POVESTEA CU FRUMOASA ŞAMSENNAHAR ŞI CU ALI BEN-BEKAR.

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că trăia la Bagdad, sub domina care s-a întemeiat şi s-a dus a califului Harun Al-Raşid, un tânăr negustor tare bine făcut şi tare bogat, pe care îl chema Abalhassan ben-Taher. Era, neîndoielnic, cel mai frumos şi cel mai muchelef dintre toţi negustorii din sukul cel mare. Încât fusese ales de către căpetenia hadâmbilor de la sarai să rostuiască pentru cadâne toate lucrurile – bogasiuri sau nestemate – de care ele puteau să aibă trebuinţă; iar hanâmele acelea se bizuiau orbeşte pe bunul lui gust, şi mai cu seamă pe nelimbuţia lui, de destule ori pusă la încercare, în slujbele pe care îl însărcinau din când în când. Iar el nu pregeta niciodată a-i cinsti cu tot felul de răcoritoare pe hadâmbii care veneau să-i aducă poruncile, şi de fiecare data să le dăruiască vreun peşcheş potrivit cu cinul pe care aceştia îl aveau pe lângă stăpânele lor. Încât tânărul Abalhassan era tare îndrăgit de toate femeile şi de toţi robii de la sarai, şi până într-atâta, încât însuşi califul îl baga în seamă într-un sfârşit; şi, de cum îl văzu, îl îndrăgi pentru purtările lui alese şi pentru chipul lui zarif şi atâta de îndatoritor, şi pentru obrazu-i atâta de blajin; şi îi îngădui intrare slobodă la sarai, la orice ceas din zi ori din noapte; şi, cum tânărul Abalhassan adăuga la toate, aceste haruri şi darul cântatului şi al stihuirii, califul, care nu punea nimica mai presus de un glas frumos şi de o rostire aleasă, îl poftea adeseori să vină să-i ţină tovărăşie la masă şi să-i ticluiască stihuri desăvârşit meşterite.

Încât prăvălia lui Abalhassan era cea mai cunoscută de către toţi tinerii cilibii câţi cuprindea Bagdadul, feciori de emiri şi de veliţi, precum şi de către soţiile dregătorilor de viţă aleasă şi ale slujbaşilor.

Or, unul dintre obişnuiţii cei mai statornici ai prăvăliei lui Abalhassan era un tânăr cocon care ajunsese prietenul cel mai de suflet al lui Abalhassan, aşa de frumos şi de ispititor era. Îl chema Ali ben-Bekar şi se trăgea din domnii cei de demult ai Persiei. Avea un boi vrăjitor, un chip cu nişte obraji proaspeţi şi trandafirii, sprâncenele trase desăvârşit, dinţii zâmbitori şi o vorbă desfătătoare.

Într-o zi dar, pe când tânărul emir Ali ben-Bekar şedea în prăvălie lângă prietenul său Abalhassan ben-Taher, şi pe când amândoi tăifăsuiau şi râdeau, văzură cum vin zece fetişcane frumoase ca nişte lune, care o înconjurau pe-o a unsprezecea, călare pe o catârcă înfotăzată în zarpale şi cu scările de aur. Şi accastă cea de a unsprezecea era acoperită cu un izar ae mătase trandafirie, pe care îl strângea peste mijloc o centură înhorboţită cu aur, lată de cinci degete şi bătută în mărgăritare mari şi în năstrăpate. Chipu-i era învăluit cu un iaşmac străveziu, prin care ochii i se întrezăreau minunaţi! Pielea mâinilor ei se înfăţişa vederii precum însăşi mătasea, şi odihnitoare în albeaţa ei; iar degetele-i, grele de olmazuri, nu păreau decât şi mai măiestrite. Cât despre boiul şi despre nurii ei puteau fi prepuşi minunaţi, judecând după puţinul ce se putea zări23.

Când alaiul ajunse la uşa prăvăliei, copila, sprijinin-du-se pe umerii roabelor, puse piciorul la pământ şi intră în prăvălie, urând bună pace lui Abalhassan, care îi întoarse urarea cu semnele celei mai adânci cinstiri, şi sări sa orânduiască pernele şi divanul spre a o pofti să ia loc, şi se trase numaidecât oleacă mai de-o parte, ca să aştepte poruncile ei. Şi tinerica începu să aleagă fară luare-aminte câteva bogasiuri de zarafir; câteva giuvaieruri şi câteva şipuri cu zemuri de trandafiri; şi, întrucât nu avea de ce să se sfiască de Abalhassan, îşi săltă o clipită vălul cel gingaş de pe faţă şi făcu să strălucească astfel, fară de ascunzişuri, toată frumuseţea ei.

Or, de cum zări acel chip atâta de frumos, tânărul emir Ali ben-Bekar se simţi răpit de minunare, şi patima i se aprinse în adâncul lăuntrurilor; pe urmă, întrucât, din bună-cuviinţă, vru să se depărteze, copila cea nurlie, care îl băgase de seamă şi care şi ca fusese la fel de tulburată tainic, îi spuse lui Abalhassan cu glasul ei minunat:

— Nu vreau să fiu pricina plecării muşteriilor tăi. Pofteşte-l, aşadar, pe tânărul acela să nu plece!

Şi zâmbi vrăjitor.

La vorbele ei, emirul Ali ben-Bekar fu în vipia dorurilor şi, nevrând să rămână dator în curtenie, îi spuse codanei:

— Pe Allah! o, stăpână a mea, dacă am vrut să plec nu a fost numai de teama să nu fiu stânjenitor, ci şi pentru ca văzându-te, m-am gândit la stihurile poetului:

O, tu cel ce priveşti măreţul soare, Nu-l vezi cum arde-n slava-i stătătoare Pe care ochi de om nu-i s-o măsoare?

Crezi tu că fară aripi ai fi-n stare S-ajungi la el în ceruri? Sau crezi oare Că el până la ţine-o să coboare?

Când auzi stihurile acelea procitite cu un glas tânguitor, fetişcana fu vrăjită de simţământul gingaş care le stârnise, şi fu încă şi mai aprig răpită de înfăţişarea chipeşă a celui îndrăgostit de ea. Încât îi aruncă o privire lungă şi zâmbitoare, pe urmă îi făcu semn tânărului negustor să se apropie şi îl întrebă în şoaptă:

— Abalhassan, cine este tânărul şi de unde este?

El răspunse:

— Este emirul Ali ben-Bekar, coborâtor din domnii Persiei. E tot atâta de mărinimos pe cât e de frumos. Şi e cel mai bun prieten al meu.

Cadâna urmă:

— E drăguţ! Aşa că să nu te minunezi, Abalhassan. Dacă în curând după plecarea mea vei vedea că vine o roabă de-a mea să vă poftească, pe tine şi pe el, să veniţi la mine. Întrucât as vrea să-i dovedesc că se află la Bagdad saraiuri mai mândre, femei mai frumoase şi almee mai iscusite decât la curtea domnilor persiani!

Iar Abalhassan, căruia nu-i trebuia mai mult ca să priceapă, se temeni şi răspunse:

— Pe capul şi pe ochii mei!

Atunci tânăra hanâmă îşi trase la loc iaşmacul peste obraji şi ieşi, lăsând în urmă-i o mireasmă de rochii ţinute numai în santal şi în iasomie.

Cât despre Ali ben-Bekar, odată copilandra plecată, rămase un bun răspas de vreme fară să mai ştie ce spune, şi până într-atâta că Abalhassan fu nevoit să-i atragă luarea-aminte că muşteriii băgau de seamă zbuciumul lui şi începeau să se mire. Iar Ali ben-Bekar răspunse:

— O, ben-Taher, cum să nu fiu zbuciumat şi mirat eu însumi când îmi văd sufletul cum dă să-mi fugă din trup ca să se ducă după luna aceea care îmi sileşte inima să se dăruiască fară a se mai chibzui cu mintea?

Pe urmă adăugă:

— O, ben-Taher, fie-ţi milă! cine este copila aceea pe care pari a o cunoaşte? Grăbeşte-te de-mi spune!

Abalhassan răspunse:

— Este cadâna de inimă a emirului drept-credincioşilor! Numele ei este Şamsennahar24. E răsfăţata de calif. cu hatâruri care de-abia dacă i se aduc chiar şi sultanei Seit-Zobeida, soţia legiuită. Are un sarai numai al ei, unde porunceşte ca stăpână deplină, fară a fi pusă sub veghea hadâmbilor, întrucât califul are o încredere fară de margini în ea; şi pe drept temei, căci, dintre toate femeile de la sarai, măcar că e cea mai frumoasă, ea este cea care face ca roabele şi hadâmbii să şuşotească cel mai puţin, cu clipeli de ochi.

Or, de-abia isprăvise Abalhassan de dat aceste lămuriri prietenului său Ali ben-Bekar, că o roabă micuţă se şi ivi şi se duse drept la Abalhassan şi îi spuse la ureche:

— Stăpâna mea Şamsennahar vă pofteşte, pe tine şi pe prietenul tău!

Şi numaidecât Abalhassan se ridică, îi făcu semn lui Ali ben-Bekar şi, după ce încuie uşa de la prăvălie, o urmă, însoţit de Ali, pe roaba cea micuţă, care mergea înaintea lor şi care îi duse astfel la chiar saraiul califului Harun Al-Raşid.

Şi deodată emirul Ali se socoti ajuns în chiar sălaşul ginnilor, unde toate lucrurile sunt atâta de frumoase, încât ar creşte păr pe limbă până a dovedi să le zugrăvească. Ci roaba cea mărunţică, fară a le da păs să-şi mărturisească uluirea, îşi plesni palmele una de alta şi pe dată se şi ivi o arăpoaică încărcată cu o sinie plină cu mâncăruri şi cu poame, pe care o puse pe o sofa; şi chiar numai mireasma ce se revărsa din ele era un balsam minunat pentru nări pentru inimă, încât roaba cea mărunţică nu pregetă a-i pofti cu cinstiri până peste poate să guste şi, după ce se saturară bine, le aduse ligheanul şi olul de aur plin cu apă înmiresmată pentru mâini; pe urmă le aduse un ibric minunat, împodobit cu adamanturi şi rubine, şi plin cu apa de trandafiri, şi le turnă din el şi într-o palmă şi în cealaltă, pentru barbă şi pentru obraji; după care le aduse mirosne de aloe într-o căţuie micuţă de aur, şi le înmiresmă hainele, cum e datina. Şi, când isprăvi, deschise o uşă de la sala în care se aflau şi îi rugă să poftească după ea. Şi îi duse într-o sală mare, durată răpitor.

Era într-adevăr o sală străjuită de o boltă sprijiniră pe optzeci de pilaştri străvezii din cea mai curată alabastra. Cu picioarele şi cu frunţile cioplite cu un meşteşug gingaş, şi împodobiţi cu zugrăveli de păsări şi de dihănii cu patru picioare. Iar bolta era zugrăvită toată, pe un câmp de aur, cu linii colorate şi vii la privire, ce înfăţişau întocmai împletiturile de pe chilimul cel mare cu care era aşternută sala. Şi, în locurile goale dintre pilaştri, se aflau oluri mari şi minunate cu flori, sau numai nişte şipuri mari, goale, da frumoase de chiar frumuseţea lor şi de a trupurilor lor de jaspă, de agată şi de cleştar. Şi sala aceea da de-a dreptul către o grădină care la intrare înfăţişa, din pietricele colorate, zugrăviturile de pe chilim: ceea ce făcea ca bolta, sala şi grădina să se dealungească sub cerul gol şi sub albastrul liniştit.

Or, pe când Ali ben-Bekar şi Abalhassan se minunau de întocmirea aceea măiastră, zăriră, aşezate roată, cu sănii ţâşnitori, cu ochii negri şi cu obrajii trandafirii, zece fetişcane care ţineau fiecare în mână câte o lăută…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută cincizeci şi treia noapte spuse:

        …şi cu obrajii trandafirii, zece fetişcane care ţineau fiecare în mână câte o lăută. Şi, la un semn al micuţei roabe de taină, toate deodată cântară un pestref atâta de duios, încât emirul Ali, a cărui inimă era plină de chipul frumoasei Şamsennahar, simţi lacrimile cum îi năboiesc pleoapele. Şi îi spuse prietenului său Abalhassan:

— Ah, fratele meu! simt că mi se topeşte inima! Iar sunetele acestea îmi vorbesc într-o limbă care îmi face sufletul să plângă, fară ca să ştiu bine de ce!

Abalhassan îi spuse:

— Tinere doamne al meu, stai cu sufletul liniştit şi da toată luarea-aminte la cântarea aceasta ce făgăduieşte sa fie minunată datorită frumoasei Şamsennahar care pesemne că are să se ivească în curând!

Într-adevăr, de-abia isprăvi Abalhassan vorbele acestea că pe dată cele zece tinere se şi ridicară toate deodată şi, unele ciupind strunele, altele dărăbănind din dairale, viersuiră cântecul acesta ca pestref:

O, cerule, priveşti adeseori Spre noi cu zâmbet cald de mulţumire;

O, lună, pune-ţi hainele de nori Şi-nfasură-te-n vălul lor subţire;

Iar soare tu, atotbiruitor, Te du şi lasă noaptea să se-nsire!

Şi cântăreţele se opriră, ca să aştepte răspunsul pe care îl viersui numai una dintre cele zece:

Ochilor, iată, iată mândra lună!

Căci ne e oaspe mândrul, craiul soare, Venit acum la noi să se supună Către Şamsennahar cu închinare!

Atunci emirul Ali, care îl întruchipa pe chiar soarele Acela, se uită spre partea dimpotrivă şi văzu, într-adevăr, cum veneau douăsprezece arăpoaice tinere ce purtau pe umeri un jeţ de argint-lamur, acoperit cu un polog de catifea, şi pe care şedea o femeie ce încă nu se putea zări, adăpostita cum era sub un văl mare de borangic ce se unduia dinaintea pologului. Şi arăpoaicelc erau cu sânii goi şi cu picioarele desculţe; iar o maramă de mătase şi zarafir, petrecută pe după mijloc, întărea belşugurile trupeşti ale purtătoarelor. Şi, când ajunseră în mijlocul cântăreţelor, puseră jos încetişor jeţul de argint şi se traseră îndărăt sub pomi.

Atunci o mână împinse perdelele la o parte, şi nişte ochi străluciră pe un chip de lună; era Şamsennahar. Şi era îmbrăcată într-o mantie largă de bogasiu uşor, albastru pe aur, înstelată cu mărgăritare şi rubinuri, nicidecum puse cu ghiotura, ci puţine ca număr – numai ca totul era de un gust şi de un preţ fară de seamăn. Atunci, cu perdelele date la o parte, Şamsennahar îşi săltă cu totul iaşmacul, şi se uită zâmbind la emirul Ali, şi îşi plecă uşor capul. Şi emirul Ali se uită la ea suspinând şi îşi vorbiră amândoi într-o limbă mută prin care, în câteva clipite, îşi spuseră mai multe lucruri decât ar li putut să-şi spună într-un lung răspas de vreme.25

Şi Şamsennahar izbuti într-un sfârşit să-şi desprindă privirile din ochii lui Ali ben-Bekar, spre a porunci roabelor să cânte. Atunci una dintre ele zori să-şi înstruneze lăuta şi cântă:

Ursită, tu! când doi îndrăgostiţi, Bătuţi de-acelaşi dor, stau şi suspină, Privindu-se-ndelung şi ispitiţi De-mbrăţişări – au nu tu eşti de vină?

Iubita spune: „Incă un sărut, Iubitule, mai dă-mi, pe viaţa-mi toată!

Ţi-l voi întoarce, dacă ţi-a plăcut, La fel de cald, o dată, şi-ncă-o dată!”

Atunci Şamsennahar şi Ali ben-Bekar scoaseră un oftat; iar a doua cântăreaţă, pe un alt glas, la un semn al cadânei, spuse:

Iubite, dulcea mea lumină Pe floarea ochilor, pe gură!

O, trup prin care se strecoară A buzelor mele băutură!

Iubitule, când te-am zărit Întâia oară, ca-n povesti, Ah, frumuseţea mi-a şoptit: „Iacătă-l! Mâini dumnezeieşti L-au izvodit! Şi ca alintu-i, Al unor horbote cerefti -

Să-l cauţi pururi fi să-l jindui”26

La stihurile acestea, emirul Ali ben-Bekar şi frumoasa Şamsennahar se priviră îndelung; şi o a treia cântăreaţă spunea:

Clipele de fericire Trec ca repezite ape.

Grabnic trista vestejire Peste noi aşterne pleoape.

Nu mai sta în şovăire Când iubirea e aproape.

Soarbe bucuria-ntreagă, Căci nădejdea-n ea-i deşartă:

Anii tineri iute pleacă.

Frumuseţea se deşartă.

Clipa care-acum te leagă N-o lăsa în van să ardă!

Când cântăreaţa isprăvi cântecul, emirul Ali scoase un oftat lung şi, neputând să-şi stăpânească mai mult tulburarea, lăsă lacrimile să-i curgă, suspinând. La priveliştea aceea, Şamsennahar, care nu era mai puţin tulburată, se porni să plângă şi ea la fel şi, neputând să-şi înfrâne patima, se ridică din jeţ şi porni repede spre uşa sălii. Şi numaidecât Ali ben-Bekar alergă şi el într-acolo şi, ajungând în spatele perdelei celei mari de la uşă, se întâlni cu iubita lui; şi tulburarea le fu atâta de mare şi bucuria atâta de amarnică, încât leşinară unul în braţele celuilalt; şi neîndoielnic că s-ar fi prăbuşit pe jos, de nu i-ar fi sprijinit slujnicele care o urmau de departe pe stăpână şi care zoriră să-i ducă pe amândoi pe un divan unde îi ajutară să-şi vină în simţiri, stropindu-i din belşug cu apă de flori şi dându-le să miroasă mirosne întremătoare.

Or, cel dintâi lucru pe care îl făcu Şamsennahar când îşi veni în fire fu de a se uita împrejurul ei; şi zâmbi fericita când dete cu ochii de iubitul său Ali ben-Bekar; şi, întrucât nu îl vedea pe Abalhassan ben-Taher, întrebă cu îngrijorare de el. Or, Abalhassan, din bună-cuviinţă, se trăsese mai încolo, şi de altminteri nu fară de teamă pentru urmarea grea pe care putea s-o aibă nebunia aceea, daca ar fi ajuns să se dea în vileag la sarai. Dar de cum pricepu că hanâma întreabă de el, înaintă cu cinstire şi se temeni dinaintea ei. Iar Şamsennahar îi spuse:

— O, Abalhassan, cum îţi voi preţui vreodată pe măsura binele ce ni l-ai făcut? Mulţumită ţie am ajuns sa cunosc ce are lumea mai vrednic de iubit printre fapturile ei, şi clipele acestea fară de asemuire când sufletul mi se curmă de beţia fericirii! Fii încredinţat, ben-Taher, că Şamsennahar nu are să fie nicidecum o nerecunoscătoare!

Şi Abalhassan se temeni adânc dinaintea cadânei, cerând de la Allah pentru ea împlinirea tuturor dorurilor pe care sufletul ei şi le-ar putea râvni. Atunci Şamsennahar se întoarse către iubitul ei Ali ben-Bekar şi îi spuse:

— O, stăpâne al meu, nu mă îndoiesc de dragostea ta. Măcar că a mea întrece ca tărie toate simţămintele pe care ai putea să le ai tu pentru mine. Dar vai! ce soartă-i şi soarta mea, de a fi legată de saraiul acesta şi de a nu putea să dau voie slobodă iubirii mele.

Şi Ali ben-Bekar răspunse:

— O, stăpână a mea, chiar că dragostea ta m-a pătruns pană într-atâta, încât s-a întreţesut cu sufletul meu şi s-a făcut una cu el, atâta de desăvârşit, încât chiar şi după moartea mea sufletul meu are să-l păstreze în adâncu-i pe veci! Ah, ce nenorociţi suntem că nu putem să ne iubim în voie!

Şi, când încheie vorbele acestea, lacrimile năpădiră ca o ploaie obrajii emirului Ali şi, ca urmare, şi pe cei ai frumoasei Şamsennahar. Şi Abalhassan veni lângă ei şi le spuse:

— Pe Allah! nu pricep nimic din planşetele voastre, de vreme ce vă aflaţi laolaltă! Ce-ar mai fi dacă aţi fi despărţiţi? Chiar că nu este nicidecum ceasul acuma să vă mohorâţi, ci să vă înseninaţi şi să vă petreceţi vremea în bucurie şi voioşie!

La vorbele acestea ale lui Abalhassan, căruia învăţase să-i preţuiască sfaturile, frumoasa Şamsennahar îşi şterse lacrimile şi făcu semn uneia dintre roabe, care numaide cât ieşi pentru o clipită spre a se întoarce urmată de mai multe slujnice care purtau pe capetele lor nişte tablale mari de argint, pline cu tot felul de bucate ispititoare. Si, odată acele tablale puse jos pe chilimuri între Ali ben-Bekar şi Şamsennahar, slujnicele se traseră îndărăt lângă perete şi înlemniră.

Atunci Şamsennahar îl pofti pe Abalhassan să şadă jos dinaintea lor, în jurul tăvilor de aur bătut, pe care se rotunjeau pometurile şi abureau plăcintele. Şi cu chiar degetele ei, cadâna începu să întocmească dumicate de pe fiecare tavă şi să le pună chiar ea între buzele iubitului său Ali ben-Bekar. Şi nu îl uită nici pe Abalhassan ben-Taher. Şi, după ce mâncară, tăvile de aur se ridicară şi se aduse un ibric gingaş de aur şi un lighean de argim bătut; şi se spălară pe mâini cu apa înmiresmată ce li se turnă. După care şezură iarăşi jos, iar tinerele arăpoaiee le aduseră nişte cupe de agată colorate, puse pe nişte farfuriuţe de argint-lamur şi pline cu un vin ales, care chiar şi numai cu înfăţişarea lui învoioşa ochii şi învâlvora sufletul. Iar ei băură încetişor, privindu-se lung; şi, odată cupele golite, Şamsennahar le lăsă pe toate roabele să plecc, şi nu mai opri lângă ea decât cântăreţele.

Atunci, cum se simţi ispitită întru totul să cânte, Şamsennahar îi ceru uneia dintre cântăreţe să încerce mai întâi un pestref, spre a-i da glasul; iar cântăreaţa îşi înstrună numaidecât lăuta şi cântă încetişor:

Suflete-al meu, te-ai topit!

Mâinile dragostei grele Te-au răvăşit şi-ai zvârlit Vântului tainele mele!

Suflete, unde te duci?

Eu te păstram în veghere, Şi-acuma iacătă fugi Spre cel care ţi-e durere!

Curgeţi, voi lacrimi, şuvoi, Spre cruntul ce mi-e izbăvire!

Ah, lacrimi de flacără, voi Aprinse de-aceeaşi iubire!

Atunci Şamsennahar întinse mâna, umplu o cupă şi o bau până la jumătate, apoi i-o întinse emirului Ali, care o luă şi bău, cu buzele puse pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută cincizeci şi patra noapte spuse

        …şi bău, cu buzele puse chiar pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui, în vreme ce strunele lăutelor tremurau duios sub degetele cântăreţelor. Şi Şamsennahar făcu încă un semn uneia dintre cântăreţe spre a-i cere să cânte ceva pe un glas oleacă mai adânc. Şi tânăra roabă murmură încetişor:

Dacă lacrimile grele Scaldă ochii mei întruna, Dacă-n fundul cupei mele Dau de lacrimi totdeauna, Dacă pururi pentru mine E izvorul lor mai darnic Decât olurile pline Dintr-o mâna de paharnic, -

Inimă, pe-Allah! ia, soarbe Băutura mult amară:

E-un prisos de doruri oarbe Ce din ochii-mi arşi coboară!

În clipita aceea, Şamsennahar se simţi ameţită cu totul de sunetele înduioşate ale cântecelor şi, luând o lăuta din mâinile uneia dintre femeile ce şedeau la spatele ei, închise ochii pe jumătate şi cântă din tot sufletul stihurile acestea minunate:

Lumină-a ochilor mei, dor, Tu, căprior din plai ceresc, Când pleci de lângă mine mor, Când te apropii mă topesc!

Trăiesc arzând – şi-n bucurie Mă sting asa, ca o făclie.

De sărutarea gurii tale Se umple-al zării coviltir, Ca de-o mireasmă de petale Într-al pustiului ceair, Şi-nfiorezi blajine seri Cu freamăt lung de palmieri.

Ia seama, vânt de seară lin!

Prea-i umbli împrejur pribeag, Şi tremurând de lung suspin Tu buzele-i săruţi cu drag, Şi-n tainică îmbrăţişare Gropiţele-i ispititoare!

Ah, mirosul de iasomie Al frumuseţii-mbătătoare, Prin moalea pânză străvezie A hainei albe şi uţoare.

Ah, trupul tânăr, de argint, Ca piatra-n lună strălucind.

Ah, gustul gurii-ameţitor Şi-ai buzei trandafir de foc, Şi dragi obrajii-i vrăjitori, Şi mlădiosul lui mijloc.

Ah, ochii-i ca pierduţi în vise Pe după pleoapele închise!

Of inimă, cum te vor pierde Ispitele acestea toate Făcute-anume să desmierde, Comori adânci de nestemate!

Ia seama: cu săgeata-i blânda Sta crunta dragoste la pândă! 27

Când auziră cântecul acesta al frumoasei Şamsennahar, Ali ben-Bekar şi Abalhassan ben-Taher erau să-şi ia zborul ca-n vrajă; pe urmă se cutremurară de încântare şi scoaseră nişte „Ya Allah!” de o adâncime fară de seamăn, pe urmă râseră şi plânseră; iar emirul Ali, tulburat până peste poate, apucă o lăută şi i-o întinse lui Abalhassan. Rugându-l să-i ţină hangul la ceea ce avea să cânte. Atunci închise ochii şi, cu capul plecat şi sprijinit în palmă, cântă cu glas încetişor cântecul acesta din ţara lui:

Paharnice, ascultă!

Atâta de frumos e chipul drag Că, de-aş fi domn al lumii, lumea toată Cu măndrele-i cetăţi i-aş pune-o-n prag, Doar să mă lase să-i sărut o dată Obrazul pentru care gem şi zac!

Chiar benghii frumuseţii-s de prisos Pe faţa-i numai vis şi strălucire;

Nu-i trandafir pe lume mai frumos, Nici catifea cu puful mai subţire -

Pe lângă ea e totul mai prejos!

Şi stihurile fură spuse de emirul Ali ben-Bekar cu un glas întru totul minunat! Or, chiar în clipita când cântecul se stingea, tânăra roabă de taină a frumoasei Şamsennahar veni în fugă, tremurând de speriată, şi spuse către Şamsennahar:

— O, stăpâna mea, Massrur şi Afif şi alţi hadâmbi de la sarai sunt la poartă şi cer să-ţi vorbească!

La vorbele acestea, emirul Ali şi Abalhassan şi toate roabele se tulburară până peste poate, ba se şi cutremurară pentru viaţa lor. Dar Şamsennahar, care numai ca rămăsese liniştită, zâmbi gingaş şi le spuse tuturora:

— Ţineţi-vă firea! Şi lăsaţi pe mine!

Pe urmă îi spuse roabei sale de taină:

— Du-te şi ţine-i de vorbă pe Massrur şi pe Afif şi pe ceilalţi, şi spune-le să ne dea răgaz să-i primim pe potriva cinului lor!

Apoi le porunci roabelor să închidă toate uşile de la sală şi să tragă perdelele cele mari. După care îi pofti pe emirul Ali şi pe Abalhassan să nu se mişte din sală şi să nu aibă nici o teamă; apoi, urmată de toate cântăreţele, ieşi din sală pe uşa care da spre grădină şi porunci ca uşa sa fie închisă în urma ei; şi se duse sub pomi, să şadă în jeţul pe care avusese grijă a porunci să fie mutat acolo. Luă o înfăţişare zaifa, porunci uneia dintre copile s-o frece pe picioare, iar celorlalte să se tragă mai la o parte, în vreme ce trimise o tânără arăpoaică să deschidă uşa de la intrare lui Massrur şi celorlalţi.

Atunci Massrur şi Afif şi cei douăzeci de hadâmbi, cu iataganele în mâini şi cu seleafuri late la brâu, înaintară si, de departe de tot, se frânseră până la pământ şi se închinară dinaintea cadânei, cu semnele de cinstire cele mai adânci. Şi Şamsennahar spuse:

— O, Massrur, deie Allah să-mi fii aducător de veşti hune!

Şi Massrur răspunse:

— Inşallah, o, stăpână a mea!

Pe urmă se apropie de jeţul cadânei şi spuse:

— Emirul drept-credincioşilor îţi trimite urări de bună pace şi îţi spune că doreşte fierbinte să te vadă! Şi îţi dă de ştire că ziua aceasta i s-a dovedit plină de bucurie şi binecuvântată ca nealta; şi vrea s-o încheie lângă tine, spre a-i fi întru totul minunată. Şi ar vrea să afle mai întâi părerea ta în această privinţă, şi dacă ţi-ar plăcea mai mult să te duci tu la sarai, ori mai degrabă să-l primeşti la tine, chiar aici!

La vorbele acestea, frumoasa Şamsennahar se ridică şi se temeni şi sărută pământul, spre a arăta că socoteşte dorinţa califului ca pe o poruncă, şi răspunse:

— Sunt roaba prea supusă şi mult norocită a emirului drept-credincioşilor. Încât mă rog ţie, o, Massrur, să-i spui stăpânului nostru cât de bucuroasă sunt să-l primesc şi cât de luminat va fi saraiul acesta de venirea lui!

Atunci căpetenia hadâmbilor şi alaiul său grăbiră sa plece, iar Şamsennahar se repezi numaidecât în sala în care se afla iubitul ei şi, cu lacrimile în ochi, îl strânse la piept şi îl sărută pătimaş, iar el, la fel; apoi ea îi mărturisi cât de amărâtă era să-i spună bun-rămas mai repede decât s-ar fi aşteptat. Şi amândoi începură să plângă, unul în braţele celuilalt. Iar emirul Ali izbuti într-un sfârşit să i spună iubitei sale:

— O, stăpână a mea, fie-ţi milă! îngăduie-mi să te strâng, să te simt pe toată lipită de mine, să mă bucur de atingerea vrăjită cu tine, întrucât ceasul neabătut al despărţirii este aproape! Voi păstra în carnea mea atingerea aceasta scumpă, şi în suflet amintirea ei! Îmi va fi o mângâiere la despărţire şi o alinare la mâhnire!

Ea răspunse:

— O, Ali! pe Allah! doar pe mine mă va topi mâhnirea, pe mine care rămân în saraiul acesta numai cu amintirea ta! Tu, o, Ali, vei avea toate sukurile ca să te veseleşti, şi toate copilele şi pe toate cele de pe uliţe; nurii lor şi ochii lor codaţi te vor face s-o uiţi pe deznădăjduita de Şamsennahar, iubita ta; şi clinchetul de cleştar al braţărilor lor va spulbera poate până şi orice urmă a chipului meu din ochii tăi! O, Ali, cum voi mai putea de-acum să îndur clocotul durerii mele, ori să-mi înăbuş în gât ţipetele şi să le preschimb în cântecele pe care mi le va cere stăpânul drept-credincioşilor? Cum va mai putea sa îngaime limba mea sunetele viersuirii, şi cu ce zâmbet voi mai putea să-l întâmpin şi pe el, când doar tu poţi să-mi faci sufletul zâmbitor? Ah, cu ce priviri neabătute am să ţintuiesc locul pe care ai stat tu lângă mine, o, Ali! Şi mai cu seamă cum voi putea, fară a muri, să duc la buzele mele cupa împărtăşită pe care mi-o întinde emirul drept-credincioşilor? De bună seamă că bând, o otravă fară de milă are să mi se reverse în vine! Şi atunci, ce uşoară îmi va fi moartea, o, Ali!

În clipita aceea, pe când Abalhassan ben-Taher tocmai da să-i aline îndemnându-i la răbdare, roaba de taină veni în fugă s-o prevestească pe stăpână-sa de losirea califului. Atunci Şamsennahar, cu ochii plini de lacrimi, nu mai avu decât răgazul să-l sărute pentru cea din urmă oară pe iubitul său şi îi spuse roabei:

— Călăuzeşte-i cât mai repede la hruba care dă cu un capăt spre ţărmul Tigrului, iar cu celălalt capăt spre grădina; şi când noaptea are să fie destul de întunecată, să-i ajuţi să iasă pe furiş la ţărmul apei!

După ce spuse vorbele acestea, Şamsennahar îşi sugruma suspinele care o înăbuşeau, spre a da fuga dinaintea califului ce venea dinspre partea cealaltă.

La rându-i, roaba cea micuţă îi călăuzi pe emirul Ali fi pe Abalhassan la hruba aceea şi plecă, după ce îi linişti şi după ce închise cu grijă poarta în urma sa. Ei atunci se pomeniră în întunecimea cea mai mare; dar peste câteva clipite, prin ferestrele zăbrelite, zăriră o lumină în mare care, apropiindu-se, le îngădui să vadă un alai alcătuit din o sută de copii hadâmbi arapi, care ţineau în mâini făclii aprinse; iar acei o sută de copii hadâmbi erau urmaţi de o sută de hadâmbi bătrâni din paza de rand a femeilor din sarai, şi fiecare ţinea în mână câte un iatangan; iar în urma lor, la douăzeci de paşi, falnic, cu căpetenia hadâmbilor înainte, înconjurat de douăzeci de roabe albe ca luna, venea califul Harun Al-Raşid.

Califul venea aşadar cu Massrur înainte-i; şi îl avea de-a dreapta sa pe cel de al doilea ceauş de hadâmbi, Afif. Şi chiar că era falnic până peste poate, şi frumos, şi prin sineşi şi prin toată strălucirea pe care o revărsau asupra-i făcliile robilor şi nestematele femeilor! Şi păşi aşa, în zvoana de lăute cu care deodată porniseră să cânte roabele, până la Şamsennahar care se temenise la picioarele lui. Îar el grăbi să-i ajute a se ridica, întinzându-i o mană pe care ea şi-o duse la buze; apoi, bucuros cu totul de-a o vedea, califul îi spuse:

— O, Şamsennahar, grijile domniei m-au împiedicat de atâta amar de vreme să-mi odihnesc ochii pe chipul tău! Ci Allah mă miluieşte cu seara aceasta minunată, spre a-mi bucura din plin ochii cu frumuseţile tale!

Apoi se duse să stea în jeţul de argint, pe când cadâna şezu jos dinaintea lui, iar celelalte douăzeci de femei alcătuiră o roată împrejurul lor, pe nişte scaune rânduite la aceeaşi depărtare unul de altul. Cât despre cântăreţele din lăute şi cântăreţele din gură, acelea alcătuiră o alta ceată, în preajma cadânei, pe când hadâmbii toţi, şi copii şi bătrâni, se traseră mai de-o parte, cumu-i orânda, pe sub pomi, ţinând aprinse mai încolo făcliile, ca să-l lase astfel pe calif să se desfete în tihnă de boarea înserării.

După ce şezură jos şi după ce toată lumea fu la locul ei, califul le făcu un semn cântăreţelor şi numaidecât una dintre ele, celelalte ţinându-i isonul, cântă proslăvirea aceasta vestită, pe care califul o îndrăgea mai mult decât pe toate cele câte i se cântau, pentru frumuseţea stihuirii ei şi pentru belşugul de triluri de la sfârşituri:

Copilo, Zorii-n rouă scaldă Frumosul florilor alai, Şi toate florile tresaltă La adierile de rai.

Dar ochii tăi, Iubito, Ochii-ţi sunt izvoare De tihnă-adăncă şi de dor, Aprinsa buzelor vâlvoare O scald în limpezimea lor.

Dar gura ta, Frumoaso, Gura-ţi luminată De-al perlelor şirag ceresc Mi-e stup de miere fermecată Pe care-albinele-l râvnesc! 28

Şi, după stihurile acestea minunate, cântate cu glas pătimaş, cântăreaţa tăcu. Atunci Şamsennahar îi făcu semn roabei sale de inimă care îi pricepea dragostea pentru emirul Ali, şi aceea, pe un cu totul alt glas, cântă stihurile acestea ce se potriveau atâta de bine cu simţămintele din adânc ale cadânei pentru Ali ben-Bekar:

Când copila beduină Intălneşte-n drum vreodată Un frumos flăcău călare, Se-nroşeşte biata fată Şi obrazul i se face Într-o singură clipită Ca o floare de leandru Din Arabia-nsorită.

Stinge-n sufletul tău focul, Beduino fară minte!

Dragostea ne arde viaţa -

Ia aminte, ia aminte!

Fugi şi-ascunde-te sfioasă În pustiurile tale -

Călăreţii-n urmă lasă Numai dor şi numai jale! 29

Când auzi stihurile acestea, frumoasa Şamsennahar fu străbătută de o tulburare atâta de vie, încât se răsturnă din jeţ şi se prăbuşi leşinată în braţele slujitoarelor sale, care săriseră în ajutorul ci.

La priveliştea aceea, emirul Ali, care, pitit îndărătul ferestrei văzuse totul, dimpreună cu prietenul său ben Taher, fu cuprins şi el, din dragoste, de o durere…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o suta cincizeci şi cincea noapte spuse:

        …fu cuprins şi el, din dragoste, de o durere atâta de vie, încât se prăbuşi la fel, cât era de lung, leşinat, în braţele prietenului său Abalhassan ben-Taher. Atunci Abalhassan rămase până peste poate de năuc din pricina locului în care se aflau; şi cum degeaba căută apă, în întunecimea aceea, spre a-l stropi pe obraji pe prietenul său, văzu deodată uşa de la hrubă că se deschide şi ca intră, cu sufletul la gură, roaba cea de taină a frumoasei Şamsennahar, care îi spuse cu glas speriat:

— O, Abalhassan, ridicaţi-vă repede, tu şi prietenul tău; am să vă ajut numaidecât pe amândoi să scăpaţi de aici; întrucât totul este într-un vălmăşag care nu prevesteşte nimic bun pentru noi, şi tare mă socot că aceasta-i ziua noastră cea mai de pe urmă! Aşa că veniţi amândoi după mine, ori suntem morţi cu toţii!

Şi Abalhassan îi spuse:

— O, copilă preavrednică, tu nu vezi în ce stare este prietenul meu? Vino şi te uită!

Când îl văzu pe emirul Ali leşinat jos pe preş, roaba se repezi la o sinie ştiută de ea, pe care se aflau tot soiul de sticluţe, luă un stropitor cu apă de flori şi începu sa răcorească chipul tânărului, care în curând îşi veni în simţiri. Atunci Abalhassan îl săltă de umeri, iar copila de picioare, şi îl cărară amândoi afară din hrubă, şi il coborâră până la poalele saraiului, pe malul Tigrului. Atunci il puseră binişor pe o laviţă ce se afla acolo; iar copila îşi plesni palmele şi numaidecât se şi ivi un caic în care nu se afla decât un vâslaş, care zori să tragă la ţărm şi să vină la ei. Apoi, fară a rosti o vorbă, numai la un semn al roabei de taină, îl luă pe emirul Ali în braţe şi îl aşeză în luntre, unde intră şi Abalhassan, fară de zăbavă.30

Cât despre copila roabă, d-apoi ea îşi ceru iertare că nu putea să-i însoţească mai departe, şi le ură bună pace, cu un glas jalnic până peste poate, spre a se întoarce în fugă la sarai.

Când caicul ajunse la ţărmul dimpotrivă, Ali ben-Bekar, venindu-şi în fire cu totul datorită boarei răcorite, şi a apei, putu de data aceasta, sprijinit de prietenul său, sa pună piciorul pe pământ. Dar fu nevoit să şadă repede jos pe o piatră, aşa de tare îşi simţea sufletul cum i se duce. Iar Abalhassan, nemaiştiind cum să iasă din încurcătură, îi spuse:

— O, prietene, fă-ţi curaj şi întăreşte-ţi inima; întrucât chiar că locul acesta-i departe de a fi un loc de odihnă; că ţărmurile de aici sunt năpădite de tâlhari şi de răufăcători. Oleacă de dârzie doar, şi avem să fim Ia adăpost, nu departe de aici, în casa unui prieten al meu care locuieşte colo, pe aproape de lumina aceea pe care o vezi!

Apoi îi spuse:

— În numele lui Allah!

Şi îl ajută pe prietenul său să se ridice şi, încetişor, luă cu el calea către casa aceea, la poarta căreia nu zăboviră a ajunge. Atunci Abalhassan bâtu în poartă, măcar că era la ceas târziu, şi numaidecât veni careva să le deschidă; iar Abalhassan, după ce fu cunoscut, fu poftit pe data înăuntru, cu multă dragoste, dimpreună cu prietenul său. Şi nu pregetă a născoci o pricină oarecare spre a da temei faptului că se aflau acolo şi venirii lor, în starea aceea, la un ceas atâta de nepotrivit.31

Iar în casă, unde cinstirea oaspeţilor fu îndeplinita după datinele ei minunate, îşi trecură noaptea toată, fară a fi sâcâiţi cu întrebări nelalocul lor. Şi amândoi păsuiră o noapte amară: Abalhassan din pricină că nu era dedat să doarmă altundeva decât în casa lui şi că mai era şi apăsat de gândul la îngrijorările alor lui în privinţa sa; iar emirul Ali din pricină că vedea mereu dinaintea ochilor chipul frumoasei Şamsennahar, pălindă şi leşinată de chin în braţele slujnicelor, la picioarele califului.

Încât, de cum se lumină de ziuă, îşi luară bun-rămas de la gazdă şi se îndreptară spre cetate şi, în pofida marei anevoinţe la mers a lui Ali ben-Bekar, nu zăboviră sa ajungă pe uliţa pe care se aflau casele lor. Dar întrucât cea dintâi poartă la care ajunseră fu cea a lui Abalhassan. Acesta îl pofti pe prietenul său cu multă stăruinţă să intre mai întâi să se odihnească la el, nevroind să-l lase singur într-o stare aşa de rea. Şi le spuse slugilor să-i gătească odaia cea mai bună din casă şi să aştearnă pe jos saltelele pe care le păstra înfăşurate în nişte dulapuri mari, anume pentru prilejuri ca acesta. Şi emirul Ali, ostenit de parcă ar fi umblat zile în şir, nu mai avu decât puterea sa se lase să cadă pe saltele, unde izbuti într-un sfârşit să închidă ochii câteva ceasuri. La deşteptare, îşi făcu spălările îndătinate, şi îşi împlini îndatorinţa rugăciunii, şi se îmbrăcă să plece. Dar Abalhassan îl opri spunându-i:

— O, stăpâne al meu, este mai bine să-ţi petreci încă o zi şi o noapte în casa mea, ca să pot să-ţi ţin tovărăşie şi să-ţi alung gândurile negre.

Şi îl sili să rămână. Şi-aşa că atunci când se inseră, Abalhassan, după ce îşi petrecuse toată ziua tăifăsuind cu îi prietenul său, trimise să fie aduse cântăreţele cele mai vestite din Bagdad32; şi nimica nu izbuti să-l abată pe Ali ben-Bekar de la gândurile lui negre; ba cântăreţele nu făcură decât să-i zădărască şi mai tare răul şi durerea; şi petrecu o noapte încă şi mai ticăloasă decât cea de dinainte; iar dimineaţa starea i se înrăise într-un chi atâta de amarnic, încât prietenul său Abalhassan nu vroi să-l ţină mai mult. Se hotărî aşadar să-l însoţească până la casa lui, după ce îl ajută să încalece pe un catâr pe care robii emirului îl aduseseră de la grajduri. Şi, după ce îl dete în seama slugilor sale şi se încredinţa pe deplin că emirul nu avea, deocamdată, trebuinţă de ajutorul său, îşi luă rămas-bun de la el, mai spunându-i câteva vorbe de îmbărbătare şi făgăduindu-i că se va întoarce cât mai degrabă cu putinţă să vadă cum îi mai este. Pe urmă ieşi din casă şi porni spre suk unde îşi deschise iarăşi prăvălia pe care estimp numai închisă o ţinuse.

Or, abia ce isprăvise el a-şi pune în rânduială prăvălia şi şezuse jos să aştepte muşteriii, că şi văzu cum vine…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută cincizeci şi şasea noapte spuse:

        …şi şezuse jos spre a aştepta muşteriii, că şi văzu cum vine roaba cea de taină a frumoasei Şamsennahar. Copila îi ură bună pace, iar Abalhassan îi răspunse la urare şi luă aminte cât de mâhnită şi cât de îngrijorată era la chip, şi băgă de seamă că inima-i bătea cu mult mai tare decât de obicei. Şi îi spuse:

— Cât de scumpă îmi este venirea ta, o, copilă prea îndatoritoare! Of, rogu-te, grăbeşte a-mi deşterne în ce stare se află stăpâna ta!

Ea îi răspunse:

— Mă rog fierbinte, începe tu dintru-ntâi a-mi da ştiri despre emirul Ali pe care am fost nevoită să-l las în starea în care se afla!

Şi Abalhassan îi istorisi tot ceea ce ştia despre durerea şi despre aleanul fară de leac care îl bântuiau pe prietenul său. Iar după ce sfârşi, roaba de taină se mohorî încă şi mai tare decât până aci şi scoase un şir de ofuri şi, cu glas tulburat, îi spuse lui Abalhassan:

— Ce nenorocire pe noi! Află, o, ben-Taher, că starea bietei mele stăpâne este şi mai jalnică! Dar am să-ţi povestesc pe de rost tot ce s-a petrecut din clipita când ai ieşit din sală cu prietenul tău, atunci când stăpâna mea a căzut leşinară la picioarele califului care, zdrobit cu totul, habar n-avea de unde venea răul acela neaşteptat. Iacătă! După ce v-am lăsat pe amândoi în seama Iun naşului, m-am întors în goana mare, tare îngrijorată, la Şamsennahar, pe care am găsit-o fară de simţire, şi întinsă pe jos, galbenă la chip, şi lacrimile califului curgeau strop cu strop în pletele ei despletite. Iar emirul drept-credincioşilor, mâhnit peste măsură, şedea jos lângă ea şi, în pofida îngrijirilor pe care însuşi i le da, nu izbutea s-o facă să-şi vină în simţiri. Iar noi eram toate necăjite cum nici că ai putea să gândeşti; iar la întrebările pe care ni le punea califul, îngrijorat, ca să afle pricina acelui rau năprasnic, nu răspundeam decât cu plânsete şi aruncându-ne cu frunţile la pământ între mâinile sale, da ferindu-ne să-i dezvăluim taina de care habar nu avea. Şi starea aceea de spaimă cum nici că se poate zugrăvi ţinu aşa până la miezul nopţii. Atunci, tot răcorindu-i tâmplele cu apă de trandafiri şi cu apă de flori, şi tot făcându-i vânt cu vânturarele noastre, apucarăm într-un sfârşit bucuria de a o vedea că se trezeşte încet-încet din leşinul ei. Şi numaidecât începu iarăşi să verse un potop de lacrimi, spre nedumerirea deplină a califului, care până la urmă începu şi el să plângă la fel. Or, toate astea erau jalnice până peste poate! Iar când califul văzu că poate să-i grăiască preafrumoasei sale cadâne, îi spuse:

— Şamsennahar, lumină a ochilor mei, vorbeşte, spune-mi pricina răului tău, ca măcar să pot a-ţi fi de vreun lolos! Că mă chinuiesc singur şi nu ştiu ce să fac!

Atunci Şamsennahar făcu sforţarea de a îmbrăţişa picioarele califului, care nu-i lăsă răgazul, şi o prinse de mâini şi urmă s-o întrebe cu dulceaţă. Atunci, cu glas zdrobit, ca îi spuse:

— O, emire al drept-credincioşilor, răul de care sufăr e trecător! Este pricinuit de cele ce am mâncat astăzi, şi care pesemne că se burzuluiesc înlăuntrul meu!

Şi califul o întrebă:

— Dar ce ai mâncat, o, Şamsennahar?

Ea răspunse:

— Două lămâi acre, şase mere strepezi, o strachină cu iaurt, o bucată mare de kenafa şi, pe deasupra, aşa de mare poftă mă îmboldea, o oca de fistici săraţi şi de seminţe de bostan, cu o grămadă de năut pospăit cu zahăr, şi încă fierbinte cum era scos din cuptor!

Atunci califul strigă:

— O, nesocotita mea cea dulce, chiar că mă minunezi! Nu mă îndoiesc că lucrurile acelea nu ar fi până peste poate de desfătătoare şi de ispititoare, da tot se cade să te cruţi şi să-ţi înfrâni sufletul de a se repezi fară de chibzuinţă la tot ce-i place! Pe Allah! să nu te mai pui în stări de acestea!

Şi califul, care de obicei este tare puţin darnic cu vorbele şi cu alintările fată de celelalte cadâne, urmă a-i vorbi cadânei lui cu multă cruţare, şi o veghe aşa până dimineaţa. Şi, dacă văzu că starea ei nu se prea îmbuna, trimise după toţi hakimii de la sarai şi din cetate, care, ca înţeleşi între ei, se feriră cu mare grijă să ghicească pricina adevărată a boalei de care suferea stăpâna mea şi a cărei înrăire nu se datora decât sâcâielii pe care i-o stârnea vederea califului. Învăţaţii îi scriseră nişte leacuri atâta de încâlcite, încât, cu oricâtă bunăvoinţă, o, ben-Taher, nu aş putea să-ţi spun dintre ele nici baremi un cuvânt, într-un sfârşit, califul, urmat de hakimi şi de toţi ceilalţi, se îndură să plece; iar eu putui atunci să mă duc în voie lângă stăpâna mea; şi îi aşternui mâinile cu sărutări, şi îi spusei atari vorbe de îmbărbătare, încredinţând-o că iau asupra mea sarcina de a o face să-l vadă iarăşi pe emirul Ali ben-Bekar. Încât până la urmă se lăsă în seama mea. Şi numaidecât îi adusei să bea un pahar cu apă de flori, care îi făcu bine. Şi-abia atunci, uitându-se pe sine, îmi porunci s-o las şi să dau fuga la tine ca să aflu cum îi este iubitului ei, despre a cărui durere fară de margini îi povestisem pe de rost.

La vorbele acestea ale roabei, Abalhassan ben-Taher îi zise:

— O, copilă, acuma, că nu mai am nimica de adăugat despre starea prietenului nostru, grăbeşte de te întoarce la stăpâna ta ca să-i duci urările mele de bună pace; şi spune-i câtă mâhnire m-a cuprins când am auzit toate câte le-a pătimit; şi mai spune-i că sunt încredinţat că aceasta-i o tare grea încercare, da că o îndemn stăruitor sa aibă răbdare şi mai cu seamă cea mai strânsă chibzuinţă în vorbele ei, ca nu care cumva povestea să ajungă la urechile califului! Iar mâine să vii iarăşi la mine la prăvălie şi, de-o vrea Allah, ştirile pe care avem să ni le împărtăşim vor fi mai bune!

Atunci copila îi mulţumi din inimă pentru vorbele şi pentru chibzuirile lui cuminţi, şi plecă. Iar Abalhassan îşi petrecu toată ziua în prăvălie, pe care însă o închise mai devreme ca de obicei, ca să zboare acasă la prietenul sau ben-Bekar…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută cincizeci şi şaptea noapte spuse:

        …ca să zboare acasă la prietenul său ben-Bekar. Şi bătu la poartă, ca să vină portarul să deschidă, şi intră, şi îl găsi pe prietenul său înconjurat de o roată mare de hakimi de tot soiul, şi de rubedenii şi prieteni; şi unii îi pipăiau bătăile vinelor, alţii îi scriau fiecare câte un leac felurit şi întru totul altceva; iar babele îşi dădeau şi ele ghes şi le aruncau hakimilor nişte priviri poncişe, încât tânărul îşi simţea sufletul cum i se face tot mai mic de câte gânduri îl apăsau; şi, la capătul răbdărilor, îşi cufundă capul sub pături, astupându-şi urechile cu amândouă mâinile.

Şi chiar atunci Abalhassan veni la căpătâiul lui şi îl chema pe nume, atingându-l încetişor, şi îi spuse:

— Pacea fie asupră-ţi, ya Ali!

El răspunse:

— Şi asupră-ţi să fie pacea lui Allah şi milele sale, ya Abalhassan! Deie Allah să-mi fii aducător de veşti tot atâta de albe ca şi chipul tău, o, prietene al meu!

Atunci Abalhassan, nevroind să vorbească nimic faţă de toţi oaspeţii aceia, se mulţumi să-i facă doar cu ochiul lui ben-Bekar; şi, când toată lumea plecă, îl sărută şi îi istorisi câte i le spusese roaba de taină, şi adăugă:

— Poţi fi încredinţat, o, fratele meu, că îţi sunt întru totul credincios şi că sufletul meu este al tău. Şi nu voi avea tihnă decât după ce am să-ţi aduc seninul în inimă.

Iar ben-Bekar fu aşa de mişcat de chibzuirilc cuminţi ale prietenului său, încât plânse din toată inima şi spuse:

— Mă rog ţie, împlineşte-ţi binele ce-mi faci petrecându-ţi noaptea cu mine, ca să putem tăifăsui laolaltă şi ca să-mi înseninezi cugetul chinuit.33

Iar Abalhassan nu pregetă a se învoi cu dorinţa lui. Şi rămase lângă el să-i procitească stihuri şi să-i cânte imnuri de iubire, cu glas molcom, la ureche. Şi ba erau stihuri pe care poetul le spunea iubitei sale, ba erau stihuri despre cea mult-iubită. Or, iacătă mai întâi dintr-o sumedenie, stihurile de cinstire a iubitei34:

Cu paloşul privirii ei de jar Îmi despică şi coif fi obrăzar, Iar sufletul mi-l prinse pe vecie La brâul ei de ramură mlădie.

Cu totul albă-n ochii-mi se ivi Cu boaba-i de argint arzând benghie Pe umbra dulcea-a verginei bărbii!

Când prinsă de vreo spaimă rea tresare, Ah, cornalina-i din obrazul-floare Zahăr se face şi mărgăritare.

Iar când mâhnită sade şi suspină, Cu palma sprijinindu-şi pieptul gol, Spuneţi-mi, ochi ai mei, ce dor vă-nspină Şi ce vedeţi în marele pârjol!

        „Vedem, spun ei, o stebla de lumină Din care cinci tulpini răsar sclipind, Ce se încheie într-o cornalină Cu ape dezmierdate în alint!”

E drept, nu are lance să străpungă, Dar teme-te de săgetarea-i lungă!

Dintr-o clipire poate să te facă Rob preasupus, pentru vieaţa-ntreagă!

Şi încă:

I-i trupul ca un ram de aur; sânii Potire răsturnate sunt, păgânii;

Iar buzele-i sunt două dulci granate, De răsuflarea ei înmiresmate.

Dar tot atunci, văzându-l pe prietenul său tulburat până peste poate, Abalhassan spuse:

— O, Ali, am să-ţi cânt acum cântecul de laudă pe care atâta de mult îţi plăcea să-l suspini, alături de mine, în suk, în prăvălia mea! Fie ca el să-ţi aştearnă un balsam pe sufletul rănit, ya Ali! Ascultă, dar, prietene, vorbele cele minunate ale cântecului:

Paharnice, hai, toarnă vin!

De aur e slăvită cupă -

Hai, umple-mi-o cu-acel rubin Ce toată grija o destupă!

Alungă-mi vechiul gând amar Şi spaima zilei care vine;

Ia cupa şi mi-o umple iar Şi-mbată-mă, să uit de mine!

Doar tu, din câţi în preajmă-mi stau, Pricepi ce alţii nu ştiu încă;

Doar tu ştii ce durere beau Şi toată taina mea adâncă!

Nu zăbovi! Hai, adu-mi-l, Balsamul de uitare iară.

Cu albi obraji ca de copil, Mai dulci ca gura de fecioară!

La cântecul acesta, emirul Ali, cel atâta de slăbit şi mai înainte, fu cuprins de o atare stare de sfârşeală, pricinuită de amintirile cele grele care i se întorceau în minte, încât începu să plângă iar; şi Abalhassan nu mai ştiu ce să-i spună spre a-l linişti, şi îşi petrecu iarăşi toată noaptea aceea la căpătâiul lui, ca să-l vegheze, fara a închide ochiul o clipită. Apoi, către ziuă, se hotărî să se ducă să-şi deschidă prăvălia, pe care o delăsase de-a binelea de o bună bucată de vreme. Şezu acolo până seara. Dar în clipita când, după ce isprăvise de vândut şi de cumpărat, tocmai da să strângă vigurile de pe tejghele şi se gătea să plece, văzu că vine, învăluită în iaşmac, copila de credinţă a cadânei Şamsennahar şi care, după salamalecurile îndătinate, îi spuse:

— Stăpâna mea vă trimite, ţie şi lui ben-Bekar, urările ei de pace, şi mă însărcinează, precum a fost înţelegerea, să vin să iau ştiri despre sănătatea lui! Cum îi merge Spune-mi!

El îi spuse:

— O, mult gingaşo, nu mă mai întreba! Căci răspunsul meu chiar că ar fi prea amar! întrucât starea prietenului nostru este departe de a fi strălucită! Nu mai doarme! Nu mai mănâncă! Nu mai bea! Şi numai stihurile de-abia dacă îl mai scot oleacă din sfârşeala lui! Of, de i-ai vedea gălbejeala de pe obraji!

Ea spuse:

— Ce pacoste pe noi! într-un sfârşit, iacătă! Stăpâna mea, care nu este nicidecum mai bine, dimpotrivă, m-a însărcinat să-i duc iubitului ei o scrisoare pe care o am colea în păr. Şi a stăruit să nu cumva să mă întorc fara răspuns. Vrei să mă însoţeşti până la prietenul nostru, care nu ştiu unde şade?

Abalhassan spuse:

— Ascult şi mă supun!

Şi grăbi a închide prăvălia şi a merge la zece paşi înaintea roabei de credinţă, care venea după el…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se Iu minează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu vroi să mai lungească povestea.

Dar în cea de a o sută cincizeci şi opta noapte Spuse:

        …la zece paşi înaintea roabei de credinţă, care venea după el. Iar când ajunse acasă la ben-Bekar, îi spuse copilei, poftind-o să şadă pe chilimul din odaia de la Intrare:

— Aşteaptă-mi aici câteva clipite! Mă duc mai întâi să ma încredinţez că nu se află la el niscaiva străini!

Şi intră la ben-Bekar şi îi făcu semn cu ochiul. Iar ben-Bekar pricepu semnul şi le spuse celor care îl înconjurau:

— Cu îngăduinţa domniilor voastre! Mă cam doare burta!

Ei atunci înţeleseră şi, după salamalecuri, plecară, lăsându-l singur cu Abalhassan. Or, de îndată ce oaspeţii plecară, Abalhassan alergă s-o cheme pe roabă, pe care o pofti înlăuntru. Şi, la vederea ei numai, care îi aducea aminte de Şamsennahar, ben-Bekar se şi simţi înzdrăvenit pe jumătate, şi îi spuse:

— O, ce ivire desfătătoare! Oh, fii binecuvântată!

Iar copila se temeni mulţumindu-i, şi îi înmână numaidecât scrisoarea de la Şamsennahar. Şi Ali ben-Bekar lua scrisoarea şi o duse la buze, apoi la frunte şi, cum era prea slăbit ca s-o citească, i-o întinse lui Abalhassan, care găsi în ea, scrise de mâna cadânei, nişte stihuri în care toate chinurile de dragoste erau istorisite în vorbele cele mai înduioşătoare. Şi întrucât Abalhassan socoti că citirea lor l-ar arunca pe prietenul său în starea cea mai rea, în mulţumi să-i înfăţişeze cuprinsul pe scurt, în câteva cuvinte tare ispitite35, şi îi spuse:

— Numaidecât, o, Ali, mă însărcinez a răspunde, iar tu vei iscăli!

Şi lucrul se făcu într-un chip desăvârşit, iar Ali ben-Bekar dori ca tâlcul de temei al scrisorii să fie aşa: „Daca durerea ar lipsi din dragoste, îndrăgostiţii nu ar mai simţi nici o desfătare în a-şi scrie!”

Şi stărui pe lângă copila roabă, până ca ea să-şi ia rămas-bun, să-i povestească stăpânei sale toate câte le văzuse din durerea lui. Pe urmă îi înmâna răspunsul pe care îl stropi cu lacrimile lui, iar roaba fu atâta de înduioşată, încât se porni şi ea să plângă în hohote, şi plecă urându-i tihnă în inimă. Iar Abalhassan plecă şi el s-o însoţească pe copilă pe uliţe; şi nu se despărţi de ea decât dinaintea prăvăliei lui, unde îşi luară bun-rămas, iar Abalhassan se întoarse acasă la el.

Or, când ajunse acasă, Abalhassan se apucă întâia oară să cugete la rosturile lui, şi îşi zise aşa sieşi, stând jos pe divan: „Şi Abalhassane, vezi bine că treaba începe să miroasă rău a primejdie! Ce are să fie dacă povestea va să ajungă la urechile califului? Ya Allah! ce are să fie? Negreşit, ben-Bekar atâta îmi este drag, încât stau gata să-mi scot un ochi ca să i-l dau lui! Ci, Abalhassane, tu îi ai pe ai tăi, ai o mamă, ai surori şi fraţi mai mici! La ce izbelişti au să ajungă, din nesocotinţa ta? Că treaba chiar că nu poate să ţină prea mult aşa! Mâine am să mă duc la ben-Bekar şi am să încerc să-l smulg din dragostea aceasta cu urmări jalnice! Dacă nu mă va asculta, Allah are să-mi arate ce drum să apuc!” Şi Abalhassan, cu pieptul sugrumat de gânduri, nu pregetă, dis-de-dimineaţă, a se duce la prietenul său ben-Bekar. Îi ură bună pace şi il întrebă:

— Ya Ali, cum îţi mai este?

El răspunse:

— Mai rău ca oricând36!

Şi Abalhassan îi spuse:

— Chiar că în viaţa mea nu am văzut şi nici nu am auzit să se fi pomenit de vreo poveste ca a ta, nici nu cunosc vreun îndrăgostit atâta de anapoda ca tine! Ştii că Şamsennahar te iubeşte tot atâta cât o iubeşti şi tu, şi, în pofida unei atare încredinţări, te chinuieşti, iar starea ţi se înrăieşte din zi în zi! Atunci ce-ar mai fi dacă aceea pe care o iubeşti atâta nu ţi-ar împărtăşi dorul şi dacă, în loc să fie cu sufletul curat faţă de tine, ar fi ca mai toate femeile îndrăgostite, cărora le plac mai ales tertipurile liubovului şi minciuna. Dar mai cu seamă, o, Ali, cugetă la năpastele ce s-ar abate asupra capetelor noastre dacă povestea ar ajunge să fie aflata de calif! Or, chiar că nu ar fi deloc cu neputinţă ca aşa ceva să se întâmple, întrucât toate acele du-te vino ale roabei celei de taină au să stârnească luarea-aminte a hadâmbilor şi răutatea roabelor; şi atunci numai Allah ar putea să ştie întinderea prăpădului nostru al tuturora! Crede-mă, o, Ali, stăruind în dragostea aceasta fară nici o uşă de ieşire, te primejduieşti a te pierde, pe tine mai întâi, şi pe Şamsennahar odată cu tine! Nu mai vorbesc de mine, care de bună seamă că, într-o clipire de ochi, aş fi şters din rândurile celor vii, laolaltă cu toţi ai mei!

Şi ben-Bekar, mulţumindu-i prietenului său pentru sfat, îi mărturisi că voinţa lui nu mai atârnă de el, şi că, de altminteri, în pofida tuturor nenorocirilor care ar putea să i se întâmple, niciodată nu are să se cruţe, atâta vreme cât Şamsennahar nu se teme să-şi primejduiască viaţa din dragoste pentru el.

Atunci, văzând că de aci înainte toate vorbele ar fi zadarnice, Abalhassan se despărţi de prietenul său şi lua calea spre casă, pradă grijilor faţă de ziua de mâine.

Or, printre prietenii care veneau cel mai des pe la Abalhassan era şi un tânăr giuvaiergiu tare de treabă, pe nume Amin, şi de prietenia căruia putuse să se încredinţeze de multe ori. Şi taman acel tânăr giuvaiergiu veni pe la el, chiar în clipita când, tolănit pe perne, Abalhassan se cufundase în buimăcire. Încât, după salamalecurile de cuviinţă, Amin şezu lângă el pe divan şi, cum era singurul ins care mai ştia câte ceva despre povestea aceea de dragoste, îl întrebă:

— O, Abalhassan, ce mai este cu dragostile lui Ali ben-Bekar şi Şamsennahar?

Abalhassan răspune:

— O, Amin, aibă-ne Allah întru mila sa! Am nişte presimţiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! …

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută cincizeci şi noua noapte spuse:

        …nişte presimţiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! încât, ştiindu-te om de omenie şi prieten de credinţă, vreau să-ţi dezvăluiesc mijlocul la care cuget să mă hotărăsc spre a scăpa, eu şi ai mei, din păsul acesta primejdios!

Şi tânărul giuvaiergiu îi spuse:

— Poţi să vorbeşti cu toată încrederea, o, Abalhassan! Vei afla în mine un frate gata să se străduiască a-ţi fi de ajutor!

Şi Abalhassan îi spuse:

— Am de gând37, o, Amin, să mă desfac de toate legăturile mele de la Bagdad, să-mi adun câştigurile de pe la datornici, să-mi plătesc datoriile, să-mi vând cu scăzământ mărfurile, să încherb ce-oi putea să încherb, şi să mă duc cât mai departe, la Bassra de pildă, unde sa aştept în tihnă urmările. Întrucât, o, Amin, starea aceasta de lucruri mi-a ajuns de neîndurat, iar viaţa nu îmi mai este cu putinţă aici, de când sunt bântuit de faima de a i se şopti califului că aş fi băgat în beleaua asta de dragoste. Că tare-i cu putinţă ca dandanaua să fie aflată până la urmă de către calif!

La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu îi spuse:

— Într-adevăr, o, Abalhassan, hotărârea ta este o hotăarare înţeleaptă, iar gândul tău este gândul la care un om chibzuit poate să ajungă după multă chibzuinţă. Allah să te lumineze şi să-ţi arate cea mai bună dintre căile sale, spre a ieşi de la ananghie! Şi, dacă ajutorul meu poate să te hotărască să pleci fară de căinţe, iacătă-mă-s gata să fac totul în locul tău, ca şi cum ai fi aici, şi să-l slujesc pe prietenul tău ben-Bekar cu ochii mei!

Şi Abalnassan îi spuse:

— Dar cum ai să faci, întrucât nici pe Ali ben-Bekar nu îl cunoşti şi nici la sarai nu ai vreo legătură şi nici cu Şamsennahar?

Amin răspunse:

— Cât despre sarai, am şi avut prilejul să vând acolo nişte giuvaieruri, prin chiar mijlocirea tinerei de credinţă a frumoasei Şamsennahar; iar cât despre ben-Bekar, nimic nu va fi mai uşor decât a-l cunoaşte şi a-i căpăta încrederea. Fii aşadar cu sufletul liniştit şi, dacă vrei să pleci, nu te îngrija de nimic, întrucât Allah este uşarul care, când vrea, ştie să deschidă toate uşile!

Şi cu vorbele acestca, giuvaiergiul Amin îşi luă rămas-bun de la Abalhassan şi plecă în treaba lui…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o suta şaizecea noapte spuse:

        …îşi luă rămas-bun de la Abalhassan şi plecă în treaba lui.

Iar peste trei zile veni iarăşi să vadă ce mai face, da găsi casa goală cu totul. Atunci întrebă pe la vecini, care îi răspunseră:

— Abalhassan a plecat la Bassra într-o călătorie negustorească, şi ne-a spus că toată lipsa lui nu are să fie de lungă vreme şi că, de cum va dobândi banii pe care i-i datorează nişte cumpărători de-ai lui de departe, nu va zăbovi să se întoarcă la Bagdad.

Atunci Amin pricepu că până la urmă Abalhassan se supusese spaimelor şi socotise mai bine să se facă nevăzut, în împrejurarea că povestea aceea de dragoste ar ajunge la urechile califului. Dar dintru-ntâi nu ştiu ce să facă; într-un sfârşit porni către casa lui ben-Bekar. Acolo il rugă pe un rob să-l ducă la stăpânul lui; iar robul îl pofti în sala de oaspeţi, unde tânărul giuvaiergiu îl găsi pe ben-Bekar întins pe perne şi galben rău. Atunci îi spuse:

— O, stăpâne al meu, măcar că ochii mei nu au avut hucuria de a te vedea până astăzi, vin mai întâi să-ţi cer iertare că am pregetat atâta până să mă înfăţişez ca să aflu ştiri despre sănătatea ta. Apoi vin să-ţi vestesc un lucru care de bună seamă că îţi va pricinui oarecare supărare, şi totodată sunt şi aducătorul leacului ce te va face să uiţi totul!

Şi ben-Bekar, tremurând de tulburare, îl întrebă:

— Pe Allah! ce fel de mâhnire mi se mai poate întâmpla?

Şi tânărul giuvaiergiu îi spuse:

— Află, o, stăpâne al meu, că eu totdeauna am fost omul căruia i se spovedea prietenul tău Abalhassan şi ca nu îmi tăinuia niciodată nimic din toate câte i se întâmplau. Or, iacătă-s trei zile de când Abalhassan, care de obicei venea să mă vadă în fiecare seară, nu a mai dat nici un semn de viaţă; şi, întrucât ştiu din destăinuirile pe care mi le-a făcut, că şi tu eşti prieten cu el, vin să te întreb dacă ştii cumva unde este şi pentru ce a plecat aşa şi a pierit fară a spune nimic prietenilor sai.

La vorbele acestea, bietul ben-Bekar îngălbeni până peste poate şi ajunse de era să-şi piardă întru totul orice simţire. Într-un sfârşit, izbuti să îngaime:

— Şi eu de-abia acuma aflu! Şi chiar că nu ştiam care sa fie pricina lipsei acesteia de trei zile a lui ben-Taher! Ci, dacă aş trimite un rob de-al meu să capete ştiri despre el, poate că am afla adevărul faptului38.

Şi îi spuse unuia dinte robi:

— Du-te degrabă acasă la ben-Taher şi întreabă daca se mai află acolo sau dacă a plecat în vreo călătorie. Daca ţi se va răspunde că a plecat în călătorie, nu pregeta sa întrebi încotro a plecat.

Şi pe dată robul ieşi spre a se duce să capete veşti, şi se întoarse după un răstimp şi îi spuse stăpânului său:

— Vecinii lui Aballhassan mi-au povestit că Abalhassan a plecat la Bassra. Dar am găsit acolo şi o copilă care asemenea întreba şi ea de Abalhassan şi care m-a iscodit; „Fără nici o îndoială că eşti vreo slugă de-a emirului ben Bekar?” Şi, cum i-am răspuns adeverind, ea a adăugat ca are să-ţi aducă o ştire şi m-a însoţit până aici. Şi aşteaptă să-ţi vorbească.

Şi ben-Bekar răspunse:

— Pofteşte-o numaidecât!

Or, peste câteva clipite, copila intră, iar ben-Bekar văzu că era roaba de inimă a frumoasei Şamsennahar. Păşi înainte şi, după salamalecuri, îi spuse la ureche câteva cuvinte care îi luminară chipul şi i-l întunecară, rând pe rând39.

Atunci tânărul giuvaiergiu găsi că era potrivit a-şi deşterne spusa şi grăi:

— O, stăpâne al meu, şi tu, o, copilă, aflaţi că Abalhassan, înainte de a pleca, mi-a povestit tot ceea ce ştia şi mi-a destăinuit spaima pe care o trăia numai la gândul că dragostea care vă tulbură ar putea să ajungă la urechile califului. Ci eu, care nu am nici soţie, nici copii, nici rude, stau din tot sufletul să-i ţin locul pe lângă voi, întrucât am fost tare înduioşat de amănuntele pe care mi le-a isiorisit ben-Taher despre dragostile voastre cele fară de noroc. Dacă binevoiţi a nu vă lepăda de slujbele mele, va juruiesc pe Prorocul nostru cel sfânt (asupra-i fie ruga şi pacea!) să vă fiu tot atâta de credincios ca şi prietenul meu ben-Taher, ba mai hotărât şi mai statornic. Şi chiar dacă îmbierea mea nu vă ispiteşte, să nu care cumva să credeţi că nu aş avea sufletul atâta de cinstit cât să păstrez o taină ce mi s-a încredinţat…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o suta şaizeci şi una noapte spuse:

        …o taină ce mi s-a încredinţat. Dimpotrivă, dacă vorbele mele au izbutit să vă câştige pe amândoi, nu este jertfă la care să nu fiu gata a mă supune spre a vă fi pe plac; întrucât sunt hotărât să mă folosesc de toate mijloacele care îmi stau la îndemână spre a vă dobândi împlinirea la care râvniţi, şi chiar voi face din casa mea cuibul întâlniri lor tale, o, stăpâne al meu, cu frumoasa Şamsennahar!

Când tânărul giuvaiergiu îşi încheie vorbele, emirul Ali fu cuprins de atâta bucurie, încât simţi deodată puterile cum îi înviorează sufletul; se ridică în capul oaselor şi îl sărută pe giuvaiergiul Amin şi îi spuse:

— Allah mi te-a trimis, o, Amin! încât mă încredinţez ţie cu totul şi nu îmi mai aştept izbăvirea decât din mâinile tale!

Apoi îi mulţumi iarăşi îndelung şi îşi luă bun-rămas de la el plângând de bucurie.

Atunci giuvaiergiul plecă, luând-o cu el şi pe copilă; o duse până la casa lui şi îi spuse că de aci înainte întâlnirile dintre ea şi el acolo se vor petrece, precum şi întâlnirea pe care o punea la cale dintre emirul Ali şi frumoasa Şamsennahar. Iar copila, cunoscând astfel drumul casei, nu vroi să zăbovească mai mult, spre a se duce să-i dea de ştire stăpână-sii despre cele rostuite. Îi făgădui aşadar giuvaiergiului că are să aducă a doua zi răspunsul de la Şamsennahar.

Şi într-adevăr, a doua zi fata veni acasă la Amin şi îi spuse:

— O, Amin, stăpâna mea Şamsennahar a fost peste măsură de bucuroasă când a aflat de vrerile tale de bine pe care le ai faţă de noi. Şi m-a însărcinat să vin să te iau şi să te duc la ea la sarai, unde să-ţi mulţumească cu chiar gura ei pentru mărinimia ta cea neaşteptată şi pentru grija ce o porţi unor oameni la ale căror rosturi nimica nu te silea să slujeşti.

La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu, în loc să arate vreo grabă de a se potrivi la dorinţa cadânei, dimpotrivă, fu cuprins de un fior prin tot trupul şi se făcu galben de-a binelea şi, într-un sfârşit, îi spuse copilei:

— O, soră a mea, văd bine că Şamsennahar şi cu tine nu aţi cugetat la pasul pe care îmi cereţi să-l fac. Voi uitaţi că eu sunt un biet om de rând şi că nu am nici trecerea lui Abalhassan, nici cârdăşiile pe care şi le-a ţesut el printre hadâmbii de la sarai, unde putea să umble în voie pentru toate salamalecurile cu care era însărcinat; şi nu am nici chipeşia lui, nici priceperea lui minunată la purtările oamenilor pe la care hălăduia. Aşa, încât, cum să cutez a merge la sarai, eu care mă cutremuram şi numai cât ce-l auzeam pe Abalhassan povestindu-mi despre drumurile lui la cadână? Chiar că nu mă îmboldeşte inima să înfrunt o atare primejdie! Dar poţi să-i spui stăpânei tale că de bună scamă casa mea este ungherul cel mai prielnic pentru întâlniri; şi, dacă se învoieşte să vină aici, vom putea să tăifăsuim în tihnă, fară a fi apăsaţi de frica vreunei primejdii!

Şi cum copila se tot străduia să-l îndemne a o urma şi, până într-un sfârşit, chiar îl înduplecase să se ridice, fu cuprins deodată de o asemenea tremurătură, încât se clătină pe picioarc, iar fata fu nevoită să-l sprijine şi să-l ajute să şadă jos iarăşi, dându-i să bea un pahar de apă rece spre a-i potoli duşii.

Atunci, dacă văzu că ar fi fost nechibzuit să mai stăruiască, tânăra îi spuse lui Amin:

— Ai dreptate! Este mai bine, spre folosul nostru al tuturora, mai degrabă s-o hotărâm pe Şamsennahar să vină ea însăşi aici. Aşa că am să mă străduiesc cu treaba aceasta şi am s-o aduc negreşit. Aşteaptă-ne dar fară a te clinti o clipită!

Şi chiar că, întocmai precum presupusese ea, de îndată ce roaba îi spuse stăpână-sii neputinţa în care se afla tânărul giuvaiergiu de a intra la sarai, Şamsennahar, fară a şovăi o clipită, se ridică şi, învăluindu-se în feregeaua ei de mătase, porni în urma roabei de credinţă, uitându-şi de slăbiciunea care până aci o ţintuise între perne. Copila intră ea mai înainte în casă, spre a se încredinţa că stăpână-sa nu se primejduia a fi văzută de niscaiva robi sau de străini, şi îl întrebă pe Amin:

— Măcar ai trimis de-acasă slugile?

El răspunse:

— Locuiesc singur aici, cu o arăpoaică bătrână care îmi ţine gospodăria.

Ea spuse:

— Oricum, să n-o laşi să intre aici!

Şi se duse să încuie cu mâna ei uşile pe dinăuntru, şi pe urmă se repezi s-o aducă şi pe stăpână-sa.

Şi Şamsennahar intră şi, la trecera ei, odăile şi sălile se umplură vrăjitoreşte de miresmele rochiilor sale. Şi fară a rosti o vorbă şi fară a se uita în jurul ei, se duse să stea pe divan şi se sprijini pe pernele pe care giuvaiergiul sări să le rânduiască la spatele ei. Iar ea rămase nemişcată aşa, o bună bucată de vreme, cuprinsă de slăbiciune şi abia mai răsuflând. Izbuti într-un sfârşit, după ce se odihni de drumul acela atâta de neobişnuit, să-şi salte iaşmacul şi să se descotorosească de izar. Iar tânărul giuvaiergiu, năuc, gândi că vedea în sălaşul său însuşi soarele. Iar Şamsennahar îl măsură din priviri o clipită, pe când el şedea sfios la câţiva paşi, şi o întrebă la ureche pe roabă:

— Este chiar cel despre care mi-ai vorbit?

Iar după ce fata răspunse: „Da, stăpână!”, îi spuse tânărului:

— Ce mai faci, ya Amin?

El răspunse:

— Slavă lui Allah, sunt bine, sănătos! Ferească-te Allah şi păstreze-te precum aurul miresmelor!

Ea îi spuse:

— Eşti însurat ori holtei?

El răspunse:

— Pe Allah! holtei, o, stăpână a mea! Şi nu am nici tată, nici mamă, nici vreo altă rudă. Încât, drept toată grija, nu am decât a mă dărui meseriei mele; iar dorinţele tale cele mai mici vor fi pe capul şi pe ochii mei…

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută şaizeci şi doua noapte spuse:

        …iar dorinţele tale cele mai mici vor fi pe capul şi pe ochii mei! Să mai ştii, pe deasupra, că pun întru totul la voia ta, pentru întâlnirile tale cu ben-Bekar, o casă a mea, unde nu locuieşte nimeni, şi care se află chiar peste drum de aceasta de aici în care locuiesc eu. Am s-o îmbrac numaidecât, spre a vă primi cum se cuvine, şi ca sa nu duceţi lipsă de nimic!

Atunci Şamsennahar îi mulţumi îndelung şi îi spuse:

— Ya Amin, ce soartă norocită-i soarta mea, de a fi avut norocul să dau de un prieten aşa de credincios ca tine! Ah, simt acuma limpede cât de folositor este ajutorul unui prieten de inimă, şi mai ales ce dulce este să dai de o oază de tihnă după o pustietate de zbucium şi de chinuri! Crede-mă, asemenea, că şi Şamsennahar se va pricepe să-ţi dovedească într-o zi că ştie preţul prieteniei! Uită-te la copila aceasta a inimii mele, o, Amin! Esie tânără, şi dulce, şi răpitoare; poţi să fii încredinţat în curând, cu toată mâhnirea pe care o voi avea de a mă despărţi de ea, am să ţi-o dăruiesc spre a te face să petreci nopţi de lumină şi zile de alint!

Şi Amin se uită la copilă şi văzu că era într-adevăr tare ispititoare şi că avea, pe lângă nişte ochi desăvârşit de frumoşi, şi nişte rotunjimi cu totul şi cu totul de minune. Şi Şamsennahar urmă:

— Am încredere fară de margini în ea, aşa că să nu te temi a-i dezvălui tot ceea ce are să-ţi spună emirul Ali! Şi iubeşte-o, întrucât are în ea însuşiri de duioşie ce răcoresc inima!

Şi Şamsennahar îi mai spuse apoi giuvaiergiului şi alte multe lucruri gingaşe, şi plecă urmată de credincioasa ei care, cu ochii-i zâmbitori, îi spuse rămas-bun proaspătului ei prieten.

După ce plecară, giuvaiergiul Amin alergă la prăvălia sa şi scoase de acolo toate vasele de preţ, şi toate cupele împodobite, şi toate tasurile de argint, şi le cără în casa în care chibzuise să-i primească pe cei doi îndrăgostiţi. Pe urmă se duse pe la toţi cunoscuţii săi şi împrumută de pe la unii chilimuri, de pe la alţii perne de mătase, de pe la alţii farfuriuri, tablale şi ibrice. Şi, într-un sfârşit, îşi îmbrăcă în felul acesta toată casa falnic.

Atunci, cum isprăvise de pus totul în rânduială şi şezuse jos oleacă să arunce o privire largă peste toate, văzu că intră încetişor prietena lui, copila cea de credinţă a frumoasei Şamsennahar. Fata se apropie de el legănând nurliu din şolduri şi îi spuse, după salamalecuri:

— O, Amin, stăpâna mea îţi trimite urarea ei de bună pace şi mulţumirile ei, şi îţi spune că datorită ţie este acuma pe deplin împăcată de plecarea lui Abalhassan. Şi apoi m-a însărcinat să-ţi spun să-i dai de ştire iubitului ei că emirul drept-credincioşilor lipseşte de la sarai şi că în seara aceasta ea ar putea să vină aici. Aşa, încât, trebuie numaidecât să-l vesteşti pe emirul Ali; şi nu mă îndoiesc că ştirea aceasta va izbuti să-l întremeze şi să-i aducă îndărăt puterile şi sănătatea.

Şi, după ce rosti vorbele acestea, copila scoase de la sân o pungă plină cu dinari şi i-o întinse lui Amin, spunându-i

— Stăpâna mea te roagă să faci toate cheltuielile, fara de zgârcenie!

Dar Amin nu vroi să primească punga, lepădându-se.

— Oare preţuirea mea aşa de mică este în ochii ei. Încât stăpâna ta, o, copilo, îmi dă aurul acesta drept plată? Spune-i că Amin este plătit cu asupra de măsură cu aurul vorbelor ei şi cu privirile ochilor ei!

Atunci fata luă îndărăt punga şi, cu totul bucuroasa de mărinimia lui Amin, alergă să-i povestească faptul stăpână-sii Şamsennahar şi s-o încredinţeze că totul era gata în casă. Apoi începu s-o ajute să-şi facă scalda, să se pieptene, să se parfumeze şi să se îmbrace cu hainele ei cele mai frumoase.

La rândul său, giuvaiergiul Amin zori a se duce la emirul Ali ben-Bekar, după ce pusese flori proaspete în oluri, rânduise tablalele pline cu bunătăţuri de toate felurile, cu plăcinte, cu zumaricale şi cu băuturi, şi înşirase cum se cuvine, pe lângă perete, lăutele şi celelalte scule de cântat. Şi intră la emirul Aii, pe care îl găsi oleacă mai învoinicit de nădejdea pe care în ajun i-o sădise în inimă40. Încât bucuria acestuia fu peste măsură, când auzi că tare curând avea s-o vadă iarăşi pe mult-iubită lui, pricină a atâtor lacrimi şi a fericirii sale! Dintr-odată îşi uită toate mâhnirile şi toate chinurile, şi culoarea obrajilor pe dată i se schimbă, întrucât i se străluminară cu totul şi se făcură şi mai frumoşi decât în trecut, şi pe deasupra şi mai plini de o gingăşie ispititoare.

Atunci, ajutat de prietenul său Amin, îşi puse hainele cele mai falnice şi, zdravăn de parcă nicicând nu s-ar fi aflat în pragul mormântului, luă împreună cu giuvaiergiul calea către casa acestuia. Şi, după ce intrară, Amin sari să-l poftească pe emir să şadă şi îi potrivi la spate nişte perne dulci, şi aşeză în preajma lui, de-a dreapta şi de-a stânga, câte un ol frumos de cleştar plin cu flori, şi îi puse între degete un trandafir. Şi amândoi, tăifăsuind domol, aşteptară venirea cadânei.

Or, nici nu se scurseră bine câteva clipite că se şi auziră nişte bătăi în uşă, iar Amin se repezi să deschidă şi se întoarse pe dată, urmat de două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o suta şaizeci şi treia noapte spuse:

        …două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră. Şi era chiar la ceasul de chemare de pe minarete la rugăciune, în amurgit de soare. Şi, pe când afară, limpede, glasul cucernic al muezinului chema milele lui Allah asupra pământului, Şamsennahar îşi ridica vălul, dinaintea ochilor lui ben-Bekar.

Şi cei doi îndrăgostiţi, privindu-se unul pe altul, se prăbuşiră pieriţi; şi rămaseră aşa vreme de un ceas până a putea să-şi dobândească la loc simţirea. Când deschiseră ochii, se uitară unul la altul în tăcere, lung, fară a izbuti încă să-şi mărturisească altfel patima. Iar când ajunseră îndeajuns de stăpâni pe ei cât să-şi poată grăi, îşi spuseră nişte vorbe atâta de dulci, încât copila cea de credinţa şi tânărul Amin nu se putură opri să nu plângă, în ungherul lor.

Şi pe dată giuvaiergiul Amin cugetă că era vremea de a-şi cinsti oaspeţii, şi zori, ajutat de copilă, să le aducă mai întâi mirosnele cele dulci, care îi stârniră să guste din bucate, din poame şi din băuturi, care erau din belşug şi numai din cel mai bun soi. După care Amin le turnă apa cu ibricul pe mâini şi le întinse ştergarele cu horbote de mătase. Şi abia atunci, însufleţiţi pe deplin şi uşuraţi de tulburarea dintâi, putură într-adevăr să înceapă a degusta desfătările întâlnirii lor. Încât Şamsennahar, fară a răbovi mai mult, îi spuse copilei:

— Dă-mi lăuta aceea să încerc a o face să spună patima nemăsurată care ţipă în sufletul meu!

Şi roaba îi aduse lăuta, pe care ca o luă şi o puse pe genunchi, şi, după ce îi potrivi repede strunele, începu dintru-ntâi cu un pestref fară cuvinte. Şi lăuta, sub degetele ei, suspina ori râdea, iar sufletul i se destrăma în vârtejuri de sunete care îi ţinea pe toţi cu inima la gură. Atunci începu vraja lor. Şi atunci numai, cu ochii pierduţi în ochii iubitului ei, Şamsennahar cantă:

Ah, trup al meu de-ndrăgostită, Tot aşteptându-l în zadar Pe cel care îmi e ispită, Te-ai străvezit ca un cleştar.

E-aicil Pe faţa mea arsura Atâtor lacrimi ce-am vărsat E răcoroasă-acum ca bura Sub ochii celui aşteptat.

O, noapte darnică şi dragă, La pieptul lui îmi dăruieşti Ceea ce viaţa mea întreagă Am tot visat fară nădejdi!

O, noapte-a mea de mult râvnită, Sub braţul drept al lui mă strâng, Şi suspinând de fericită Il ţin la piept cu braţul stâng.

Ah, vinul gurii lui cu sete Să-l sorb adânc – iar gura mea Cu mierea ei să mi-l desfete Şi fagurii ei toţi să-i dea! 41

Când auziră cântecul accsta, tustrei fură cuprinşi de o desfătare atâta de nemăsurată, încât strigară din adâncul piepturilor lor:

— Ya leii! Ya salam! Iacătă, ah, vorbele desfătării!

Pe urmă giuvaiergiul Amin, socotind că şederea lui acolo nu mai era de trebuinţă, şi bucuros până peste poate că îi vedea pe cei doi îndrăgostiţi unul în braţele celuilalt, se strecură pe furiş, şi, ca nu cumva să-i tulbure în vreun fel, se hotărî să-i lase singuri în casa aceea. Lua aşadar drumul spre casa în care locuia şi, cu sufletul liniştit acum, nu zăbovi a se întinde pe patul său, cu gândul la fericirea prietenilor dragi. Şi dormi până dimineaţa.

Or, când se trezi, văzu dinainte-i chipul bântuit de spaimă al bătrânei arăpoaice, care se plesnea cu palmele peste obraji, jeluindu-se. Şi cum da să deschidă gura ca s-o întrebe ce păţise, arăpoaica speriată îi arătă cu o schimă tăcută un vecin care şedea în uşă, aşteptându-l să se trezească.

La rugămintea lui Amin, vecinul se apropie şi, după salamalecuri, îi spuse:

— O, vecinc, am venit să te căinez de nenorocirea înfricoşată care s-a abătut azi-noapte peste casa ta!

Şi giuvaiergiul strigă:

— Pe Allah! despre ce nenorocire vorbeşti?

Omul spuse:

— Întrucât încă nu ştii, află că azi-noapte, de cum ai venit acasă, nişte hoţi care nu sunt la întâia lor ispravă, şi care pesemne că te văzuseră în ajun, pe când cărai în cealaltă casă a ta lucrurile cele de preţ, au aşteptat să pleci, ca să se repeadă în casa aceea unde gândeau că nu au să dea de nimeni. Dar au dat de oaspeţii pe care i-ai găzduit acolo azi-noapte, şi pesemne că i-or fi omorât şi i-or fi ascuns, întrucât nu s-a putut da de urma lor. Cât despre casă, hoţii au prădat-o cu totul, fară să mai lase nici baremi o pătură sau o pernă. Şi acuma-i curată şi goală cum n-a fost niciodată.

I.a ştirea aceea, tânărul giuvaiergiu strigă, ridicându-şi mâinile a deznădejde:

— Ya Allah! ce prăpăd! Şi bunurile mele, şi lucrurile pe care mi le-au împrumutat prietenii mei, s-au dus pe totdeauna, da asta nu este nimic pe lângă pierderea oaspeţilor mei!

Şi, năuc, o luă la fugă, desculţ şi în cămaşă, spre cealaltă casă a lui, urmat îndeaproape de vecinul care îl căina de nenorocirea pătimită. Şi se încredinţă că într-adevăr odăile răsunau din toată goliciunea lor! Atunci se prăbuşi plângând şi scoţând un potop de suspine, pe urmă strigă:

— Of, acuma ce să fac, o, vecine al meu?

Vecinul răspunse…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută şaizeci şi patra noapte spuse:

        …Vecinul răspunse:

— Eu socot, o, Amin, că hotărârea cea mai bună este tot aceea de a-ţi primi nenorocirea cu tărie şi de a aştepta prinderea hoţilor, care mai devreme sau mai târziu nu au să scape a fi prinşi; întrucât străjile valiului sunt pe urmele lor, nu doar pentru prădăciunea de aici, şi pentru încă multe alte răutăţi săvârşite în vremea din urmă!

Şi bietul giuvaiergiu strigă: „O, Abalhassan ben-Taher, înţeleptule! ce bine te-ai gândit tu să te adăposteşti cuminte la Bassra! Dar ceea ce era scris, trebuia sa se împlinească!”

Şi Amin, plin de jale, luă calea îndărăt către locuinţa lui, printr-un puhoi de oameni care aflaseră toată povestea şi care îl căinau când îl văzură trecând.

Or, când ajunse la poarta casei, giuvaiergiul Amin găsi în odaia de la intrare un bărbat pe care nu îl cunoştea şi care îl aştepta. Şi omul, când îl văzu, se ridică şi îi ură bună pace, iar Amin îi răspunse la salamalec. Atunci omul îi zise:

— Am a-ţi spune câteva vorbe de taină, numai între noi doi!

Şi Amin voi să-l poftească în casă, dar omul zise:

— Este mai bine să fim întru totul singuri; aşa că haidem mai degrabă în cealaltă casă a ta!

Iar Amin, mirat, îl întrebă:

— Păi eu nici nu te cunosc, iar tu mă ştii şi pe mine şi ştii şi casele mele?

Necunoscutul zâmbi a râde şi spuse:

— Am să-ţi lămuresc toate! Şi, de-o vrea Allah, am să fiu deoarecare folos pentru liniştea ta!

Atunci Amin ieşi cu necunoscutul şi ajunse la cealaltă casă; da acolo necunoscutul îi arătă lui Amin că usa fusese spartă de hoţi şi, ca urmare, nu s-ar afla nici acolo feriţi de urechi străine. Apoi îi spuse:

— Hai după mine! am să te duc într-un loc ferit pe care îl ştiu eu.

Atunci insul purcese la drum, iar Amin se ţinu după el, dintr-o uliţă într-altă uliţă, dintr-un suk într-alt suk şi de la o poartă la altă poartă, până la lăsarea serii. Atunci ajunseră la Tigru, şi omul îi spuse lui Amin:

— Fără nici o îndoială că am fi mai la adăpost pe malul celalalt!

Şi tot atunci, ieşind ca din senin, un luntraş se apropie de ei şi, până ca Amin să poată măcar gândi să nu primească, se şi pomeni împreună cu necunoscutul în caicul care, din câteva bătăi straşnice de vâslă, îi şi duse pe malul dimpotrivă. Atunci insul îl ajută pe Amin să sară pe ţărm şi, luându-l de mână, îl duse pe nişte uliţe strâmte şi întortocheate. Iar Amin, care nu mai pricepea nimic, gândi în parte-şi: „In viaţa mea nu mi-a călcat piciorul pe aici! Ce pătăranie mi-e dată!”

Şi insul ajunse într-un sfârşit la o uşă scundă, toată numai din fier, şi, scoţând de la brâu o cheie mare şi ruginită, o vârî în încuietoarea care scârţâi amarnic şi lăsă sa se deschidă poarta. Insul intră şi îl pofti şi pe Amin să între. Pe urmă încuie poarta la loc. Şi se strecurară pe dată într-o bortă pe unde trebuia să mergi pe brânci. Şi. La capătul bortei, se pomeniră deodată într-o sală luminată numai de o făclie ce se afla chiar la mijlocul încăperii. Iar împrejurul acelei făclii, Amin văzu că şedeau, nemişcaţi, zece inşi, îmbrăcaţi cu haine asemenea şi atâta de la fel întru totul, încât i se păru că vede numai şi numai un chip răsfrânt de zece ori în nişte oglinzi.

La priveliştea aceea, Amin, care era tare istovit de drumul pe care îl bătuse de cu dimineaţă, fu cuprins de o slăbiciune deplină şi se prăbuşi la pământ. Atunci insul care îl adusese îl stropi cu oleacă de apă şi, în felul acesta, il înviora. Pe urmă, întrucât se şi aşternuse masa de cină, cei zece inşi gemeni se aşezară să mănânce, după ce însă, toţi dintr-odată şi cu un singur glas, îl poftiră pe Amin sa se înfrupte din hrana lor. Iar Amin, văzând că tus-zece mâncau din toate farfuriile, îşi zise: „Dacă ar fi otravă în ele, nu ar mânca şi ei!” Şi, în pofida spaimei, se apropie şi mancă pe săturate, flămând cum era de cu dimineaţă.

Când cina se sfârşi, acelaşi glas – unul şi înzecit – îl întrebă:

— Ne cunoşti?

El răspunse:

— Nu, pe Allah!

Cei zece îi răspunseră:

— Noi suntem hoţii care, noaptea trecută, ţi-am prădat casa şi ţi-am răpit oaspeţii, pe tânărul şi pe tânăra care cântau. Dar din nenorocire mai era acolo şi slujnica aceea, care a izbutit să scape, fugind peste terasă!

Atunci Amin strigă:

— Pentru numele lui Allah! o, domniile voastre, fie-vă milă şi arătaţi-mi locul unde se află cei doi oaspeţi al mei! Şi potoliţi-mi sufletul zbuciumat, oameni mărinimoşi care mi-aţi potolit foamea! Şi Allah să vă ajute sa vă bucuraţi în tihnă de toate câte aţi prădat! Numai arătaţi-mi-i pe prietenii mei!

Atunci hoţii ridicară mâinile, toţi deodată, spre o uşă deschisă şi spuseră:

— De-acum fii fară de teamă pentru soarta lor! La noi sunt mai la adăpost decât chiar în casa valiului şi, de altminteri, şi tu la fel! Află aşadar că nu te-am făcut să baţi drumul până aici decât ca să auzim de la tine adevărul despre cei doi tineri care, cu chipurile lor frumoase şi cu evghenia purtării lor, ne-au tulburat aşa de tare de nici baremi n-am cutezat să-i iscodim, de îndată ce am luat aminte cu cine aveam de-a face!

Atunci giuvaiergiul Amin fu până peste măsură de uşurat şi nu mai gândi decât cum să-i câştige pe furi de partea sa, şi le spuse:

— O, stăpânii mei, văd acum tare limpede că daca omenia şi buna-credinţă ar fi să piară de pe pământ, ele ai fi găsite iarăşi neatinse în casa voastră. Şi tot atâta de limpede văd că, atunci când ai de-a face cu nişte oameni atâta de cinstiţi şi atâta de mărinimoşi ca voi, cea mai bună cale spre a le dobândi încrederea este de a nu le ascunde nimic din adevăr! Ascultaţi aşadar păţania mea şi a lor, întrucât este uluitoare până peste marginile tuturor uluielilor!

Şi giuvaiergiul Amin le istorisi hoţilor toată povestea cu Şamsennahar şi cu Ali ben-Bekar, şi legăturile lui cu ei, fară a sări nici un amănunt, de la început până la sfârşit. Dar chiar că nu ar fi de nici un folos s-o mai luăm şi noi de la cap!

După ce ascultară povestea aceea ciudată, hoţii rămaseră până peste poate de minunaţi şi strigară:

— Într-adevăr, ce cinste pe casa noastră să adăpostească la ceasul de acum pe frumoasa Şamsennahar şi pe emirul Ali ben-Bekar! Ci, o, giuvaiergiulc, chiar nu îţi baţi joc de noi? Şi sunt chiar ei cu adevărat?

Iar Amin strigă:

— Pe Allah! o, stăpânii mei, chiar ei sunt, în carne şi oase!

Atunci hoţii, ca un singur ins, se ridicară şi deschiseră uşa cu pricina şi îi poftiră pe emirul Ali şi pe Şamsennahar să iasă, cerându-le un potop de iertăciuni şi spunându-le:

— Rugămu-ne vouă să iertaţi necuviinţa purtării noastre, întrucât chiar că nu avea cum să ne dea prin gând că avem să răpim din casa giuvaicrgiului nişte mai-mărimi de cinul vostru!

Pe urmă se întoarseră către Amin şi îi spuseră:

— Cât despre tine, numaidecât avem să-ţi dăm îndărăt nestematele pe care ţi le-am luat, şi ne pare tare rău ca nu putem să-ţi dăm îndărăt şi lucrurile celelalte din casă, pe care le-am răzleţit, vânzându-le mai peste tot pe la mezaturi obşteşti!

Şi, în fapt, grăbiră a-mi da îndărăt lucrurile de preţ, strânse într-o legătură mare; iar eu, dându-le uitării pe toate celelalte, nu pregetai a le mulţumi adânc pentru dovada lor de mărinimie. Ei atunci spuseră către noi trei:

— Acuma nu vrem să vă ţinem mai mult, doar dacă nu v-ar fi mai pe plac să ne faceţi cinstea până peste măsură de a rămâne în mijlocul nostru!

Şi se puseră pe dată în slujba noastră, cerându-ne numai să le făgăduim că nu aveam să-i dăm în vileag şi că vom uita necazurile ceasurilor petrecute la ei.

Ne călăuziră aşadar la ţărmul apei; şi nici măcar nu ne veni în minte să ne istorisim spaimele, aşa de pieriţi eram încă de temeri şi aşa de porniţi să socotim că toate acele întâmplări se petreceau în vis. Pe urmă, cu semne mari de cinstire, cei zece ne ajutară să coborâm în luntrea lor şi începură să vâslească atâta de straşnic, încât într-o clipire ne şi pomenirăm pe malul celălalt. Dar de-abia apucarăm să ne dăm jos din luntre, că mare ne fu spaima când ne văzurăm dintr-odată împresuraţi din toate părţile de străjile valiului şi înşfăcaţi pe loc! Cât despre hoţi, aceia, întrucât rămăseseră în luntre, avură vreme, cu câteva bătăi de vâsle, să se pună în afară de orice primejdie.

Atunci căpetenia străjilor veni la noi şi, cu glas crunt, ne întrebă:

— Cine sunteţi şi de unde veniţi?

Iar noi, cuprinşi de frică, ramaserăm înlemniţi; ceea ce spori şi mai tare prepunerile capului străjilor, care ne spuse:

— Să-mi răspundeţi cinstit, că de nu, pe loc vă priponesc şi de mâini şi de picioare şi pun oamenii mei sa vă înhaţe! Spuneţi-mi dar unde staţi, pe ce uliţă şi în ce mahala!

Eu atunci, vrând cu orice preţ să găsesc o scăpare, gândii că se cădea să vorbesc, şi răspunsei:

— O, domnia ta, suntem nişte lăutari, iar femeia aceasta este cântăreaţă de meserie. Am fost azi-noapte la un zaiafet unde se cereau unii ca noi, în casa celor care ne-au adus până aici. Dar a vă spune numele acelor inşi nu am putea, întrucât de obicei, în meseria noastră, nu întrebăm asemenea amănunte şi ne este destul numai sa fim bine plătiţi!

Dar căpetenia străjilor se uită la noi cu asprime şi îmi spuse:

— Nu aveţi înfăţişare de lăutari; îmi păreţi mai degrabă tare speriaţi şi tare îngrijoraţi, pentru nişte inşi care de-abia au plecat de la chef. Iar tovarăşa voastră, cu giuvaierurile ei cele atâta de frumoase, nu are înfăţişare de almee. Hei, străjerii luaţi-i pe inşii ăştia şi duceţi-i degrabă la temniţă!

La atare vorbe, Şamsennahar se hotărî să vorbească ea însăşi şi, ducându-se la căpetenia străjilor, îl trase de-o parte şi îi spuse la ureche câteva cuvinte, care stârniră asupra lui o asemenea tulburare, încât se trase îndărăt câţiva paşi şi se temeni până la pământ, îngăimând un potop de vorbe de ploconire. Şi numaidecât le porunci oamenilor lui să cheme două caicuri, şi o ajută pe Şamsennahar să se suie într-unul, în vreme ce pe mine ma puse să urc în celălalt, împreună cu emirul ben-Bekar. Pe urmă le porunci caicciilor să ne ducă unde le vom spune noi să ne ducă. Şi de îndată caicurile porniră fiecare pe căi osebite: Şamsennahar spre saraiul ei, iar noi doi spre mahalaua noastră.

În ceea ce ne priveşte pe noi mai întâi, de-abia ajunsaram acasă la emir că îl şi văzui, la capătul puterilor şi vlăguit de spaimele cele necurmate, cum se prăbuşeşte fară de simţire în braţele slugilor sale şi ale femeilor din casă…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută şaizeci şi cincea noapte spuse:

        …fără de simţire în braţele slugilor sale şi ale femeilor din casă. Căci, din câte putuse a mă face să înţeleg pe drum, acuma, după cele ce se întâmplaseră, îşi pierduse orice nădejde de a o mai vedea vreodată pe iubita sa Samsennahar.

Atunci, pe când femeile şi slugile erau prinse cu strădaniile de a-l face pe emir să se trezească din leşin, rudele lui, închipuindu-şi că eu pesemne voi fi fiind pricina tuturor acelor necazuri pe care nu le pricepeau, vrură sa mă silească a le mărturisi tot soiul de amănunte. Şi ma ferii straşnic a-i lămuri cât de cât cu ceva, şi le spusei:

— Ceea ce se întâmplă cu emirul este un lucru atâta de peste fire cât numai el ar putea să vă lămurească!

Şi, spre norocul meu, emirul îşi veni în fire chiar în clipita accea, iar rudele nu mai cutezară, faţă cu el, sa stăruiască în iscodelile lor. Iar eu, temându-mă de alte întrebări, şi liniştit întrucâtva în ceea ce privea starea lui ben-Bekar, îmi luai legătura cu lucrurile şi pornii în graba mare spre casa mea.

Când ajunsei acolo, o găsii pe arăpoaica mea scoţând ţipetele cele mai ascuţite şi cele mai deznădăjduite, şi plesnindu-se cu palmele peste ochi, şi toţi megieşii o înconjuraseră ca s-o aline de pieirea mea, pe care o socoteau neîndoielnică. Încât, când mă văzu, arăpoaica se aruncă la picioarele mele şi vru şi ea să mă supună la alte iscodeli. Dar îi retezai scurt ifosele, spunându i că până una-alta nu am chef decât să dorm; mă lăsai sa cad, istovit, pe saltele şi, cu nasul în perne, dormii adânc până dimineaţa.

Atunci arăpoaica veni la mine şi mă iscodi iarăşi; iar eu îi răspunsei:

— Dă-mi repede o cană plină!

Ea îmi aduse cana, iar eu o băui dintr-o sorbitură; şi cum arăpoaica stăruia, îi spusei:

— S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat!

Ea atunci plecă. Iar cu căzui iarăşi numaidecât în somnul meu, dar nu mă trezii, de data aceasta, decât peste două zile şi două nopţi!

Putui atunci să mă ridic în capu-oaselor, şi îmi zisei: „Chiar că trebuie să mă duc să fac o scaldă la hammam!” Şi ajunsei acolo pe dată, măcar că eram tot îngrijorat pana peste poate de starea lui ben-Bekar şi a frumoasei Şamsennahar, de la care nimeni nu venise să-mi aducă vreo ştire. Mă dusei aşadar la hammam, unde mă îmbăiai, şi numaidecât pornii spre prăvălia mea; şi, cum îmi scoteam cheia din buzunar ca să descui uşa, o mână micuţă de dindărătul meu mă atinse pe umăr şi un glas îmi şopti:

— Ya Amin!

Eu atunci mă întorsei şi o văzui pe copila, prietena mea, roaba de inimă a cadânei Şamsennahar.

Dar, în loc să mă bucur la vederea ei, mă cuprinse deodată o spaimă cumplită să nu cumva să mă vadă vecinii stând de vorbă cu ea, dat fiind că toţi o ştiau a fi roaba cea de credinţă, însărcinată cu misitiile, a cadânei scumpe inimii califului. Încât zorii să bag îndărăt în buzunar cheia şi, fară să întorc capul, pornii drept înainte, înfricoşat de-a binelea şi, cu toate strigătele copilei care gonea după mine rugându-mă să mă opresc, îmi urmai fuga încolo şi încoace, strâns mereu de aproape de către faia, până ce iacătă că ajunsei la uşa unei geamii lăturalnice. Atunci mă repezii înlăuntru, după ce îmi lăsai din fugă papucii la uşă, şi mă dusei drept în ungherul cel mai întunecat, unde mă aşezai pe dată a rugăciune. Şi atunci iarăşi, mai mult ca oricând, cugetai ce mare înţelepciune dovedise vechiul meu prieten Abalhassan ben-Taher când fugise de toate încurcăturile acestea afurisite şi se aciuase la Bassra. Şi hotărâi în sufletul meu: „Negreşit! de m-o scăpa Allan fară de ponoase din pătărania asta, fac jurământ că nu mă mai bag niciodată în asemenea belele şi că niciodată nu mă mai încarc cu atare corvezi!”

De-abia mă aflam eu aşadar în ungherul acela întunecat, că mă şi ajunse…

În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută şaizeci şi şasea noapte spuse:

        …De-abia mă aflam eu aşadar în ungherul acela întunecat, că mă şi ajunse din urmă copila de credinţă cu care, de data aceasta, mă putui îndura să stau de vorbă în tihnă, devreme ce nu se afla de faţă nici un martor. Fata începu dintru-ntâi cu a mă întreba:

— Cum îţi este?

Eu îi răspunsei:

— Sunt bine sănătos! Da moartea îmi pare cu mult mai de dorit decât spaimele necurmate în care trăim cu toţii!

Ea îmi răspunse:

— Vai! da atunci ce-ai mai zice când ai şti starea bietei mele stăpâne? Of, ya rabbi! simt că mă topesc numai când îmi amintesc clipita când am văzut-o întoarsă la sarai, unde izbutisem să ajung înaintea ei, după ce am fugit din casa ta, de pe o terasă pe altă terasă, şi apoi sărind jos pe pământ din vârful casei din urmă. Ya Amin! dacă ai fi văzut-o! Cine ar mai fi putut să cunoască în chipul galben ca al unui om ieşit din mormânt chipul strălucitei Şamsennahar? Încât atunci când am zărit o, nu am putut să mă opresc a nu izbucni în hohote, aruncându-mă la picioarele ei şi sărutându-i-le. Ci ea îşi uita de sine, gândind mai întâi la caicciul căruia îmi spuse să-i dau pe dată o mie de dinari de aur pentru osteneala lui! Pe urmă, după asta, puterile o lăsară şi căzu leşinată în braţele noastre; şi atunci o cărarăm în patul ei, unde începui s-o stropesc pe faţă cu apă de flori şi îi ştersei ochii şi o spălai pe picioare şi pe mâini, şi îi schimbai veşmintele de deasupra şi de dedesubt. Atunci avusei bucuria s-o văd că îşi vine în sine şi că răsuflă oleacă; şi numaidecât îi adusei să bea nişte sorbet de trandafiri şi să miroase nişte iasomie, şi îi spusei:

— O, stăpână, Allah fie asupră-ţi! cruţă-te, cruţă-te! unde avem să ajungem dacă o ţinem aşa?

Ci ea îmi răspunse:

— O, credincioasa sufletului meu, nu mai am nimic pe pământ care să mă ţină legată aici! Dar, înainte de a muri, vreau să capăt veşti despre iubitul meu. Du-te aşadar şi caută-l pe giuvaiergiul Amin şi du-i pungile astea pline cu aur, şi roagă-l să le primească drept despăgubire pentru necazul pe care i l-am pricinuit!

Şi roaba îmi întinse o legătură grea pe care o avea la ea şi în care să tot fi fost mai bine de cinci mii de dinari; lucru de care într-adevăr putui să mă încredinţez mai târziu. Pe urmă adăugă:

— Şamsennahar mi-a mai poruncit să te întreb apoi, ca o rugăminte din urmă, dacă ai să ne dai vreo veste, fie bună, fie rea, despre emirul Ali ben-Bekar!

Eu atunci chiar nu mai putui să mă împotrivesc unui atare lucru, pe care mi-l cerea ca pe o milă, şi, în pofida hotărârii mele de a nu mă mai vârî în povestea aceea primejdioasă, îi spusei să vină seara la mine acasă, unde nu am să preget a o întâmpina cu amănuntele de cuviinţă. Şi ieşii din geamie, după ce o rugai pe copilă să treacă mai întâi pe la mine să lase legătura pe care mi-o adusese; şi plecai la ben-Bekar.

Or, acolo îi găsii pe toţi, femei şi slugi, aşteptându-mă de trei zile şi fară a şti cum să facă să-l liniştească în emirul Ali, care mă chema întruna suspinând adânc. Iar pe el îl găsii cu ochii aproape stinşi şi cu o înfăţişare mai degrabă de mort decât de om viu. Atunci mă dusei lângă el, cu ochii în lacrimi, şi îl strânsei la piept…

În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută şaizeci şi şaptea noapte spuse:

        …şi îl strânsei la piept, şi îi spusei multe vorbe drăgăstoase, spre a-l mai alina, fară a putea de data aceasta să izbutesc, întrucât îmi zise:

— O, Amin, cum simt limpede că sufletul meu arc sa se ducă, vreau să-ţi las, înainte de moarte, un semn al îndatorinţei mele faţă de prietenia ta.

Şi le spuse robilor săi:

— Aduceţi-mi cutare şi cutare lucru!

Şi numaidecât robii zoriră să aducă şi să rânduiască dinainte-i, în nişte zimbiluri, tot soiul de lucruri scumpe, oluri de aur şi de argint şi odoare de mare preţ. Şi îmi spuse:

— Mă rog ţie să le primeşti, în locul lucrurilor care ţi-au fost furate din casă!

Pe urmă le porunci slugilor să care totul acasă la mine. Îmi spuse apoi:

— O, Amin, să ştii că în această lume orice lucru are un rost! Vai de cel care îşi prăpădeşte rostul dragostei lui: nu îi mai rămâne decât moartea! Încât, de nu ar fi cinstirea mea faţă de legea Prorocului nostru (asupra-i fie pacea!), mi-aş fi grăbit demult ceasul acestei morti42, pe care îl simt aproape! 43

Eu atunci, ca să-i mai schimb gândurile, îi spusei că am să mă duc mai întâi să-i dau ştiri despre el copilei de credinţă care mă aşteaptă acasă şi pe care Şamsennahar o trimisese anume. Şi plecai, spre a mă duce la copilă şi a i povesti deznădejdea emirului, care îşi presimţea sfârşitul şi care va părăsi pământul doar cu părerea de rău că este despărţit de iubita sa.

Şi, într-adevăr, la câteva clipite după ce ajunsei, văzui ca intră la mine copila, da într-o stare de tulburare şi de zbucium până peste orice închipuire; iar ochii-i lăsau sa curgă din belşug lacrimile. Iar eu, tot mai speriat, o întrebai:

— Pe Allah! ce să fie mai rău decât toate câte s-au întâmplat?

Ea îmi răspunse tremurând:

— Lucrul de care ne-a fost atâta de frică a căzut asupra noastră! Suntem pierduţi fără de scăpare cu toţii! Califul a aflat! Mai degrabă ascultă: în urma şoaptei unei roabe de-a noastră, căpetenia hadâmbilor a intrat la prepuneri şi a început să le iscodească în parte pe toate slujnicele preafrumoasei Şamsennahar. Şi, în pofida făgăduielilor lor, a dibăcit povestea, din nepotrivelile răspunsurilor căpătate. Şi a adus toată istoria la urechile califului, care pe dată a trimis după Şamsennahar, poruncind, să fie însoţită de douăzeci de hadâmbi de la sarai! Încât iacăte-ne pe toace tulburate şi până peste măsură de speriate! Iar eu izbutii să găsesc o clipită spre a mă furişa şi a da fuga să te vestesc de nenorocirea din urmă care ne paşte! Du-te, dar, să-l vesteşti pe emirul Ali ca să-şi ia chibzuirile de trebuinţă în atare împrejurare!

Şi, după ce spuse vorbele acestea, copila plecă iarăşi în goana mare către sarai.

Eu atunci văzui lumea toată cum se înnegurează dinaintea vederii mele şi strigai: „Nu se află izbăvire şi tărie decât numai întru Allah Preaînaltul şi Preaputernicul!” Dar ce aş mai fi putut să spun eu dinaintea soartei? Mă hotărâi aşadar să mă întorc la Ali ben-Bekar, măcar că nu mă despărţisem de el decât de-abia de câteva clipite, şi, fară a-i mai da răgaz să-mi ceară nici cea mai mică lămurire, îi strigai:

— O, Ali, trebuie neabătut să mă urmezi pe clipă pe dară, altminteri te paşte moartea în chipul cel mai de ocară! Califul, care a aflat tot, pesemne că la ceasul de acuma a şi poruncit să fii zeberit! Să plecăm, dar, fară a pierde o clipită, şi să ieşim dincolo de fruntariile ţării noastre şi dincolo de puterea celor care ne caută!

Si tot atunci, în numele emirului, le poruncii robilor să încarce pe trei cămile lucruri dintre cele mai scumpe şi nişte merinde de drum, şi îl ajutai pe emir să încalece pe altă cămilă, pe urmă încălecai şi cu la fel. Şi, fară a mai pierde vremea, de îndată ce emirul îşi luă rămas bun de la maică-sa, pornirăm la drum şi luarăm calea pustiei…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi se opri din vorbele îngăduite.

Dar în cea de a o sută şaizeci şi opta noapte spuse:

        …pornirăm la drum şi luarăm calea pustiei.

Or, tot ceea ce este scris trebuie să se întâmple, iar ursitele, sub orice zodie ar fi să fie, nu pot decât să se împlinească! Aşa că nenorocirile noastre nu puteau decât să se urmeze, iar fuga de o năpastă ne arunca într-o năpastă încă şi mai rea!

Şi-aşa, cum mergeam noi prin pustie, pe înserate, şi pe când ne aflam nu departe de o oază al cărei minaret se zărea în mijlocul palmierilor, văzurăm că răsare dintr-odată în stânga noastră o ceată de tâlhari care pe dată se şi repeziră să ne împresoare. Şi, cum ştiam prea bine ca altă cale să scăpăm cu viaţă nu era decât aceea de a nu încerca vreo împotrivire, îi lăsarăm să ne ia armele şi să ne prade. Şi ne luară vitele cu toate poverile de pe ele, nemailăsându-ne pe trupuri decât cămaşa! Şi se depărtară fară să le mai pese de soarta noastră.

Cât despre bietul meu prieten, nu mai era decât ca o zdreanţă în mâinile mele, aşa de tare îl prăpădiseră atâtea spaime necurmate. Izbutii totuşi să-l ajut a se târî încet-încet până la geamia pe care o zărisem în oază; şi intrarăm acolo ca să ne petrecem noaptea. Şi emirul Aii se prăbuşi la pământ şi îmi spuse:

— Aici am să mor, într-un sfârşit, căci Şamsennahar nu mai poate să mai fie în viaţă la ceasul de-acum!

Or, la vremea aceea, în geamie un ins îşi făcea rugăciunea. Când isprăvi, se întoarse spre noi şi ne privi o clipită, apoi veni la noi şi ne spuse cu bunătate:

— O, flăcăilor, fară îndoială că sunteţi străini şi aţi venit să petreceţi noaptea aici!

Eu îi răspunsei:

— O, şeicule, suntem într-adevăr nişte străini pe care tâlharii din pustie ne-au despuiat cu totul, nemailăsându-ne nimica aşa decât cămaşa de pe noi!

La vorbele acestea, bătrânul fu cuprins de milă pentru noi şi ne spuse:

— O, flăcăi sărmani, aşteptaţi-mă aici câteva clipite şi am să mă întorc la voi!

Şi plecă, spre a se întoarce nu peste mult, urmat de un copil care aducea o legătură, şi bătrânul scoase din legătura aceea nişte haine şi ne pofti să ne îmbrăcăm cu ele; pe urmă ne spuse:

— Haideţi cu mine la casa mea, unde are să vă fie mai bine decât aici, căci trebuie să vă fie foame şi sete!

Şi ne îmbie să-l însoţim la el acasă, unde emirul Ali nu ajunse decât spre a se întinde, cu răsuflarea tăiată, jos pe chilimuri. Şi atunci, din depărtare, venind cu adierea care sufla în oază printre palmieri, glasul vreunei sărmane se auzi cântând jalnic stihurile acestea minunate:

Plângeam sfârşitul tinereţii mele, Ci mi-am curmat suspinul ca să plâng Durerea doar a despărţirii grele De cel ce-aş vrea mereu la piept să-l strâng.

Ah, sufletului meu de-i pare-amară Clipita morţii, nu-i că părăsesc O viaţă de dureri, ci că plec iară De lângă ochii celui ce-l iubesc.

De-aş fi ştiut că despărţirea vine Şi că pe veci voi bate-un drum pribeag Aş fi luat drept hrană-atunci cu mine Doar frumuseţea ochiului său drag44!

Or, de cum începuse a se auzi cântecul acela, Ali ben-Bekar îşi săltase capul şi asculta pierdut. Iar când glasul se stinse, îl văzurăm deodată cum cade iarăşi scoţând un suspin adânc: îşi dăduse sufletul…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada, văzând ca se luminează de ziuă, tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută şaizeci şi noua noapte spuse:

        …îl văzurăm deodată cum cade iarăşi scoţând un suspin adânc: îşi dăduse sufletul.

La priveliştea aceea, bătrânul şi cu mine izbucnirăm în hohote de plâns şi şezurăm aşa toată noaptea; şi-i istorisii bătrânului, printre lacrimi, povestea cea jalnică. Apoi, dimineaţa, îl rugai să binevoiască să-i ţină în păstrare trupul până ce rudele, înştiinţate de mine, vor veni după el. Şi îmi luai rămas-bun de la omul acela de treabă şi mă dusei în grabă mare la Bagdad, prilejuindu-mă de plecarea unei caravane ce se îndrepta într-acolo. Şi mă dusei, fară a-mi face vreme să-mi mai schimb hainele, drept acasă la ben-Bekar, unde mă înfăţişai dinaintea mamei sale căreia îi urai mâhnit bună pace.

Când mă văzu că vin singur, fară fiul ei, când băgă de seamă înfăţişarea mea jalnică, mama lui ben-Bekar începu să tremure de presimţire. Şi îi spusei:

— Allah, o, preacinstită mamă a lui Ali, hotărăşte, iar făptură nu poate decât să se supună! Şi când scrisoarea de chemare a unui suflet a fost scrisă, sufletul acela, fară a mai zăbovi, trebuie să se înfăţişeze dinaintea stăpânului său!

La vorbele acestea, mama lui Aii scoase un ţipăt sfâşiat de durere şi îmi spuse, prăbuşindu-se cu faţa la pământ:

— O, vai de mine! fiul meu o fi murit?

Eu atunci îmi lăsai ochii în jos şi nu putui să rostesc o vorbă. Şi o văzui pe biata mamă, sugrumată de suspine, cun leşină de-a binelea. Iar eu începui să plâng toate lacrimile inimii mele, pe când femeile umpleau casa cu ţipetele lor speriate.

Când mama lui Ali putu într-un sfârşit să mă asculte, îi istorisii amănuntele morţii şi îi spusei:

— Preţuiască-te Allah pe măsura multelor tale vrednicii, o, mamă a lui Ali, şi plătească-te el cu milele şi cu indurarea lui!

Atunci ea mă întrebă:

— Dar nu ţi-a cerut să aduci vreo vorbă mamei sale?

Eu răspunsei:

— Ba de bună seamă! Mi-a cerut să-ţi spun că nu are decât o dorinţă, aceea ca tu să orânduieşti ca trupul să-i fie adus la Bagdad.

Ea atunci iarăşi începu să se topească de lacrimi, sfâşiindu-şi hainele, şi îmi spuse că pe dată avea să se ducă la oază cu o caravană spre a aduce trupul fiului său.

Şi de-aci, peste câteva clipite, îi lăsai pe toţi cu gătirile lor de plecare şi mă întorsei la mine acasă, gândind în cugetul meu: „O, Ali ben-Bekar, sărmane îndrăgostit, ce păcat de tinereţea ta secerată în floarea ei cea atâta de frumoasă!”

Şi ajunsei astfel acasă şi băgai mâna în buzunar ca să scot cheia de la uşă, când mă simţii atins încetişoi pe umăr, şi mă întorsei, şi o văzui, îmbrăcată în haine cernite şi cu chipul tare mâhnit, pe copila cea de credinţă a cadânei Şamsennahar. Atunci vrusei s-o iau la fugă; dar fata mă ţinu şi mă sili să intru cu ea în casă. Eu atunci, în ciuda tuturor celor păţite, începui, fară a şti încă nimic, să plâng laolaltă cu ea, fară de măsură. Pe urmă îi spusei:

— Aşadar ai aflat şi tu vestea cea jalnică?

Ea îmi răspunse:

— Care, ya Amin?

Eu îi spusei:

— Moartea lui Ali ben-Bekar!

Şi când văzui că se porneşte să plângă şi mai tare, pricepui că nu ştia încă nimic, şi îi istorisii totul, scoţând, într-un glas cu ea, suspine adânci.

Când sfârşii, îmi spuse la rându-i:

— Nici tu, ya Amin, văd că nu ştii nimica despre nenorocirea mea!

Şi strigai:

— Au n-o fi fost dată morţii Şamsennahar din porunca emirului drept-credincioşilor?

Ea răspunse:

— Şamsennahar a murit, da nicidecum aşa cum poţi să prepui tu! O, stăpâna mea!

Pe urmă tăcu, spre a mai plânge oleacă, şi îmi spuse într-un sfârşit:

— Ascultă, aşadar, Amin! Când Şamsennahar, însoţită de cei douăzeci de hadâmbi, a ajuns dinaintea califului, califul i-a dat afară, cu un semn, pe toţi, pe urmă s-a apropiat de Şamsennahar şi a poftit-o să şadă jos lângă el şi cu un glas pătruns de o bunătate fară de asemuire, i-a spus: „O, Şamsennahar, ştiu că ai duşmani în saraiul meu, iar aceşti duşmani au încercat să te rupă de la inima mea, ponegrindu-ţi faptele şi înfăţişându-le într-un chip nevrednic de mine şi de tine! Să ştii că te iubesc mai mult ca oricând şi, ca s-o arăt mai bine întregului sarai, am dat porunci să sporească sâmbria casei tale şi numărul roabelor şi al nacafalei tale! Aşa că mă rog ţie să nu mai ai obrazul acesta atâta de amărât, care mă amărăşte şi pe mine! Şi, ca să te ajut să te veseleşti, am să poruncesc numaidecât să vină cântăreţele de la saraiul meu şi să fie aduse tablalele pline cu poame şi cu băuturi!” Şi numaidecât intrară lăutăresele şi cântăreţele; iar roabele veniră încărcate cu tablale grele de toate cu câte erau încărcate. Şi, după ce totul fu gata, califul, şezând jos lângă Şamsennahar, care se simţea tot mai slabă, în ciuda atâtor bunătăţuri, le porunci cântăreţelor sa înceapă. Atunci una dintre ele, în sunetele lăutelor mânuite de degetele tovarăşelor sale, începu să cânte:

Oh, lacrimilor, voi daţi în vileag Amara taină-a sufletului meu Şi nu-mi lăsaţi al jalei vălmăşag Să-l port adânc în piept mereu.

Ah, l-am pierdut pe cel care-l iubea Inima mea cu-atâta45…

Dar deodată, până ca strofa cântată să fi ajuns la sfârşit, Şamsennahar scoase un suspin slab şi se prăbuşi pe spate. Iar califul, tulburat până peste fire, se aplecă repede spre ea, socotind că era doar leşinată; dar o ridică moartă! Atunci califul zvârli cât colo pocalul pe care il ţinea în mână, şi răsturnă tablalele şi, cum noi scoteam ţipete speriate, ne alungă pe toate, după ce ne porunci să sfărâmăm lăutele şi sculele menite zaiafetului; şi nu mă mai ţinu decât pe mine în sală. O luă atunci pe Şamsennahar pe genunchi şi se porni să plângă asupra ei toată noaptea, poruncindu-mi să nu las pe nimeni să între în sală. A doua zi dimineaţa, califul dete trupul cadânei în seama bocitoarelor şi a scăldătoarclor, şi porunci să i se facă o înmormântare ca de soţie legitimă, ba încă şi mai falnică. După care se încuie în iatacurile lui. Şi de atunci nimeni nu l-a mai văzut la divanul judeţelor!

Eu atunci, după ce mai plânsei o vreme, împreuna cu copila, moartea celor doi îndrăgostiţi, mă înţelesei cu ea să orânduim a-l înmormânta pe Ali ben-Bekar alături de Şamsennahar. Şi aşteptarăm să fie adus leşul pe care mama emirului se dusese să-l ia din oază, şi îi făcurăm înmormântare frumoasă, şi izbutirăm să-l aşezăm în pământ alături de mormântul cadânei Şamsennahar!

Şi de atunci nici eu, nici copila, care a ajuns soţia mea, nu am încetat să ne ducem pe la cele două morminte să-i plângem pe cei doi îndrăgostiţi cu care am fost prieteni.46

Şi-aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, povestea cea duioasă cu Şamsannahar, cadâna inimii califului Harun AI-Raşid!

În clipita aceasta, micuţa Doniazada nu se mai putu ţine şi izbucni în hohote de plâns, înfundându-şi capu-n chilimuri. Iar sultanul Şahriar spuse:

— O, Şeherezada, tare m-a mâhnit povestea aceasta!

Atunci Şeherezada zise:

— Da, o, Măria Ta! Ci ţi-am spus această poveste, care nu este la fel cu celelalte, anume pentru stihurile cele minunate pe care le cuprinde, şi mai cu seamă ca să te stârnesc mai tare pentru toată veselia pe care nu va zăbovi să ţi-o aducă povestea pe care mă pregătesc să ţi-o istorisesc, dacă vei binevoi să-mi dai îngăduinţă!

Şi sultanul Şahriar grăi:

— Da, Şeherezada! fă-mă să uit mâhnirea şi spune-mi iute numele acelei poveşti pe care mi-o făgăduieşti!

Şeherezada spuse:

— Este Povestea cu domniţa Budur, cea mai frumoasă lună dintre toate lunele.

Iar micuţa Doniazada strigă, săltându-şi capul:

— O, surioară Şeherezada, ce dulce ai fi dacă ne-ai începe-o numaidecât!

Şi Şeherezada spuse:

— Cu dragă inimă şi ca pe o cinstire datorată acestui sultan bine crescut şi dăruit cu purtări alese. Dar numai şi numai mâine noapte.

Şi, întrucât văzuse că se lumina de ziuă, sfioasă cum era, tăcu.

Când fu în cea de a o sută şaptezecea noapte micuţa Doniazada, care nu mai putea de nerăbdare, se ridică de pe chilimul pe care şedea ghemuită şi îi spuse Şeherezadei:

— O, surioara mea, mă rog ţie, grăbeşte de ne spune povestea făgăduită, care numai cu numele ei şi m-a cutremurai de desfătare şi de fiori!

Iar Şeherezada îi zâmbi suroră-sii şi îi spuse:

— Dreptu-i! Dar, ca să încep, aştept bunăvoia sultanului!

Atunci sultanul Şahriar, care în noaptea aceea zorise să-şi mântuie degrabă treaba de rând cu Şeherezada, atâta de cu jind aştepta povestea făgăduită, spuse:

— O, Şeherezada, negreşit că poţi să începi basmul cu care mi-ai făgăduit mari veseliri!

Şi Şeherezada pe dată istorisi astfel: