Povestea arapului Kafur, cel de al doilea hadâmb sudan.

Aflaţi, dar, o, fraţilor, că aveam opt ani la începutul poveştii mele. Da eram de mult tare iscusit la dibăcia de a minţi; şi în fiecare an, numai o dată pe an, îi trăgeam negustorului de robi o minciună de-i plesnea fundul şi cădea cu zgaidele în sus. Încât negustorul de robi ajunse să vrea a se descotorosi de mine cât mai iute şi mă duse în mâinile telalului din mezat şi îi spuse să mă strige în suk astfel: „Cine vrea să cumpere un arăpel cu meteahna lui?” Şi telalul porni să străbată cu mine toate sukurile, strigând vorbele acelea. Şi îndată un isteţ dintre negustorii din suk veni şi îl întrebă pe telal:

— Da care-i meteahna arăpelului?

El răspunse:

— Este aceea de a spune în fiecare an o minciună, o singură minciună, nu mai mult!

Negustorul întrebă:

— Şi ce preţ s-a hotărât pentru arăpelul acesta cu meteahna lui?

El răspunse:

— Numai şase sute de drahme.

Negustorul zise:

— II iau. Şi ia şi tu douăzeci de drahme pentru misitie.

Şi pe loc fură adunaţi martorii la vânzare, şi târgul se încheie între telal şi negustorul din suk. Atunci telalul mă duse la casa noului meu stăpân, luă banii şi misitia, şi plecă.

Stăpânul meu nu se zgârci să mă îmbrace curat şi într-un fel care îmi şedea bine; şi şezui aşa la el un an întreg fară nici un necaz. Da veni al doilea an, şi se prevestea ca un an binecuvântat, plin de roadă şi cu belşug de poame. Încât negustorii nu şovăiră a-şi da ospeţe unii altora pe la grădini; şi fiecare la rându-i se întrecea să facă târguieli pentru zaiafet, până ce veni şi rândul stăpânului meu. Atunci stăpânul meu îi pofti pe negustori la o grădină a lui afară din cetate, şi porunci să se care acolo tot ce era de trebuinţă ca mâncare şi băutură; şi toată lumea şezu jos să bea şi să mănânce, de dimineaţă până la prânz. Atunci stăpânul meu avu trebuinţă de un anume lucru, pe care îl uitase acasă şi îmi zise:

— O, robule, încalecă pe catârca mea şi du-te iute acasă să-i ceri stăpânei tale cutare lucru, şi dă zor de te întoarce.

Iar eu mă supusei poruncii şi pornii cu toată grabă spre casă.

Când ajunsei aproape de casă, începui să scot nişte ţipete amarnice şi să vărs nişte lacrimi mari; şi numaidecât mă înconjură o liotă de locuitori de pe uliţă şi din mahala, mari şi mici. Şi muierile îşi iţiră capetele pe la uşi şi pe la ferestre, iar soţia stăpânului meu îmi auzi ţipetele şi veni să deschidă, urmată de fetele ei; şi toate mă întrebară ce pricină mă aducea aşa.

Eu răspunsei, plângând:

— Stăpânul meu, care şedea în grădină cu oaspeţii, a plecat o clipită ca să se ducă lângă un zid, pentru o nevoie. Şi deodată zidul s-a prăbuşit, şi stăpânul meu a pierit sub dărâmături. Eu atunci, speriat, am sărit pe catâr că şi-am venit în fuga mare să vă dau de ştire cum stă treaba.

Când auziră vorbele mele, femeia şi fetele începură să scoată nişte ţipete amarnice, să-şi sfâşie hainele şi să se plesnească pe obraji şi pe cap cu palmele; şi toţi vecinii veniră fuga şi le înconjurară. Pe urmă soţia stăpânului meu, în semn de jale mare, precum e datina la moartea fară de veste a capului casei, începu să răstoarne casa, să sfarme şi să spargă poliţele şi lucrurile, să le arunce pe ferestre, să facă praf ce se putea face praf, şi să smulgă uşile şi ferestrele. Pe urmă puse să fie vopsite toate zidurile pe dinafară cu albastru şi lipi pe ele fleoaşte de noroi. Şi ţipă la mine:

— Kafur, ticălosule, ia uite cum stai înţepenit! pune mâna şi ajută-mă să sparg dulapurile, să sfărâm toate sculele şi să fac cioburi toate farfuriurile!

Eu atunci, fară a mai avea trebuinţă de alt îndemn, mă repezii cu toată inima şi mă apucai să sparg şi să sfarm tot, şi dulapuri, şi lucruri scumpe, şi farfuriuri; pusei pe foc şi chilimurile, şi păturile, şi perdelele, şi ţesăturile cele de preţ, şi perinele; când isprăvii, mă apucai şi de casă şi mă repezii la tavane şi la pereţi, şi stricai totul din temelie până în creştet. Şi în toată vremea asta nu conteneam să mă jelui şi să mă bocesc:

— O, bietul meu stăpân! o, nenorocitul meu de stăpân!

După asta, stăpâna mea şi fetele ei îşi aruncară iaşmacele şi, cu chipurile dezvelite şi cu pletele deşirate, ieşiră în uliţă şi îmi ziseră:

— O, Kafur, ia-o înaintea noastră ca să ne arăţi drumul şi du-ne la locul unde a fost îngropat stăpânul tău sub dărâmături. Că trebuie să-l scoatem de acolo ca să-l punem în sicriu, şi să-l aducem acasă, şi-apoi să-i facem slujbele de înmormântare care i se cuvin!

Atunci o luai înaintea lor, ţipând întruna:

— O, bietul meu stăpân!

Şi toată lumea venea după mine, cu femeile cu feţele dezvelite şi cu părul răvăşit, ţipând şi gemând. Şi încet, încet alaiul nostru spori cu toţi locuitorii de pe toate uliţele pe care le străbăteam, bărbaţi, femei, copii, fete şi babe; şi toţi se băteau peste faţă şi plângeau până peste poate. Iar pe mine mă apucă cheful să-i duc să înconjure cetatea şi-i făcui să străbată toate uliţele; şi toţi trecătorii întrebau ce s-a întâmplat, şi li se povestea ce mă auziseră pe mine spunând, şi strigau atunci: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah cel Preaînalt şi Atotputernic!”

Ast timp, câţiva o povăţuiră pe femeia stăpânului meu să meargă mai întâi să-l caute pe valiu77 şi să-i istorisească nenorocirea. Şi toţi merseră la valiu, pe când eu le spusei că mă duc înaintea lor la grădină, la năruiturile care îl îngropaseră pe stăpânul meu.

Ci în clipa aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a treizeci şi noua noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul Kafur îşi urmă astfel istorisirea păţaniei sale:

Eu atunci fugii la grădină; iar femeile, cu toţi ceilalţi, se duseră la valiu şi îi povestiră întâmplarea. Atunci valiul se sculă şi încălecă pe cal şi luă cu el nişte robi încărcaţi cu lopeţi şi cu cazmale, cu saci şi cu coşuri; şi toată lumea luă calea grădinii, urmând arătările mele.

Eu la rându-mi îmi pusei ţărână pe cap, începui să mă plesnesc peste faţă şi ajunsei la grădină, ţipând:

— O, biata mea stăpână! vai, bietele mele stăpâne cele mici! uf, stăpânii mei stăpâni!

Şi ajunsei aşa între oaspeţi. Când mă văzu – cu capul plin de ţărână şi bătându-mă peste ochi şi ţipând: „Vai, cine o să mai aibă grijă de mine de aci înainte? Uf, ce femeie are să mai fie vreodată atâta de bună ca biata mea stăpână!” – stăpânul meu se schimbă la chip şi se şofrăni de tot, şi îmi zise:

— Ce ai, o, Kafur? Şi ce s-a întâmplat, spune?

Eu spusei:

— O, stăpâne al meu, când mi-ai dat poruncă să mă duc la stăpâna mea să caute ceea ce ai cerut, am ajuns şi am găsit casa toată prăbuşită, şi îngropate sub dărâmăturile ei şi pe stăpâna mea, şi pe fetele ei!

El atunci strigă:

— Stăpâna ta n-a putut să scape?

Eu spusei:

— Vai, nu! Nimenea n-a scăpat; cea dintâi care a fost lovită a fost chiar stăpâna mea cea mare!

El îmi zise:

— Da stăpâna ta cea mică, cea mai mică dintre copilele mele, n-a izbutit să scape?

Eu spusei:

— Păi nu!

El îmi zise:

— Da catârca, nici ea n-a izbutit să scape, catârca, aceea pe care o călăresc eu de obicei?

Eu răspunsei:

— Nu, o, stăpâne al meu, că zidurile casei şi zidurile grajdului s-au prăbuşit peste tot ce era viu în casă, până şi peste oi, şi peste gâşte, şi peste găini! Şi toate au ajuns o grămadă de carne storşită şi au pierit sub dărâmături. Şi nu a mai rămas nimic.

El îmi zise:

— Şi nici baremi stăpânul tău cel mare, cel mai mare dintre băieţii mei?

Eu spusei:

— Vai, nu! Nu mai e nimenea viu. Şi nu mai e nici casa, nici cei din ea. Şi nu mai e nici baremi o urmă din toate. Cât despre oi, despre gâşte şi despre găini, la ceasul de-acuma trebuie să fie prada pisicilor şi a câinilor.

Când stăpânul meu auzi vorbele mele, lumina se preschimbă în ochii lui în neguri; îşi pierdu toată simţirea şi toată vrerea; şi picioarele i se ologiră; şi vinele i se damblagiră; şi spinarea i se frânse. Pe urmă începu să-şi rupă hainele şi să se bată peste ochi, şi să-şi smulgă turbanul de pe cap. Şi nu conteni să se zbuciume aşa şi să se bată, decât când îşi văzu tot chipul plin de sânge. Şi strigă: „Of, copiii mei! of, nevasta mea! of, ce prăpăd! of, ce nenorocire se asemuie cu a mea!” Pe urmă toţi negustorii începură să se vaicăre la fel şi să plângă cu el, spre a-i arăta mila lor, şi îşi sfâşiară hainele la fel.

După care, stăpânul meu, urmat de toţi oaspeţii, plecă de la grădină, dându-şi întruna lovituri amarnice, mai cu seamă peste ochi. Şi ajunse ca un om beat. Da de-abia ieşi pe poarta grădinii, că văzu un vârtej mare de praf şi auzi nişte ţipete mari de jelanie. Şi îndată îl văzu pe valiu, cu toţi oamenii săi şi urmat de femeile casei, de toţi locuitorii din mahala şi de toţi trecătorii care li se alăturaseră de-a lungul drumului, dornici să afle cum s-a petrecut nenorocirea. Şi toată lumea plângea şi se tânguia.

Cea dintâi fiinţă cu care stăpânul meu se întâlni ochi în ochi fu stăpâna mea, soţia lui, şi, în urma ei, fetele sale.

La vederea lor, stăpânul meu rămase năuc şi îşi simţi minţile cum îşi iau zborul; pe urmă începu să râdă şi toţi se aruncară în braţele lui şi i se agăţară de gât, plângând şi spunând:

— O, tată! binecuvântat să fie Allah că te-a scăpat!

El le zise:

— Dă voi cum aţi scăpat şi ce-aţi păţit acasă?

Soţia lui spuse:

— Binecuvântat fie Allah, carele ne-a ajutat să-ţi vedem chipul nevătămat! Da cum ai făcut de-ai scăpat şi-ai ieşit de sub dărâmături? Că noi, precum vezi, suntem teferi şi sănătoşi. Şi fară ştirea năprasnică pe care Kafur a venit să ne-o aducă, nu s-ar fi întâmplat nimic nici acasă!

El se minună:

— Ce ştire?

Ea spuse:

— Kafur a venit acasă, cu capul gol, cu hainele sfâşiate, şi ţipând: „O, bietul meu stăpân! O, nenorocitul meu de stăpân!” Noi i-am zis: „Da ce este, o, Kafur?” El a spus: „Stăpânul meu s-a cuicit lângă un zid ca să-şi îndeplinească o nevoie, când deodată zidul s-a prăbuşit şi l-a îngropat de viu!”

Atunci stăpânul meu, la rându-i, le spuse:

— Pe Allah! păi Kafur a venit chiar adineaori la mine ţipând: „O, stăpâna mea! o, bieţii copii ai stăpânului meu!” Eu i-am zis: „Da ce este, o, Kafur?” El mi-a spus: „Stăpâna mea s-a prăpădit, şi ea şi toţi copiii, sub dărâmăturile casei!”

Cu asta, stăpânul meu se întoarse spre mine şi văzu că eu îmi turnam mai departe ţărână în păr şi mă jeluiam, şi îmi sfâşiam hainele, şi îmi azvârleam cât colo turbanul. Atunci îmi aruncă un strigăt năprasnic, spre a-mi spune să mă apropii. Şi mă dusei la el, şi îmi zise:

— A, rob ticălos! cobe de arap, pui de lele şi plod de căţea! o, blestemat din neam blestemat! Pentru ce ne-ai pricinuit toate necazurile astea şi ne-ai stârnit toate buclucurile astea? Da, pe Allah! am să te pedepsesc pe măsura fărădelegii tale, am să-ţi despart pielea de pe trup şi trupul de pe oase!

Eu atunci, fară nici o sfială, îi spusei:

— Pe Allah! ia să te văd că îmi faci vreun rău cât de mic, după ce m-ai cumpărat cu meteahna mea, şi asta de faţă cu martori, şi martorii au să mărturisească toţi că m-ai cumpărat fiind prevestit. Aşa că ştiai că meteahna mea este să trag o minciună pe fiecare an; şi-apoi aşa au strigat şi telalii. Or, chiar sunt dator să te prevestesc că tot ce am făcut nu este decât o jumătate de minciună şi că până la sfârşitul anului îmi rămâne să făptuiesc cea de a doua jumătate a minciunii întregi, pe care trebuie s-o împlinesc!

La vorbele acestea, stăpânul meu strigă:

— O, tu, cel mai spurcat şi cel mai afurisit dintre toţi arapii, ce?! tot ce-ai săvârşit nu este decât o jumătate de minciună? Chiar că asta-i o pacoste peste măsură! Du-te, câine şi pui de căţea, te izgonesc! Eşti slobod de orice robie!

Eu îi răspunsei:

— Pe Allah! dacă tu mă slobozeşti, eu nicidecum! Că eu nu vreau să te slobozesc până nu s-o încheia anul şi nu mi-oi împlini şi cealaltă jumătate a minciunii! Numai atunci urmează să mă duci la suk şi să mă vinzi la preţul la care m-ai cumpărat, cu meteahna mea. Iar acuma nu poţi să mă lepezi, întrucât nu am nici un fel de meserie spre a-mi ţine zilele. Şi tot ceea ce îţi spun este lucru legiuit, şi pecetluit în chip legiuit de către legiuitori încă de când am fost cumpărat!

Pe când noi vorbeam în felul acesta, toţi locuitorii care veniseră acolo ca să fie de faţă la înmormântare întrebară ce s-a întâmplat. Atunci li se povesti, şi valiului, şi tuturor negustorilor, şi tuturor prietenilor, minciuna pe care o trăsesem, şi li se spuse:

— Da toate astea nu sunt decât numai o jumătate de minciună!

La lămuririle date, toţi cei de fată rămaseră uluiţi peste măsură şi găsiră că jumătatea aceea era încă tare nemăsurată. Şi mă afurisiră şi îmi aruncară tot soiul de ocărâturi care de care mai amarnice. Da eu stătui dârz, râzând şi spunând:

— Cum poate să mă certe, de vreme ce m-a cumpărat cu meteahna mea?

Ajunserăm în curând pe uliţa pe care locuia stăpânul meu; şi văzu că toată casa lui nu mai era decât o grămadă de dărâmături, şi află că eu fusesem cel care săvârşise stricăciunile cele mai mari şi că spărsesem lucrurile care preţuiau mulţi bani; că soţia lui îi spuse:

— Kafur a spart lucrurile, şi vasele, şi farfuriurile, şi el a pustiit tot!

Şi mânia stăpânului meu nu făcu decât să sporească; şi zise:

— În viaţa mea n-am văzut pui de târfa, un plod al ruşinii ca ticălosul ăsta de arap! Şi mai are nas şi să spună că toate astea nu sunt decât o jumătate de minciună! Ce are să fie, dar, când are să fie o minciună întreagă? Păi atunci are să fie prăpădul, măcar al unei cetăţi întregi, ori a două cetăţi!

Cu asta, mă duse pe sus la valiu, care porunci să mi se tragă o bătaie bună, de-mi pierdui simţirea şi căzui leşinat.

Pe când mă aflam în starea aceea, trimiseră după un bărbier cu sculele lui, care mă scopi şi apoi îmi arse rana cu fierul roşu. Şi când mă deşteptai, mă pomenii că nu mai aveam nici un ou şi că ajunsesem hadâmb pe toată viaţa mea de aci încolo. Atunci stăpânul meu îmi zise:

— Aşa precum mi-ai ars tu inima, încercând să-mi răpeşti ce aveam mai scump, tot aşa eu, la rându-mi, îţi ard inima răpindu-ţi ce ai tu mai scump!

Pe urmă mă luă cu el la suk şi mă vându pe un preţ cu mult mai mare decât cel la care mă cumpărase, întrucât ajunsesem mai scump, dat fiind că fusesem făcut hadâmb.

De-atunci nu am mai contenit să arunc zâzania şi tulburarea în toate casele în care am fost luat ca hadâmb; şi am trecut de la un stăpân la altul, de la un emir la alt emir, de la un navab la alt navab, după vânzări şi cumpărări, până ce într-o zi am ajuns în stăpânirea saraiului emirului drept-credincioşilor. Da am decăzut rău, şi puterile mi-au slăbit odată cu pierderea ouălor mele.

Şi-aşa-i, o, fraţilor, cu pricina jugănirii şi cu pricina hadâmbiei mele. Am isprăvit! Uassalam!

Cei doi arapi, după ce ascultară povestea tovarăşului lor Kafur, începură să râdă şi îi spuseră:

— Eşti o pramatie afurisită, plod de pramatie! Iar minciuna ta a fost o minciună năprasnică!

Pe urmă, cel de al treilea arap, pe care îl chema Bakhita, luă vorbă la rândul lui şi, întorcându-se spre cei doi soţi ai săi, le spuse: