e pierdut de la început, din lipsă de îngrijire bună, şi va fi neîndoielnic un om osândit la moarte! Aşa că am să-l iau eu în casa mea, şi Allah mă va răsplăti în Grădina Desfătărilor!” Atunci şeicul sukului le porunci robilor lui cei micuţi să-l ia pe flăcău şi să-l care acasă; şi îi însoţi şi el şi, de cum ajunse, îi aşternu un pat nou-nouţ cu nişte saltele bune şi cu o pernă nou-nouţă şi tare curată; pe urmă o chemă pe soţia lui şi zise:

— O, nevastă, iacătă un oaspete pe care ni-l trimite Allah. Să-l slujeşti cu multă grijă.

Ea răspunse:

— De bună seamă! Pe capul şi pe ochii mei!

Pe urmă îşi suflecă numaidecât mânecile şi puse să fiarbă apă în căldarea cea mare, şi îl spălă pe picioare, pe mâini şi pe tot trupul, apoi îl îmbrăcă în haine curate de-ale soţului ei şi îl stropi pe faţă cu apă de trandafiri. Atunci Ghanem începu să răsufle mai în voie; şi puterile, încet, încet, începură să i se întoarcă, şi odată cu ele amintirea despre trecutul său şi despre iubita sa Kut Al-Kulub. Şi-aşa cu Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub.

Da cât despre Kut Al-Kulub, după ce califul fu cuprins de atâta mânie împotriva ei…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă vorbele îngăduite.

Dar când fu cea de a patruzeci şi doua noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan că, în ce o priveşte pe Kut Al-Kulub, după ce califul s-a mâniat aşa de amarnic pe ea şi a pus să fie întemniţată într-o odaie întunecată sub paza unei femei bătrâne de la sarai, copila rămase în starea aceea vreme de patruzeci de zile, fară a avea nici un fel de legătură cu chiar nimeni din sarăi. Şi califul, până la urmă, o uită cu totul, până ce într-o zi, pe când trecea prin dreptul odăii în care zăcea închisă Kut Al-Kulub, o auzi cântând jalnic stihuri de-ale poeţilor, pe urmă cum se oprea spre a vorbi cu glas tare şi a-şi zice: „O, prietene al meu Ghanem ben-Ayub, ce suflet frumos aveai şi ce mărinimos erai şi ce inimă neprihănită! Tu ai fost mare faţă de acela care te-a împilat, şi cinstitor faţă de femeia aceluia care a izgonit femeile din casa ta, şi ai scăpat-o de la ocară pe femeia aceluia care a aruncat ruşinea asupra alor tăi şi asupra ta! Da are să vină ea şi ziua când tu şi califul aveţi să staţi drepţi dinaintea Celui singur judecător, şi singur drept; şi tu vei ieşi din înfruntare biruitor asupra împilătorului tău, cu Allah drept cumpănitor şi cu îngerii drept martori!”

Dacă auzi vorbele acestea şi pricepu tâlcul jelaniei ei, pe când nimeni nu se afla acolo ca s-o audă, califul înţelese că fusese nedrept faţă de ea şi faţă de Ghanem. Aşa că grăbi a se întoarce la sarai şi îl însărcină pe capul hadâmbilor să se ducă după Kut Al-Kulub. Şi Kut Al-Kulub se înfăţişă între mâinile lui şi şezu aşa, cu capul plecat, cu ochii plini de lacrimi şi cu inima tare amară; şi califul îi zise:

— O, Kut al Kulub, te-am auzit cum mă învinuiai de nedreptate şi cum mă osândeai de împilare; şi socot că m-am purtat rău faţă de cel care îmi făcuse bine! Cine este, aşadar, acela care a cinstit o femeie care era a mea, iar eu i-am făcut de ocară femeile, în schimb? Acela care mi-a ocrotit femeia, iar eu i-am necinstit femeile?

Kut Al-Kulub răspunse:

— Este Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub! Mă jur ţie, o, califule, pe milele şi pe binefacerile tale, că niciodată Ghanem nu a încercat să mă siluiască; şi e departe de a fi săvârşit asupra mea vreo pângărire! Oh, departe-s de el şi neruşinea şi silnicia!

Atunci califul, nemaiîndoindu-se, strigă:

— Ce nenorocire, o, Kut Al-Kulub! Chiar că nu se află înţelepciune şi putere decât la Allah Preaînaltul şi Atoateştiutorul! încât, o, Kut Al-Kulub, cere, şi toate dorinţele ţi se vor împlini!

Atunci Kut Al-Kulub oftă:

— O, emire al drept-credincioşilor, atunci ţi-l cer pe Ghanem ben-Ayub!

Şi califul, în pofida dragostei pe care tot o mai nutrea pentru cadâna lui scumpă, îi spuse:

— Aşa se va face, de-o vrea Allah! Iţi făgăduiesc, cu o inimă darnică şi care nu a mai întors niciodată ceea ce a dăruit! Şi va fi copleşit cu cinstiri!

Kut Al-Kulub zise:

— O, emire al drept-credincioşilor, îţi cer ca, atunci când Ghanem se va întoarce, să mi-l dai în dar, ca să-i fiu soţie iubitoare!

Califul răspunse:

— La întoarcerea lui, Ghanem îţi va fi dăruit şi vei fi bunul şi soţia lui!

Atunci Kut Al-Kulub spuse:

— O, emire al drept-credincioşilor, nimeni nu ştie unde se află Ghanem, şi însuşi sultanul de la Damasc ţi-a spus că nu ştie ce s-a întâmplat cu el. Îngăduie-mi, aşadar, să fac chiar eu cercetările de trebuinţă, cu nădejdea că Allah se va milostivi să mă ajute a-l găsi!

Califul răspunse:

— Ai încuviinţarea să faci ceea ce ţi se pare de cuviinţă!

La vorbele acestea, Kut Al-Kulub îşi simţi pieptul cum i se umple de bucurie şi inima cum i se luminează, şi grăbi să iasă din sarai, după ce se înarmase cu o pungă plină cu o mie de dinari de aur.

În ziua dintâi, bătu toată cetatea Bagdadului şi se duse pe la şeicii mahalalelor şi pe la copiii de pe uliţe, şi îi cercetă, fară a izbuti să ajungă la vreun rost.

A doua zi, se duse la sukul negustorilor şi intră prin toate prăvăliile şi se duse să-l vadă pe şeicul căpetenie peste suk; îi înfăţişă împrejurarea şi îi lăsă o sumedenie de dinari, rugându-l să-i împartă străinilor săraci, în numele ei.

A treia zi, cum se dusese la sukul argintarilor şi al giuvaiergiilor, după ce luase cu ea alţi o mie de dinari, şi cum îl chemase pe starostele argintarilor şi al giuvaiergiilor şi îi înmânase o sumedenie de galbeni, spre a-i împărţi străinilor săraci, starostele sukului, când o auzi pomenind de străini săraci, îi zise:

— O, stăpână a mea, tocmai am strâns la casa mea un tânăr străin şi bolnav, despre care nu ştiu nici cum îl cheamă, şi nici ce rost are. (Or, era chiar Ghanem ben-Ayub; da şeicul sukului habar n-avea.) Da trebuie să fie feciorul vreunui negustor mare şi al unor părinţi de neam bun. Întrucât, măcar că e ca o umbră, are un obraz tare frumos şi e dăruit cu toate harurile şi cu toate desăvârşirile. De bună seamă că va fi fost adus în starea aceasta fie de niscaiva datorii mari, pe care n-o fi putut să le plătească, fie de vreo dragoste nenorocită şi de pierderea celei iubite. La vorbele acestea, Kut Al-Kulub îşi simţi inima cum bate în zvâcnete anapoda, şi lăuntru-rile cum i se înfioară de tulburare, şi îi zise starostelui sukului argintarilor şi al giuvaiergiilor:

— O, şeicule, întrucât nu poţi să pleci din suk la ceasul acesta, dă-mi pe cineva să mă călăuzească până la casa ta.

Iar şeicul argintarilor spuse:

— Pe capul şi pe ochii mei!

Şi îl chemă pe un copilaş din suk, care ştia unde este casa lui, şi îi zise:

— Repede, o, Felfel, du-o pe stăpâna ta până acasă la mine!

Şi micuţul Felfel din suk o luă înaintea cadânei Kut Al-Kulub şi o duse la casa starostelui sukului, unde se afla străinul bolnav.

După ce Kut Al-Kulub intră în casă, se temeni dinaintea soţiei şeicului. Iar soţia şeicului o cunoscu, întrucât le ştia pe toate hanâmele din Bagdad, pe la casele cărora se ducea adesea, şi se ridică şi se temeni şi sărută pământul dinainte-i. Atunci Kut Al-Kulub, după temenelile îndătinate, o întrebă:

— O, maică bună, poţi să-mi spui unde se află tânărul cel străin şi bolnav pe care l-aţi strâns în casa voastră?

Atunci soţia starostelui începu să plângă şi îi arătă cu degetul un pat ce se afla acolo şi îi spuse:

— Uite-l în pat. E un tânăr de neam ales, de bună seamă, întrucât toată purtarea lui o dovedeşte.

Atunci Kut Al-Kulub se întoarse către patul pe care zăcea întins tânărul străin, şi se uită la el cu luare-aminte, şi văzu un tinerel slab şi vlăguit şi ca o umbră; şi fu departe de a ghici că era Ghanem; dar fu cuprinsă de milă faţă de el, şi începu să plângă şi să zică:

— Oh! ce nenorocire e să fii străin, măcar de-ai fi şi emir în ţara ta!

Pe urmă îi lăsă cei o mie de dinari soţiei şeicului argintarilor şi o îndemnă să nu precupeţească nimic pentru bunăstarea tânărului bolnav; pe urmă, cu chiar mâna ei, îi dădu bolnavului leacurile scrise şi îl ajută să le bea; pe urmă, după ce şezuse mai bine de un ceas la capul său, îi ură bună pace soţiei starostelui sukului, încălecă pe catârcă şi se întoarse la sarăi.

Şi în fiecare zi se ducea prin toate sukurile şi îşi petrecea toată vremea în căutări necurmate, până când într-o zi veni şeicul s-o caute şi îi spuse:

— O, stăpâna mea Kut Al-Kulub, întrucât m-ai îndemnat să ţi-i aduc pe toţi străinii care trec prin Bagdad, am a îndruma astăzi între mâinile tale cele darnice două femei, una măritată şi cealaltă fecioară, şi amândouă pesemne de stepenă tare înaltă, întrucât călcătura şi chipul lor mi-o dovedesc; da sunt îmbrăcate ticălos, în nişte haine de păr de capră, şi fiecare poartă o desagă la gât, cum poartă cerşetorii. Şi ochii le sunt plini de lacrimi, iar inima lor e tare necăjită. Şi iacătă că ţi le aduc, întrucât numai tu, o, sultană a milelor, vei şti să le alini, şi să le întăreşti, şi să le fereşti de ruşinea şi de ocară întrebărilor neobrăzate; întrucât hotărât că nu sunt nişte făpturi care să poată a fi supuse unor întrebări neobrăzate. Din parte-mi, nădăjduiesc că, datorită binelui ce avem să i-l facem, Allah are să ne păstreze, la Ziua Răsplăţii, un loc în Grădina Desfătărilor!

Kut Al-Kulub răspunse:

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, m-ai făcut să-mi doresc fierbinte să le văd! Unde sunt?

Atunci şeicul ieşi şi se duse să le ia de după poartă, şi le aduse dinaintea cadânei Kut Al-Kulub.

Când Fetnah şi mama ei intrară la Kut Al-Kulub, ea se uită la ele şi, văzându-le frumuseţea şi hanâmia şi zdrenţele cu care erau înveşmântate, începu să plângă şi strigă:

— Pe Allah! Acestea-s femei de viţă aleasă şi deprinse cu sărăcia. Întrucât văd bine de pe chipul lor că s-au născut în cinstiri şi în bogăţii!

Iar şeicul sukului răspunse:

— Hotărât! o, stăpâna mea, adevăr grăieşti! Năpasta trebuie să se fi abătut asupra casei lor, şi împilarea să le fi asuprit şi să le fi răpit bunurile. Să le venim într-ajutor, întrucât noi îi iubim pe cei săraci şi pe cei necăjiţi, spre a ni se cădea milele lui Allah Milosârdnicul!

La vorbele acestea, mama şi fiica începură să plângă şi să se gândească la Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. Şi, văzându-le că plâng, Kut Al-Kulub începu să plângă şi ea cu ele. Atunci mama lui Ghanem îi spuse:

— O, stăpână plină de mărinimie, deie Allah să izbutim a găsi ceea ce căutăm cu inima îndurerată! Cel pe care îl căutăm este fiul lăuntrurilor noastre şi flacăra inimii noastre, fiul nostru Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub!

La numele lui Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub, cadâna scoase un ţipăt mare, căci pricepuse atunci că dinainte-i se aflau mama lui Ghanem şi sora lui Ghanem, şi căzu leşinată. Iar când îşi veni în fire, se aruncă scăldată de lacrimi în braţele lor, şi le zise:

— Nădăjduiţi întru Allah, şi în mine, o, surorile mele, căci ziua de azi va fi ziua cea dintâi a bucuriei voastre şi cea din urmă a nenorocirilor voastre! Curmaţi, aşadar, toată mâhnirea!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă vorbele îngăduite.

Dar când fu cea de a patruzeci şi treia noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că dulcea Kut Al-Kulub îi spuse mamei şi sorei lui Ghanem:

— Curmaţi toată mâhnirea!

Pe urmă se întoarse spre şeicul sukului argintarilor şi al giuvaiergiilor şi îi dădu o mie de dinari de aur şi îi zise:

— O, şeicule, să le însoţeşti acum până la tine acasă şi să-i spui soţiei tale să le ducă la hammam şi să le dea apoi nişte haine cât mai frumoase; şi să le acopere cu grijă şi cu cinstiri, fară a precupeţi nimic pentru bunăstarea lor!

A doua zi, Kut Al-Kulub nu pregetă să se ducă ea însăşi acasă la şeicul sukului, să se încredinţeze cu chiar ochii ei dacă totul fusese îndeplinit după îndrumările date. De cum intră în casă, soţia starostelui îi ieşi înainte şi îi sărută mâinile şi îi mulţumi pentru dărniciile ei; pe urmă le pofti să vină pe mama şi pe sora lui Ghanem, care fuseseră la hammam şi ieşiseră de acolo schimbate cu totul şi cu chipurile strălucind de hanâmie şi de frumuseţe. Şi Kut Al-Kulub începu să le vorbească dulce, vreme de un ceas; pe urmă îi ceru soţiei starostelui veşti despre bolnavul lor. Şi soţia şeicului răspunse:

— E tot aşa.

Atunci Kut Al-Kulub zise:

— Să mergem toate să-l vedem şi să încercăm a-l îmbărbăta!

Şi le luă pe cele două femei care, stând în iatacul pentru femei, nu putuseră să-l vadă pe bolnavul culcat în sala de oaspeţi, şi intrară toate la tânăr, şi se uitară la el cu multă duioşie şi cu milă, şi şezură jos împrejurul lui, să-i vorbească; şi, pe când tăifăsuiau, fu rostit numele de Kut Al-Kulub.

Şi, de cum auzi rostindu-se numele de Kut Al-Kulub, chipul gălbejit al tânărului bolnav se îmbujoră, trupul lui istovit se împuternici şi sufletul i se trezi; şi săltă capul, cu ochii plini de viaţă, şi strigă:

— Unde eşti, Kut Al-Kulub?

Când îl auzi pe flăcău deschizând gura pentru întâia oară şi că o strigă pe nume, Kut Al-Kulub cunoscu glasul lui Ghanem ben-Ayub, şi se aplecă repede asupra lui şi îi zise:

— O, scumpule! tu eşti Ghanem ben-Ayub!

El îi spuse:

— Da! Sunt Ghanem!

La cuvintele acestea, copila se prăbuşi pe spate, leşinată. Iar mama lui Ghanem şi sora lui, Fetnah, auzind vorbele rostite, scoaseră un ţipăt şi se prăbuşiră şi ele leşinate.

Până la urmă, după o bucată de vreme, îşi veniră în fire, se repeziră la Ghanem şi se petrecu ceea ce se petrecu – şi plânsete, şi strigăte de bucurie, şi sărutări.

Pe urmă Kut Al-Kulub, mai liniştită, îi spuse:

— Slavă şi închinăciune lui Allah, carele a îngăduit într-un sfârşit adunarea noastră a tuturor laolaltă, a mea, a mamei tale şi a surorii tale!

Apoi îi istorisi toată povestea şi adăugă:

— Califul, până la urmă, a dat crezare spuselor mele şi ţi-a dăruit ocrotinţele sale şi mi-a mărturisit dorinţa de a te vedea; pe deasupra, mă dă ţie în dar!

La vorbele acestea, Ghanem se însenină până peste poate şi îi sărută mâna cadânei Kut Al-Kulub, care îl sărută pe ochi şi pe cap. Pe urmă, Kut Al-Kulub le spuse tuturora:

— Aşteptaţi-mă aici! Am să mă întorc!

Şi se duse în grabă mare la sarai, descuie sipetul în care avea lucrurile ei cele scumpe, scoase de acolo sumedenie de dinari şi se duse la suk, ca să-i dea starostelui sukului, spunându-i:

— Cumpără pentru fiecare dintre ele şi pentru Ghanem câte patru rânduri de haine din cea mai frumoasă ţesătură, şi câte douăzeci de năframe, şi câte zece cingători, şi câte zece bucăţi din fiecare lucru de îmbrăcat!

Şi se întoarse la casa în care se aflau Ghanem şi femeile, şi îi luă pe toţi la hammam. Pe urmă le găti nişte pui şi nişte carne fiartă, şi nişte vin safi, şi vreme de trei zile îi îmbie să bea şi să mănânce, sub ochii ei; şi, după cele trei zile de hrană atâta de întăritoare, simţiră că li se întoarce viaţa şi că sufletul li se aşază iarăşi la locul lui. Pe urmă, Kut Al-Kulub îi mai duse încă o dată la hammam şi puse să li se schimbe hainele şi îi aduse îndărăt acasă la starostele sukului. Apoi chibzui să meargă la calif, se înfăţişă între mâinile lui, se temeni până la pământ şi îi duse ştire despre întoarcerea lui Ghanem ben-Ayub şi a mamei şi a surorii lui, Fetnah; şi nu uită a-i spune ce gingaşă şi ce fragedă şi ce plină de frumuseţe era tânăra Fetnah. Atunci califul spuse unui rob:

— Du-te şi adu-mi-l îndată pe Giafar!

Şi Giafar veni, iar califul îi spuse:

— Du-te şi adu-mi-l îndată pe Ghanem ben-Ayub!

Şi Giafar plecă la casa şeicului, unde Kut Al-Kulub i-o şi luase înainte şi îl prevestise pe Ghanem despre sosirea vizirului, şi îi spusese:

— O, Ghanem, mai cu seamă acuma se cere să-i arăţi califului, care l-a însărcinat pe Giafar să te ducă dinainte-i, cât de cilibiu ştii tu să vorbeşti, şi ce inimă dârză ai, şi neprihana vorbelor tale!

Pe urmă îl îmbrăcă cu caftanul cel mai scump dintre toate caftanele cele noi pe care le cumpărase din suk şi îi înmână o grămadă de dinari, şi îi spuse:

— Nu pregeta să arunci galbenii cu pumnii când ai să ajungi la sarai şi ai să străbaţi rândurile de hadâmbi şi de slugi!

Într-acestea, Giafar ajunse la casa starostelui, călare pe catârca sa; şi Ghanem alergă să-l întâmpine şi îi ură bun venit şi sărută pământul între mâinile lui; şi se făcuse iarăşi Ghanem cel frumos de odinioară, cu chipul falnic şi cu înfăţişarea lui ispititoare! Şi Giafar îl rugă să-l însoţească şi îl duse între mâinile califului. Şi Ghanem îl văzu pe emirul drept-credincioşilor, înconjurat de vizirii săi, de navabii cei mai de seamă din domnia lui şi de capii străjilor şi ai oştilor. Or, Ghanem era iscusit la vorbă, cu inima vitează, povestaş meşter, procititor dulce, ticluitor de versuri minunat. Se opri, aşadar, între mâinile califului, se uită o clipă în pământ cu o înfăţişare gânditoare, ridică apoi capul către calif şi ticlui stihurile acestea:

O, doamne-al vremii, un ochi mult milos Privi pământul, şi-l umplu de roadă.

Noi suntem fiii-acelui rod mănos Sub stăpânirea ta cea luminată.

Cad în genunchi, cu bărbile-n ţărână, La pragul tău sultanii şi emirii;

Prinos de supuşenie-şi înmână Cununile lor scumpe, stăpânirii.

O, nici pământul n-are destul loc, Nici zările nu sunt atât de-ntinse Cât să cuprindă, strânse la un loc, Puhoaiele oştimii-ţi neînvinse.

O, doamne-al vremii, ia pământu-ntreg Şi-acoperă-l cu corturile tale!

Şi leagă-apoi, să-ţi şadă la edec, Albastrele văzduhului ocoale.

Tu, soare-al lumii, lumea s-o îndrepţi!

Iar judecata ta împărătească Să-i lumineze pe cei înţelepţi, Să curme viclenia mişelească, Iar faptele supuşilor tăi drepţi Cu plată dreaptă să le răsplătească! 91

Califul rămase vrăjit de frumuseţea stihurilor, de ritmul lor strâns, de curăţenia limbii lor şi de harul stihuitorului.

Caci în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, nu mai lungi vorbele îngăduite.

Iar când fu cea de a patruzeci şi patra noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce Ghanem ben-Ayub l-a desfătat astfel pe califul Harun Al-Raşid, califul îi spuse să se apropie de scaunul său împărătesc; şi Ghanem se duse lângă scaunul domnesc, iar califul îi spuse:

— Istoriseşte-mi toate amănuntele păţaniei tale, fară a-mi ascunde nimic din adevăr!

Atunci Ghanem şezu jos şi îi istorisi califului toată povestea lui, de la început până la sfârşit. Caci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată. Iar califul rămase pe deplin încredinţat de nevinovăţia lui Ghanem şi de curăţenia gândurilor lui, mai cu seamă când auzi cinstirea lui Ghanem faţă de slovele scrise pe şalvarii cadânei, şi îi spuse:

— Mă rog ţie să-mi uşurez sufletul de nedreptatea săvârşită faţă de tine!

Şi Ghanem îi spuse:

— O, emire al drept-credincioşilor, ţi-l uşurez! întrucât tot ceea ce este al robului este bunul stăpânului său!

Califul nu pregetă, în mulţumirea lui, să-l ridice pe Ghanem la cele mai de sus huzmeturi din împărăţie; îi dărui un sarai, şi simbrii bogate, şi robi, şi roabe fară de număr. Iar Ghanem grăbi a lua cu el, în saraiul său cel nou, pe maică-sa şi soră-sa Fetnah şi pe iubita lui, Kut Al-Kulub. Pe urmă califul, care aflase că Ghanem avea o soră minunată şi încă fecioară şi tot tânără, pe nume Fetnah, îl întrebă pe Ghanem, care răspunse:

— Este sluga ta, iar eu sunt robul tău!

Califul nu pregetă a-i mulţumi, şi îi dărui o sută de mii de dinari de aur; pe urmă porunci să vină cadiul şi martorii, şi scrise senetul cu Fetnah. Şi în aceeaşi zi şi la acelaşi ceas, califul, pe de o parte, şi Ghanem pe cealaltă, intrară fiecare la soţia lui, Fetnah a califului, şi Kut Al-Kulub a lui Ghanem ben-Ayub El Motim El-Masslub.

Şi califul, dimineaţa, când se trezi, fu atâta de mulţumit de noaptea pe care o petrecuse în braţele fecioarei Fetnah şi de ceea ce dobândise, încât porunci să vină la el calamarii dăruiţi cu scriitura cea mai frumoasă, şi le porunci să scrie povestea lui Ghanem, de la început până la sfârşit, pentru ca să fie păstrată în dulapul cu hrisoave, şi să poată sluji rândurilor celor ce vor veni, şi să fie de minunare şi desfătare înţelepţilor ce vor fi chemaţi s-o citească cu cinstire, şi să se minuneze de lucrul Celuia carele a zămislit ziua şi noaptea.

Caci, urmă Şeherezada către sultanul Şahriar, nu cumva să crezi, o, doamne al veacurilor, că povestea această minunată ar fi mai desfătată ori mai uluitoare decât povestea de voinicie şi de vitejie cu Omar Al-Neman şi cu fiii săi, Şarkan şi El-Makan!

Iar sultanul Şahriar zise:

— Poţi, de bună seamă, să istoriseşti acea poveste de vitejie, de care eu n-am habar!

SFÂRŞIT

1 Cele zece Sfinte Porunci (sau Decalogul!), după credinţa ebraică, i-au fost date lui Moise de către însuşi Dumnezeu.

2 Harun-Aaron, din Vechiul Testament – fratele mai mare al lui Moise, primul mare preot al evreilor (sec. XV î. H.).

3 Iuşah, fiul lui Nun – Iosua, din Vechiul Testament, căpetenie a evreilor după Moise şi cuceritor al ţării Canaanului (sec. XV î. H.).

4 Turbanul nu este doar un obiect de îmbrăcăminte, ci adesea şi locul unde cel care-l poartă îşi ţine banii.

5 Valiu – căpetenie a unei provincii (vilaiet), locţiitor al sultanului, având şi sarcini de şef de poliţie.

6 Copft (coft sau copt) – din cuvântul grecesc aiguptios – „egiptean creştin”.

7 Ardeb sau irdab – măsură de greutate arabă, folosită şi astăzi.

8 Mai corect: al-Giavali.

9 Mai corect: Bab-en-Nasr – în traducere: „Poarta victoriei sau a ajutorului” – era cea mai frecventată intrare în Cairo, aşezată la nordul oraşului.

10 Mahomedanii nu încep nimic fară a invoca numele lui Allah.

11 In traducerea lui M. A. Sălie, hanul poartă numele de Masrur.

12 Bein Al-Kassrein – în traducere: „Intre cele două palate”- era partea străzii principale din Cairo, care se află între cele două palate ale califilor.

13 Chessaria – alt nume pentru suk, bazar. Constructorul celei de aici se numea de fapt Giaharkaz, nu Girgis.

14 Vinerea este zi de sărbătoare la mahomedani.

15 Al-Habbaniia – cartier vestit din Cairo.

16 Naip (la plural navab – în limbile europene a devenit epitet dat unui om extrem de bogat) – înseamnă, în arabă, locţiitor, şi era un titlu ce se dădea în lumea musulmană marilor ofiţeri ai sultanului, guvernatori de provincii.

17 In traducerea lui M. A. Sălie: „Intră o hanâma tânără şi frumoasă, pe cap cu o cunună împodobită cu un mărgăritar şi cu pietre scumpe, şi sulemenită cu henea şi cu antimon.” (Cu heneaua se vopseau în roşu mâinile şi picioarele, iar cu antimoniu se sulemeneau ochii.)

18 Pe Allah!

19 În traducerea lui M. A. Sălie, se spune că era vorba de nişte „migdale cu oţet, zaharisite”.

20 În traducerea lui M. A. Sălie, versurile sunt altele:

Hai, pune-ţi scut pe umăr, daireaua, şi te du;

Când dragostea te lasă, la fel s-o laşi şi tu!

21 În traducerea lui M. A. Sălie, versurile continuă astfel:

Ia sufletu-mi din mine şi trupu-mi ars şi frânt Şi dă-le-n seama rece a negrului pământ.

Acolo unde nu e nici chin şi nici cuvânt.

Şi strigă-mă pe nume din beznele afundei Când glasul tău, iubite, la mine va pătrunde, Cu lung suspin de oase şi-atunci îţi voi răspunde!

De-ai să mă-ntrebi din neguri: „Ce-i ceri lui Dumnezeu?”

Iţi va răspunde pururi suspinu-mi lung şi greu: „Sărutul tău de flăcări i-l cer şi-acum, mereu!”

22 În traducerea lui M. A. Sălie, intrarea în sarai este detaliată astfel: „Iar eu, închis în lacră, începui să plâng şi să mă rog lui Allah să mă scape de belea, pe când ei porniră şi ajunseră cu lacrele la uşa de taină a saraiului domnesc, iar lacra în care eram eu fu dusă odată cu celelalte. Şi iubita mea ajunse la hadâmbii puşi de strajă la harem, şi se duse la hadâmbul cel bătrân; iar acela se sculă din somn şi răcni la copilă şi o întrebă: „Ce este în lăzile astea?” „Sunt pline cu nişte lucruri pentru Sitt-Zobeida”, răspunse ea. Iar hadâmbul zise: „Deschide-le una câte una, ca să văd ce se află în ele!” Dar copila se împotrivi: „De ce să le deschid?” Şi atunci hadâmbul ţipă: „Nu crâcni! Lăzile trebuie să fie deschise!” şi se ridică îndată şi veni să vadă lacra în care mă aflam eu. Şi puse hadâmbii s-o ridice, iar eu atunci îmi pierdui cumpătul, şi mă scăpai pe haine, şi udul meu începu să curgă din ladă; iar fetişcana îi spuse hadâmbului: „O, şeicule, mă păgubeşti şi pe mine, te păgubeşti şi pe tine, şi strici şi nişte lucruri care preţuiesc zece mii de dinari! In lada aceasta sunt haine de tot Felul, precum şi patru mannii* cu apă de la Zemzem**; iar acuma apa s-a vărsat pe hainele din ladă şi iacătă cum a spălat vopselile.” „Ia-ţi lada şi du-te, spuse hadâmbul”; şi slugile luară lada şi grăbiră să plece, iar celelalte lăzi porniră după mine. Şi, când ei porniră, deodată ajunse până la urechile mele un glas care spunea: „Vai, vai! Califul, califul!” Iar eu, auzind, murii de viu şi îngânai vorbele a căror rostire abate spaima: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Preaslăvitul şi Preamăritul! Iacătă un bucluc în care in-am băgat singur-singurel!” Şi îl auzii pe calif cum o întrebă pe iubita mea: „Vai de păcatele tale! Ce ai în lăzi?” Iar ea răspunse: „In lăzi am nişte lucruri pentru Siţt-Zobeida.” Da califul zise: „Deschide-le!” Iar eu, auzind, murii de tot şi gândii în sine-mi: „Pe Allah, ziua aceasta este cea din urmă zi a mea pe pământ! De-oi mai rămâne întreg, am să mă închin ei şi am s-o cinstesc postind de toate; iar dacă isprava mea se va da în vileag, atunci mi-a zburat capul! OP.” Şi începui să rostesc: „Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai singur Allah, şi Mohamed este trimisul lui Allah…” Şi auzii – urmă tânărul – cum fata spunea: „In lăzile acestea mi s-au încredinţat nişte lucruri şi nişte haine pentru Sitt-Zobeida; nu ştiu ce fel, întrucât nu le-am văzut!” Ci califul strigă: „Trebuie numaidecât să le deschideţi şi să mă uit în ele!” Pe urmă chemă hadâmbii şi le zise: „Adu-ceţi-mi lăzile!” Iar eu mă încredinţai că m-am prăpădit, fară de nici o îndoială, şi lumea pieri pentru mine. Iar hadâmbii începură să aducă lacră după lacră, şi califul vedea în ele parfumuri, şi bogasiuri, şi haine scumpe; şi toate lăzile fură deschise, iar califul se uita cu luare-aminte atât la haine, cât şi la celelalte, până ce nu mai rămase decât lada în care care mă aflam eu.

Şi hadâmbii şi puseseră mâna s-o deschidă, dar fata se repezi dinaintea califului şi spuse: „Lacra aceasta care se află sub ochii tăi să nu o deschidem decât la Sitt-Zobeida. întrucât în ea se află lucrurile sale femeieşti de taină!” Şi, auzind vorbele acestea, califul porunci să se ia lăzile, iar hadâmbii porniră, şi mă luară cu lada în care mă aflam, şi mă puseră într-o odaie, peste celelalte lăzi (iar mie mi se uscase gura de-a binelea).

Iar acolo iubita mea mă slobozi şi îmi zise: „Nu mai este nici un necaz şi nici o primejdie pentru nimeni; uşurează-ţi pieptul şi linişteşte-ţi inima, pană vine Sitt-Zobeida – poate că are să fie bine.” Şi nu şezui mult, şi ilcodată văzui că vin zece fete roabe…” (*Mann – măsură pentru capacităţi, aproximativ egală cu un litru.

        **Zemzem sau Zamzam – fântână din oraşul Mecca, a cărei apă este considerată de către musulmani ca tămăduitoare.)

23 Expresie folosită adesea de povestitorul arab, prin care se arată că cineva nu a strălucit în îndeplinirea unui act oarecare. Dimpotrivă, când se spune: „Chipul tau a albit”, înseamnă că te-ai dovedit strălucit.

24 El-Saieda – hanâma cea mare, stăpâna.

25 Formulă de bun-rămas sau de încheiere: „Pacea fie asupră-vă!”

26 În traducerea lui M. A. Sălie, elogiile la adresa oraşului Cairo, precum şi versurile, sunt mult mai ample: „Un altul îşi dădu şi el cu părerea: „Bagdadul este Cetatea Păcii şi Maica Lumii!”. „Cine nu a văzut Cairo, nu a văzut lumea – spuse tatăl meu, care era cel mai în vârstă dintre ei. Pământul lui e aur, nopţile lui sunt o minune, femeile lui sunt hurii, iar casele-i sunt saraiuri; ceru-i e pururea acelaşi, iar miresmele-i sunt o beţie; mâlul Nilului e ca un sabur – da toate astea încă nu sunt Cairo, întrucât Cairo este lumea întreagă, iar Allah îl preţuieşte până într-atâta, încât s-a spus:

Cum aş putea să uit Cairo Şi fermecata-i strălucire?

Ce alt pământ să mă mai cheme Cu fericiri de peste fire?

Cum aş putea – când se înalţă, Precum a raiului grădină, Plin pretutindeni de cântare, De flori, de tihnă şi lumină?

El e cetatea frumuseţii, Sălaşul minţilor isteţe.

Acolo buni şi răi de-a valma S-au adunat să se răsfeţe.

Acolo-s datinile strânse Din vremuri mari, cu cinste mare, Iar adunarea lor e-asemeni C-un crâng de palmieri în floare.

Când ne va despărţi judeţul Din urmă-al lui Allah, odată, Să nu uitaţi iubirea sfântă Ce ne-a legat pe viaţa toată.

Să v-amintiţi cum sună vântul Peste Cairo ca pe-o strună, Când din grădini suflarea-i caldă Cu-al nostru suflet se-mpreună.

Iar dacă l-aţi vedea în faptul serii, când umbra nopţii cade peste el, chiar că v-ar învălui ca o minune şi v-aţi încredinţa de vraja lui.”„

27 În traducerea lui M. A. Sălie: „Şi, văzând-o, rostii:

Frumoasă‘i vremea noastră., şi vrăjită:

Hulită-adesea, şi dispreţuită, Înnebuneşti de-atâta risipire, Beţie, şi-nchinare, şi iubire.

Luceşte luna pe chilim de stele, Se-nclină ramu-n hainele-i prea grele, Blând trandafirul şade să se culce Când iasomia-nchide ochii dulce.

Prietenia şi iubirea cântă -

Mi-eşti dragă, viaţă tânără şi sfântă!”

28 În traducerea lui M. A. Sălie: „şi îşi plesni palma dreaptă de cea stângă şi, punându-şi năframa peste ochi, plânse o vreme; apoi grăi:

Văzui în urmă-mi lumea sărmană mai departe Şi tot ce-i viu cum trece şi se afundă-n moarte.

Ce lungă-i aşteptarea de dor întru iubire, Şi cât de scurt e drumul până la despărţire.”

29 Ibn-Abbas – văr al lui Mahomed, căruia i-au fost atribuite multe vorbe pe care i le-ar fi spus Prorocul.

30 Şafar este cea de a doua lună după calendarul musulman.

31 Anul 763 de la hegiră (16 iulie 622, dată considerată ca început al erei musulmane) nu corespunde cu anii de domnie ai sultanului despre care este vorba în poveste, El-Mustasser Billah (1226-1242), nici chiar cu cei ai lui EI-Mustassim Billah (1242-1258), urmaşul său, şi cu atât mai puţin cu anul 7320 „de la vremile lui Alexandru”, cum se adaugă în redactarea tradusă de M. A. Sălie.

32 Planeta Marte.

33 Planeta Mercur.

34 El-Samet (mai corect: As-Samit) – adică Tăcutul.

35 El-Bacbuc (mai corect: ali-Bacbuc) – înseamnă, de fapt, doar Limbutul.

36 El-Haddar (mai corect: ali-Haddar) – înseamnă doar Palavragiul.

37 În traducerea lui M. A. Sălie, Bacbac este numit Baclik sau Fakik, adică Vorbăreţul.

38 El-Kuz El-Assuani (mai corect: Ali-Kuz ali-Asvanî)) – adică Urciorul de Assuan.

39 El-Aşar (mai corect: el-Aşşar sau ali-Faşşar) – adică Guralivul.

40 Şakalik (sau Şakaşik) – adică Flecarul.

41 În traducerea lui M. A. Sălie, aici textul este următorul: „Iar eu scosei astrolabul şi îi socotii înălţimea şi aflai că aşezarea stelelor nu era prielnică şi că a da atunci slobozire sângelui era anevoie, şi îi spusei tatălui tău; şi el se supuse vorbelor mele, şi aşteptă, iar eu rostii întru lauda lui:

Venii în graba la stăpânul meu Să-i fac o hărăcsire minunată;

Ci nu-i prielnic ceasu-acesta greu, Că piază-rea stă gata să se-abatăl Şi începui atunci să-i desfăşor Minuni câte le ştiu şi se pot spune;

Şi taine-adânci ascunse tuturor Le deşternui cu multă-nţelepciune.

Iar inima-i se-aprinse şi grăi: „Înţelepciunea ta e-atotputinte, Tu ştii tot ce se poate-n lume şti, O, zăcământ de gânduri şi de minte!”

Şi i-am răspuns:

O, doamne-al nostru, poţi Să ai întreaga ştiinţă-a lumii-n mână, Şi să-i întreci pe înţelepţii toţi, Şi-nţelepciunea să ţi-o faci stăpână.

Să fii cum nu e altul firoscos, Cu mintea care ştie-adânc străbate Fiece taină – şi mărinimos, Şi priceput, şi plin de bunătate!”

42 După traducerea lui M. A. Sălie, i se dau o sută şi trei dinari, şi haine, şi se adaugă: „Şi, după ce îi luai sânge, nu mai putui să tac şi spusei: „Pe Allah, stăpâne al meu, ce vrea să zică vorba ta: „Daţi-i o sută şi trei dinari?” Şi el răspunse: „Un dinar pentru cetitul în stele, un dinar pentru învăţăturile date şi un dinar pentru hărăcsire, iar o sută de dinari şi hainele pentru laudele ce mi-ai adus.”„

43 La M. A. Sălie: „Spune poetul:

Când vrei să-ncepi o treabă., de-orice fel, Te sfătuie cu-un înţelept, şi fă cum zice el.”

44 La M. A. Sălie: „O, doamne, zorul este de la Satana, iar negraba de la Milostivuitorul!” Şi prociti:

Să nu te preazoreşti vreodată în nici o treabă. Dimpotrivă!

Fii milostiv cu toată lumea., să-ţi fie şi ea milostivă.

Nu-i braţ care să nu-şi găsească un braţ la fel, însoţitor:

Orice asupritor îşi află şi el un alt asupritor!

45 În traducerea lui M. A. Sălie, bărbierul rosteşte aici versurile:

Copilul va fi aidoma., fireşte, Cu taică-său, când va ajunge om -

Aşa cum poţi într-adevăr cunoaşte, Doar după rădăcina lui, un pom.

46 În traducerea lui M. A. Sălie: „Stăpânul hammamului bate în dairea un fel de descântece şi joacă şi cântă: „Eu mă duc, măicuţa mea, să-mi umplu urciorul!” Neguţătorul de seminţe se dovedeşte încă şi mai isteţ, şi joacă, şi cântă: „O, asupritoareo, o, stăpâna mea, tu niciodată nu te-nduri!” – şi la toţi ni se topesc sufletele de-atâta râs. Da gunoierul aşa de frumos cântă, că stă pasărea-n loc: „încuie nevastă-mea pâinea în dulap” – şi e bărbat atâta de frumos şi de duhliu, încât eu încep să spun despre frumuseţea lui:

I-aş da gunoierului viaţa-mi, Din dragostea câta i-o am -

Holteiul cu chip de femeie, Subţire, mlădiu ca un ram.

Sortitu-i-a soarta să fie Cum nu e un altul – şi-i spun (Iar focul în mine se-aprinde Ca-n vatră un jar de cărbuni): „Aprinsu-mi-ai focul în suflet!”

Iar el îmi răspunde şi-mi spune: „Ajunse fochist gunoierul, Ia uite că nu-i de minune!”

47 în traducerea lui M. A. Sălie, versurile sunt scurte ca o sentinţă:

Să nu alungi plăcerea ce ţi-a ieşit nainte, Că uite-i drumul soartei, şi-i scurt pân’ la morminte!

48 În traducerea lui M. A. Sălie, bărbierul îşi începe povestea astfel: „Eram la Bagdad pe vremea lui Ali-Mustansir Billah, fiul lui Ali-Mustadi…” – El-Muntasser Billah (mai corect Ali-Mustansir Billah – adică Biruitorul-cu-ajutorul-lui-Allah), calif care a domnit între anii 1226-1242, nu era fiul, ci strănepotul lui Ali-Mustadi, care a domnit între anii 1170-1180.

49 În traducerea lui M. A. Sălie: „Era casa unuia din neamul barmakizilor „ adică din vestita familie a urmaşilor vizirului Halid ibn-Barmaka (a trăit în sec. VIII), din care făceau parte şi Giafar, vizirul califului Harun Al R.işid, precum şi mulţi alţi înalţi dregători de la curtea califilor arabi

50 Adică în hagialâc.

51 Formula celebră a mărturisirii de credinţă la musulmani: „Nu este alt Dumnezeu decât Allah!”

52 În traducerea lui M. A. Sălie, versurile diferă:

Când bidiviii duşmanilor, roată, Jur-împrejuru-i năvălesc avan, El intră-n oastea lor cu greua-i spadă, Măcelărind duşman după duşman, Şi-n inimile cailor împlântă Cumplita-i lance, fără de habar.

Atâta-i de năprasnic când se-avântă Stăpânul nostru, cât, văzându-l doar, Vrăjmaşii gem, cu vitejia frântă, Iar călăreţii-ncremenesc pe dată Sub pavăza zadarnic ridicată.

53 În traducerea lui M. A. Sălie, versurile sunt altele:

Ciudată frumuseţe ca de vis, între femei ca luna printre stele, Sfioasă căprioară tremurând, cu mersul ca al sprintenei gazele.

Al cerurilor veşnic vistier i-a dat şi străluciri, şi măreţie, Şi nuri, şi minte, şi un boi gingaş ca ramul tânăr care se-nmlădie.

Pe cerul de lumină-al feţei ei ard şapte stele care stau de strajă La poarta-naltă-a mândrei frumuseţi şi la neprihănita-i sfântă vrajă.

Iar dacă un bărbat ar ticlui să-şi furişeze ochii, vreun mijloc, Toţi diavolii din glasul ei atunci ar izbucni în limbi prelungi de foc.

54 Dulcea iubită.

55 La M. A. Sălie, stihurile sunt mai concise:

Râu mă-ngenunche soarta şi mă-mpilă, Că soarta-i cruntă-n spornica ei silă.

Cândva umblam mereu neobosit -

Acuma şi când stau sunt ostenit.

56 În traducerea lui M. A. Sălie, versurile sunt mult mai concise Eu voi muri! Că toţi murim odată, Simt moartea-n preajma mea, neîndurată, Nimic nu scapă din puterea-i mare, Numai Acela-care-n veci nu moare!

57 În traducerea lui M. A. Sălie: „Şi cineva a procitit înainte de ieşirea din casă:

A cincea zi veni şi ceasul mare Al despărţirii grele, la plecare:

Sclipesc pe mine hainele frumoase Cu care alta mâna mâ-mbrăcase.

Pe umerii lor, patru inşi mă saltă,

58 In traducerea lui M. A. Sălie, strofa aceasta are întrucâtva alt sens:

În mână de-aş avea avere multă Şi-aş ţine-o-nchisă straşnic sub zăvor, Atunci mărturisesc cu hotărâre:

Usuce-mi-s-ar mână şi picior!

59 În traducerea lui M. A. Sălie, textul acestor versuri se reduce la strofa următoare:

Destule zile-ai petrecut tihnit Fâr-a gândi la ce ne e sortit;

Te-ai desfătat şi-n nopţile senine -

Ci-adesea bezna nevestită vine!

60 În traducerea lui M. A. Sălie:

Se-ascund de-ndată ce mă văd la prag Toţi câţi i-am ghiftuit cândva cu drag.

61 În traducerea lui M. A. Sălie, aici sunt intercalate următarele: „Luă o bucată de rogojină din frunze de palmier pe care şi+o puse în cap şi luă în mână două smocuri de halfă şi plecă şi se duse la sarai, unde era sultanul”. (Rogojina pusă pe cap şi mănunchiurile de halfă – plantă erbacee din grupa coliliei – erau semnele de jălbar care mergea să se plângă domnului.)

62 Este vorba, fireşte, de Coran

63 Ya leili! Ya eini! – în traducere: „o, noapte! o, ochi!” – este un fel de refren, care se foloseşte în mai toate cântecele arabe de dragoste.

64 Mărire lui Allah!

65 În varianta tradusă de M. A. Sălie:

O, tu, cel săritor s-ajuţi Pe nişte bieţi îndrăgostiţi, Arşi de-o iubire fără leac, Şi alungaţi, şi asupriţi, Tu doar cu binele ne-mbii Pe drumul nostru spre neunde, Tu, falnicul ocrotitor Ce inimile ne pătrunde, Durerea toată ne-o pricepi Şi sărăcia noastră toată, Şi poţi să faci ce vrei cu noi În bunătatea-ţi fără pată!

Cu câtă slavă ne-ai primit În casa ta cu mese pline -

Mă tem că noi nu vom putea Să-ţi mulţumim cum se cuvine.

66 Mătase produsă în Iskandaria – numele arab al oraşului Alexandria.

67 Produsă în Baalbek – numele arab al oraşului Heliopolis, din Siria.

68 Un fel de basma, care acoperă partea de jos a feţei.

69 În varianta lui M. A. Sălie, versurile sună altfel:

Mâhniri, şi chin, şi doruri – din tot ce-a fost – adun.

Îmi stau năluci în preajmă, şi trupul mi-l răpun.

70 Sura – verset (din Coran).

71 În varianta lui M. A. Sălie: „Unde-s Chosroii-acum şi unde-s satrapii lor, ce-au strâns averi.

Din nedreptăţi?

— Şi ei pieiră, şi-averea strânsă din dureri.”

72 La M. A. Sălie:

Judecătorii lasă-i să judece cum vor.

Tu bucură-te numai să scapi din mâna lor.

73 El-Motim. El Masslub – în traducere: Robul iubirii pierzătoare.

74 Fetnah (sau Fitne) – în traducere: Ispita fermecătoare. Totodată, acest nume este şi al unei flori înmiresmate, Acacia farnesiana.

75 Muşc – substanţă cu puternic miros specific, secretată de pielea unui mamifer din familia cervideelor, numit cabarga. Se păstrează în saci făcuţi din pielea uscată a acelui animal.

76 Turbehă – monument funerar.

77 Valiul avea şi funcţia de şef al poliţiei oraşului.

78 Valiul avea şi funcţia de şef al poliţiei oraşului.

79 Banjuloste narcoticul cunoscut mai mult sub numele de haşiş.

80 În varianta lui M. A. Sălie, fata se exprimă mai întâi în versuri:

Mângâie-l, vânt, pe cel preaînsetat Căruia nimeni setea nu-i adapă Şi nu-i alintă sufletul aprins Măcar cu-o gură proaspătă de apă.

81 Numele pe care le strigă fata aici sunt cele ale roabelor sale. In traducerea lui M. A. Sălie, nu Riha (în traducere: Adiere) este strigată întâi, ci Zahra (mai corect: Zahr-ali-Bustan, adică, în traducere, Floare de grădină).

82 Mai corect, Sabihe – adică Frumoasa.

83 Mai corect, Segeret-ad-durr – adică Ramură de mărgăritare.

84 Mai corect, Nur-ali-huda – adică Lumina dreptei credinţe.

85 Adică Steaua nopţii.

86 Corect, Nadsmet as-subh – adică Steaua dimineţii.

87 Mai corect, Nuzhe – adică Fermecătoarea.

88 La M. A. Sălie, mai sunt strigate: Hulve (adică Dulcea, cuvânt care a ajuns în limba română, denumind produsul de cofetărie „halva”) şi Zarife (adică Eleganta, cuvânt ajuns în româneşte, ca turcism, sub forma de „zarif).

89 Unchiul profetului, Ali-Abbas Ibn Abd-Ali-Muttalib, unchiul lui Mohamed şi întemeietorul dinastiei abbasizilor, care a condus califatul de răsărit de la anul 750 până la căderea Bagdadului sub mongoli la 1258. Harun Al-Raşid a fost cel de al cincilea calif din această dinastie.

90 Dulceaţa inimilor.

91 În varianta lui M. A. Sălie, versurile diferă întrucâtva:

Să trăieşti, măre doamne, atoate mai presus, Cel dăruit cu daruri cum n-au mai fost şi nu-s!

N-au vrut să ţi se-nchine ai lumii mândri crai, Nici domn peste palatul Hostroilor* să stai, Şi-acum la pragu-ţi craii din patru zări aduşi Cununile lor scumpe îţi dăruie supuşi.

Iar când te văd cu ochii, cuvântul li se-ngânâ, Cad în genunchi de-a valma cu frunţile-n ţărână.

Ţi-aducprinoase scumpe sultanii lumii toţi, Şi craii, şi vlădicii, cu moşi şi cu nepoţi.

Stă scut şi pace lumii al oştii tale val, Cum stă-ntre stele-n ceruri lumina lui Zohal**.

Păstreze-te-n putere Allah, şi ani destui, Chinovnic al averii şi-al bunurilor lui.

Că tu pe-ntregpământul ai semănat dreptate, Şi luminezi văzduhul şi zările, pe toate.

        *Hostroe este numele a doi regi persani din dinastia Sassanizilor, rămaşi legendări pentru bogăţiile lor.

        **Zohal este numele arab al planetei Saturn, dar de fapt aici cuvântul se referă la Calea Lactee.