POVESTEA CU KAMARALZAMAN ŞI CU DOMNIŢA BUDUR, CEA MAI FRUMOASĂ LUNĂ DINTRE LUNE.

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea vremilor, în ţara Kaledanului, un sultan cu numele de Şahraman, stăpân peste oşti puternice şi peste bogăţii multe. Dar sultanul acela, măcar că era norocit până peste poate şi avea şaptezeci de cadâne, fară a le mai pune la socoteală şi pe cele patru soţii legiuite, se muncea în sufletul său din pricina sterpiciunii lui la copii; că ajunsese de mult la o vârstă înaintată, iar oasele şi vlaga începuseră a i se subţia, şi Allah nu îl miluia nici baremi cu un fiu care să poată a-i urma la scaunul de domnie al împărăţiei.

Or, într-o zi, se hotărî să i se spovedească vizirului sau cel mare de chinurile sale tainice, şi, după ce trimise sa fie chemat, îi spuse:

— O, vizire al meu, eu chiar că nu ştiu pe ce să mai dau vina acestei sterpiciuni de care mă chinuiesc amarnic!

Iar vizirul cel mare cugetă vreme de un ceas; după care săltă capul şi îi spuse sultanului:

— O, Măria Ta, chiar că aceasta-i o treabă tare gingaşă şi pe care nu poate s-o dezlege decât numai Allah Cel Atotputernic. Încât eu nu aflu, după ce am chibzuit bine, decât numai un chip de a zvidui treaba.

Iar sultanul îl întrebă:

— Şi care-i chipul?

Vizirul răspunse:

— Iacătă! La noapte, până a intra în harem, ai grijă să-ţi îndeplineşti pe de rost datorinţele cerute de sfânta datină: fă-ţi spălările cu evlavie şi fă-ţi rugăciunea cu inima plecată la vrerea lui Allah Milosârdnicul. Şi aşa, împreunarea ta cu o soţie aleasă are să fie rodnică de milostivirea sa!

La vorbele acestea ale vizirului său, sultanul Şahraman strigă:

— O, vizir al vorbelor de înţelepciune, cu asta îmi arăţi un leac minunat!

Şi îi mulţumi îndelung vizirului cel mare pentru sfat şi îi dărui un caftan de fală. Apoi, pe la înserate, intră în iatacul femeilor, dar numai după ce îşi îndeplini cu de-amănuntul sfintele datorinţe îndătinate; şi o alese pe cea mai tânără dintre femeile lui, cea care avea şoldurile cele mai falnice, o fecioară de viţă, şi se împereche cu ea în noaptea aceea. Şi o şi plodi, pe clipă şi pe dată. Iar peste nouă luni, zi la zi, ea născu un copil de parte bărbătească, în dârdora bucuriilor şi în cântece de clarinete, de fluiere şi de ţimbale.

Or, copilul care tocmai se născuse fu găsit atâta de frumos şi întocmai precum luna, încât tătânele lui, încântat, îi puse numele de Kamaralzaman47.

Şi chiar că băiatul era de departe cel mai frumos dintre zămisliturile roate! Se dovedi mai cu scamă când ajunse flăcău şi când frumuseţea scutură peste cei cincisprezece ani ai lui toate florile ce farmecă ochiul muritorilor48.

Cu vârsta, într-adevăr, desăvârşirile lui ajunseseră la capătul lor; iar ochii-i se făcuseră mai vrăjitori decât cei ai îngerilor Harut şi Marut49 privirile-i mai ispititoare decât cele ale lui Tagut50, şi obraji-i mai dulci decât bujorii. Cât despre boiul lui, se făcuse mai mlădiu decât ramul de bam şi mai subţire decât un fir de borangic. Dar cât despre spatele lui, se rotunjise atâta de straşnic, încât l-ai fi luat drept un muncel de nisip umblător, şi privighetorile, când îl vedeau, începeau să cânte.

Încât nu e de mirare ca mijlocelul său atâta de gingaş s-a plâns de atâtea ori de povara prea grea care îl urma, şi că atâta de des, istovit de sarcina lui, se bosumflase de bucile acelea.

Cu toate acestea, el urmase a fi la fel de fraged ca floarea de trandafir şi la fel de gingaş ca adierea serii. Şi pe drept poeţii de pe vremea lui s-au întrecut să pună în cântec frumuseţea ce-i tulbura, şi i-au proslăvit în stihuri fară de număr, precum acestea dintr-o puzderie:

Când oamenii îl văd, „Ah, ah!” oftează;

Când fruntea i-o privesc, ei pot citi: „El însăţi frumuseţe însemnează, Şi e cel mai frumos din câţi pot fi”

Buzele-i, când zâmbesc, sunt cornaline;

Miere-i saliva-i; dinţii perle sunt, Ca scorpionii dragostei muşcând!

Iar luna nouă-i unghia-i sidefie;

Ci boiul lui întreg, şi dosul lui, Şi mijlocelul care se mlădie -

O, grai pe lume să le spună nu-i! 51

Încât sultanul Şahraman îl iubea amarnic pe feciorul său, şi până într-atâta cât nu putea să se despartă de el nici o clipită. Şi cum îi era frică să nu-l vadă irosindu-şi în nechiozuinţe harurile şi frumuseţea, tare râvnea să-l însoare cât mai era el în viaţă şi să se bucure astfel de urmaşii lui. Şi într-o zi, în care gândul acesta îl frământa mai tare ca de obicei, se deschise faţă de vizirul său cel mare, care îi răspunse:

— Gândul este minunat! că însurătoarea potoleşte toanele.

Atunci sultanul Şahraman îi spuse căpeteniei hadâmbilor:

— Du-te repede la fiul meu Kamaralzaman şi spune-i să vină la o vorbă cu mine!

Şi de îndată ce hadâmbul îi duse porunca, Kamaralzaman se şi înfăţişă dinaintea părintelui său şi, după ce îi ură cuviincios bună pace, se opri între mâinile lui, cu ochii plecaţi sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus părintelui său…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută şaptezeci şi una noapte spuse:

        …cu ochii plecaţi sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus faţă de părintele său.

Atunci sultanul Şahraman îi spuse:

— O, fiul meu Kamaralzaman, tare mult mi-ar plăcea sa te însor cât mai sunt în viaţă, ca să mă bucur de tine şi să-mi umflu inima la nunta ta!

La vorbele acestea ale părintelui său, Kamaralzaman se schimbă până peste poate la chip şi, cu glas sugrumat, răspunse:

— Să ştii, o, părinte al meu, că pe mine chiar că nu mă încearcă nici o înclinare faţă de însurătoare; iar sufletul meu nu se pleacă deloc către muieri! Căci, pe lângă sila pe care din fire o simt faţă de ele, am mai şi citit în cărţile înţelepţilor atâtea pătăranii despre răutăţile şi despre vicleniile lor, încât am ajuns să-mi vreau mai degrabă moartea decât apropierea de ele. Şi, de altminteri, o, părinte al meu, iacătă ce spun despre ele poeţii noştri cei mai preţuiţi:

Vai de cel cărui Soarta-i dă o soaţă!

Pe veci pierdut e, chiar de şi-ar clădi Cetate, să se apere, măreaţă, Legată-n fier, cu munţii temelii.

Ca trestia-i oricare fortăreaţă Naintea muiereştii viclenii.

Ah, vai de el! Vicleana îl supune Cu ochii-i alungiţi de negrul kohl, Cu pletele-mpletite, o minune De coade lungi, pe lângă gâtul gol, Şi-i dă să bea potop de-amar vâscos Până ce-i face viaţa de prisos.52

Un altul a spus:

Mă întrebaţi de aceste făpturi Pe care le numiţi femei! Mă ştiţi, Vai, printre cei grozav de iscusiţi La dragoste şi la viclenii nuri!

Ce să vă spun, o, dragi flăcăi? Fugiţi De jindul lor! Că iată-mi părul sur -

Au nu pricepeţi fară de-nconjur Ce câştiuri la iubire dobândiţi?

Iar un altul a spus:

Chiar şi tânăra fecioară, Căreia abia-i dau nurii, Tot un hoit e bunăoară, De la care fug vulturii.

Sub a nopţii neagră haină Crezi că e a ta pe veci, Pentru că-ţi sopteste-n taină Lucruri ce mai nu-nţelegi.

Amăgire-i! Mâine altul Se va bucura la fel, Ca şi tine-acum, de caldul Trup şi tot ce-ascunde el.

Ea-i, prieten drag, un rateş Larg deschis la orice ceas, Găzduind pe-oricine-abate-şi Pasul, la un scurt popas.

Intră-n el, de vrei. Dar pleacă De cu zori, a doua zi!

Nici nu te gândi să-ţi placă, Nici în urmă-ţi nu privi!

Fă loc altora, cuminte, Care vor pleca şi ei, Dacă au un pic de minte Şi sunt volnici la femei.53

Aşa, încât, o, taică, măcar că lucrul s-ar putea să te mâhnească rău, nu voi şovăi să mă omor dacă vei vrea să mă sileşti să mă însor!

Când auzi spusele acestea ale fiului său, sultanul Şahraman rămase uluit şi mohorât până peste poate, şi lumina se preschimbă în neguri dinaintea chipului său. Dar cum îl îndrăgea peste măsură pe fiul lui şi nu vroia să-i pricinuiască supărare, se mulţumi să-i spună:

— Kamaralzaman, nu vreau să stăruiesc în aceasta privinţă, care, văd, nu îţi este pe plac. Dar, întrucât eşti încă tânăr, ai vreme să cugeţi, precum şi să te gândeşti la bucuria pe care aş avea-o de a te vedea însurat şi tată de copii!

Şi, în ziua aceea, nu îi mai spuse nimic despre însurătoare; da îl giugiuli şi îi făcu daruri scumpe şi se purtă tot aşa cu el vreme de un an.

Dar când trecu anul, trimise iarăşi după el, ca şi întâia dată, şi îi spuse:

— Mai ţii minte, Kamaralzaman, îndemnul meu, şi ai cugetat la ceea ce te-am rugat şi la fericirea pe care mi-ai stârni-o dacă te-ai însura?

Atunci Kamaralzaman se temeni dinaintea sultanului, părintele său, şi îi spuse:

— O, taică al meu, cum aş putea eu să uit sfaturile tale şi să ies de sub ascultarea ta, când Allah însuşi îmi porunceşte cinstire şi supunere? Dar cât despre însurătoare, am chibzuit la ea toată vremea aceasta, şi mai mult ca oricând sunt hotărât să nu mă apropii de ea niciodată, şi mai mult ca oricând cărţile celor de demult şi ale celor de acum mă învaţă să mă feresc de femeie, cu orice preţ, întrucât femeile sunt nişte viclene, nişte proaste şi nişte ticăloase! Allah păzească-mă de ele, şi cu moartea, de se va cere!

La vorbele acestea, sultanul Şahraman pricepu că şi acum ar fi cu primejdie să stăruiască mai mult ori să-l silească la supunere pe fiul pe care îl avea aşa de drag. Dar mâhnirea îi fu atâta de mare, încât se ridică necăjit şi porunci să fie chemat la sfat vizirul său cel mare, căruia îi spuse:

— O, vizire al meu, ce nebuni mai sunt şi părinţii care râvnesc să aibă copii! Nu culeg decât necaz şi dezamăgii! Iacătă că fiul meu Kamaralzaman este hotărât, mai tare decât anul trecut, să fugă de femei şi de însurătoare! Ce nenorocire, o, vizire al meu, pentru mine! Şi cum s-o tămăduiesc?

Atunci vizirul îşi plecă fruntea şi cugetă îndelung; după care săltă capul şi îi spuse sultanului:

— O, sultane al veacului, iacătă leacul de folosit; mai ai răbdare încă un an: şi atunci, în loc să-i mai vorbeşti în taină despre povestea asta, ai să-i strângi pe toţi emirii, vizirii şi mai-marii clin împărăţie, precum şi pe toţi slujitorii de la sarai, şi, dinaintea tuturora, să-i mărturiseşti hotărârea ta de a-l însura fară zăbavă. Şi atunci el nu are să mai cuteze a te înfrunta, dinaintea preacinstitei adunări; şi are să-ţi răspundă cu ascultare şi cu supunere!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută şaptezeci şi doua noapte spuse:

        …şi are să-ţi răspundă cu ascultare şi cu supunere!

La spusa aceasta a vizirului cel mare, sultanul fu până într-atâta de mulţumit că strigă:

— Pe Allah! iacătă o socoată care se poate!

Şi îşi vădi bucuria dăruind vizirului una dintre cele mai frumoase haine de fală. După care avu răbdare răspasul de vreme arătat, şi porunci atunci să se întocmească adunarea cu pricina şi să vină fiul său Kamaralzaman Şi flăcăul intră în sala care se umplu de lumina lui; şi ce aluniţă pe bărbia lui! şi ce mireasmă, ya Allah, la trecerea lui! Şi, când ajunse dinaintea tătâne-său, sărută de trei ori pământul dintre mâinile lui şi rămase în picioare, aşteptând ca părintele lui să-i vorbească întâi. Sultanul îi spuse:

— O, copilul meu, află că nu te-am poftit să vii în mijlocul acestei adunări decât pentru a-ţi arăta hotărârea mea de a te însura cu o domniţă vrednică de stepena ta, şi să mă bucur astfel de urmaşii mei până a nu mă fi săvârşit din viaţă!

Când auzi vorbele tatălui său, Kamaralzaman fu cuprins dintr-odată de un soi de nebunie care îl îmboldi să dea un răspuns atâta de puţin cuviincios, încât toţi cei de faţă îşi lăsară ochii în jos de buimăcire, iar sultanul fu jignit până peste marginile jignirii; şi întrucât era de datoria lui să certe o atare neruşinare în faţa obştei, răcni la fiu-său cu glas amarnic:

— Va să vezi tu ce păţesc copiii care nu ascultă şi se dovedesc necuviincioşi faţă de părintele lor!

Şi pe dată le porunci străjilor să-l lege cu mâinile la spate şi să-l întemniţeze în turnul cel vechi al cetăţuii părăginite care se megieşea cu saraiul. Iar unul dintre străjeri rămase la uşă, spre a veghea asupra coconului împărătesc şi a răspunde la chemarea lui la vreo nevoie.

Dacă se pomeni întemniţat aşa, Kamaralzaman rămase tare mohorât şi îşi zise: „Poate că ar fi fost mai bine sa ascult de tata şi să mă însor fară chef, ca să-i fac pe poftă. Aşa baremi aş fi ocolit să-l necăjesc şi să fiu băgat în afurisita asta de temniţă din vârful turnului cel vechi! Ah! femei blestemate, tot voi sunteţi pricina nenorocirii mele!” Iac-aşa cu beizadeaua Kamaralzaman.

Dar în ceea ce îl priveşte pe sultanul Şahraman, acesta se trase în iatacurile sale şi, gândindu-se că fiul sau, pe care atâta îl iubea, se afla la ceasul acela singur, mâhnit şi întemniţat, ba poate şi deznădăjduit, începu sa bocească şi să plângă. Întrucât dragostea lui pentru fecioru-său era mare şi îl făcea să dea uitării neobrăzarea de care se făcuse vinovat de fată cu toţi. Şi se mânie pană peste poate pe vizir, care fusese stârnitorul acelui gând cu adunarea divanului; încât, după ce trimise să fie chemat, îi spuse:

— Tu eşti cel mai vinovat! Fără sfatul tău nenorocit, nu m-aş fi văzut silit să-mi năpăstuiesc copilul! Vorbeşte, acuma, hai! Ce ai să răspunzi? Şi ce este de făcut, spune! Ca nu pot să mă împac cu gândul pedepsei pe care o îndură la ceasul de acuma fiul meu, pojarul inimii mele.

Atunci vizirul îi spuse:

— O, Măria Ta, ai numai răbdare de a-l lăsa cincisprezece zile închis, şi ai să vezi cum are să se zorească a se supune dorinţei tale!

Sultanul spuse:

— Eşti bine încredinţat?

Vizirul spuse:

— Întocmai!

Atunci sultanul scoase un potop de suspine şi se duse să se întindă pe patul său, unde petrecu o noapte de insomnie, într-atâta i se muncea inima din pricina acelui singur fecior care era bucuria lui cea mai mare; şi cu atâta mai puţin dormi cu cât se deprinsese să-l şi culce lângă el alături, pe acelaşi pat; şi să-i pună braţul său ca pernă, veghind astfel însuşi asupra somnului lui. Încât, în noaptea aceea, degeaba se tot suci şi se răsuci el în toate chipurile, că nu izbuti să închidă ochii54.

Şi iac-aşa cu sultanul Şahraman.

Dar, ca să ne întoarcem iar la beizade Kamaralzaman, iacătă! La căderea nopţii, robul care era însărcinat sa atrăjuiască la uşă intră cu o făclie aprinsă pe care o puse la capul patului; întrucât avusese grijă să aducă un pat bine întocmit pentru coconul sultanului; şi, la urmă, ieşi. Atunci Kamaralzaman se sculă55, îşi făcu spălările cele îndătinate, prociti câteva surate din Coran şi gândi să se dezbrace spre a-şi trece noaptea. Aşa că se dezbrăcă de tot, nemaipăstrând pe trup decât cămaşa, şi îşi ocoli fruntea cu o basma de mătase albastră. Şi se făcu astfel, mai mult ca oricând, frumos precum luna în cea de-a patrusprezecea noapte a ei. Se întinse apoi pe pat, unde, măcar că era mâhnit de gândul că îl supărase pe părintele său, nu zăbovi să adoarmă adânc.

Or, habar nu avea el (şi nici măcar nu putea să-i dea prin cap) ceea ce urma să i se întâmple în noaptea aceea, în turnul cel vechi bântuit de duhurile văzduhului şi ale pământului.

Întrucât…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută şaptezeci şi şasea noapte56

Spuse:

Întrucât turnul în care era închis Kamaralzaman fusese părăsit de ani şi ani şi dăinuia de pe vremile letinilor cei de demult; şi la poala turnului se afla un puţ, la fel tare bătrân şi tot aşa zidit de letini; şi era chiar puţul ce slujea de adăpost unei efrite tinere, pe nume Maimuna.

Efrita Maimuna, din spiţa lui Eblis, era fiica preaputernicului efrit Domriatt, căpetenia cea mare a duhurilor de sub pământ. Maimuna era o efrită tare dulce, o dreptcredincioasă smerită, de pomină printre toate fiicele de duhuri, pe temeiul atât al virtuţilor ei cât şi pe cel al moşilor ei, vestiţi pe meleagurile din nevăzut.

Or, atunci, pe la miez de noapte, efrita Maimuna ieşi din puţ, după obiceiul ei, spre a se reveni, şi îşi lua zborul uşor spre caturile cerului, pentru ca de acolo să se îndrepte către cutare loc de care se simţea chemată57.

Şi, cum trecea pe lângă vârful turnului, rămase tare uimită să vadă o lumină acolo unde de atâta potop de ani nu văzuse niciodată nimic. Gândi aşadar în sineşi: „Hotărât! lumina aceea nu se află acolo fară de pricină! Trebuie să intru înlăuntru să văd ce este.” Atunci făcu o copcă şi pătrunse în turn şi îl văzu pe robul culcat la uşă; şi, fară a se opri, trecu pe deasupra lui şi intră în odaie. Şi cam care nu-i fu minunarea fermecată Ia vederea flăcău lui culcat pe jumătate gol în pat! Se opri dintru-ntâi pe vârful picioarelor şi, ca să-l privească mai bine, se apropie încet-încetişor, după ce îşi lăsase în jos aripile care o cam stânjeneau în odaia aceea strâmtă. Şi săltă de-a binelea învelitoarea care acoperea făptura flăcăului şi rămase năucită de frumuseţea lui. Şi îşi curmă răsuflarea vreme de un ceas, de frică să nu-l trezească până a nu se minuna pe săturate de toate gingăşiile cu care era plămădit. Că, într-adevăr, farmecul ce se revărsa din toată făptura lui, rumeneala gingaşă a obrajilor, căldura pleoapelor cu gene pline de umbră vânătă şi lungi, arcuitura vrăjitoare a sprâncenelor, toate astea, precum şi mireasma îmbătătoare a pielei lui şi strălucirile cele atâta de dulci ale trupului, oare cum nu ar fi tulburat-o pe lainica de Maimuna, care în viaţa ei întreagă de hoinăreli de-a lungul pământului nu mai văzuse asemenea frumuseţe? … Or, chiar că lui i s-ar fi foarte potrivit ţipătul poetului:

Doar ce l-am sărutat cu jind Şi-am şi văzut înmugurind Frumoşii-i ochi: beţia-mi grea, Şi-obrajii-i – care-s viaţa mea.

Şi-am zis: „Poţi, inimă, să spui Celor care te râd, oricui: „Hai, cârtitori, grăiţi anume De-i ceva mai frumos pe lume, De-i alt flăcău asemenea Cu cel care e viaţa mea!”

Aşadar, după ce efrita Maimuna, fiica efritului Domriatt, îşi prea umplu ochii de priveliştea aceea minunată şi îl preamări pe Allah strigând: „Binecuvântat să fie Atoatezămislitorul, cel carele plămădeşte desăvârşirea! Oare cum de pot tatăl şi mama acestui flăcău să se despărţească de el spre a-l închide singur în turnul acesta părăduit? Au ei nu se tem de răutăţile duhurilor cele ticăloase din neamul meu care hălăduicsc prin dărâmături şi prin locuri părăsite? Şi, pe Allah! dacă lor nu le pasă de copilul lor, eu, Maimuna, jur că am să-l iau sub ocrotirea mea şi că am să-l apăr de orice efrit care, ispitit de nurii lui, ar vrea să se prilejuiască de el!” Pe urmă se aplecă asupra lui Kamaralzaman şi, tare cu gingăşie, îl săruta pe buze, pe pleoape şi pe fiecare obraz, trase peste el invelitoarca, fară a-l trezi, îşi întinse aripile şi îşi luă zborul prin fereastra cea înaltă către ceruri.

Or, când ajunse pe tărâmul de mijloc58, spre a se răcori, şi, cum plutea domol pe acolo, gândind la flăcăul adormit, auzi deodată, nu departe de ea, un huiet de aripi, cu bătăi zorite, care o făcu să se întoarcă într-acolo. Şi pricepu că stârnitorul acelui huiet era efritul Dahnaş, un duh din spiţa cea mai ticăloasă, unul dintre răzvrătiţii care nu cred în nimic şi care nu se dau supuşi stăpâniei lui Soleiman ben-Daud. Şi acel Dahnaş era fiul lui Samhuras, care era, printre efriţi, cel mai sprinten la fugarelile prin văzduh.

Când il zări pe ticălosul de Dahnaş, Maimuna se sperie rău ca nu cumva procletul să vadă lumina din turn şi să se ducă să săvârşească cine ştie ce acolo! încât se repezi asupra lui cu o iuţeală de uliu, şi era mai să-l izbească şi să-l năruie, când Dahnaş îi făcu semn că se dă supus la cheremul ei şi îi spuse, tremurând de spaimă:

— O, preaputernică Maimuna, fiică a sultanului duhurilor, mă juruiesc ţie pe Numele cel Strălucit şi pe talismanul cel sfânt de la pecetea lui Soleiman, nu te sluji de puternicia ta ca să mă spulberi! Şi, la rându-mi, iţi făgăduiesc că nu am să făptuiesc nimica păcătos!

Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaş, fiul lui Şamhuraş:

— Fie! Binevoiesc să te cruţ. Dar grăbeşte-te a-mi spune de unde vii la ceasul acesta, ce faci aici şi unde cugeţi să te călătoreşti! Şi mai cu seamă cată să fii cinstit în spusele tale, o, Dahnaş, că altminteri stau gata să-ţi smulg cu mâinile mele penele din aripi, să te belesc de piele şi să-ţi sfărâm oasele ca să te arunc pe urmă ca pe un mototol! Aşa că să nu crezi cumva că vei putea să scapi cu minciuna, o, Dahnaş!

Atunci efritul spuse:

— O, stăpână a mea, Maimuna, află că în clipita de acum m-ai nimerit tocmai la vreme spre a auzi ceva cu totul şi cu totul nemaipomenit! Dar făgăduieşte-mi baremi că ai să mă laşi să plec în tihnă dacă am să-ţi fiu pe plac, şi că ai să-mi dai un înscris de slobodă-trecere care de aci înainte să mă pună la adăpost de reauavoinţă a tuturor efriţilor, vrăjmaşii mei din văzduh, din ape şi de pe pământ, o, tu, cea care eşti fiica sultanului nostru al tuturor, Domriatt cel înfricoşător!

Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul agerului Şamhuraş.

Atunci Maimuna, fiica lui Domriatt, spuse:

— Îţi făgăduiesc, pe gemma cea scrisă a pecetei lui Soleiman ben-Daud (asupra lor a amândurora să fie rugăciunea şi pacea!). Dar vorbeşte odată, întrucât simt că pătărania ta este tare ciudată!

Atunci efritul Dahnaş îşi molcomi goana, se răsuci în loc şi veni să se rânduiască lângă Maimuna. Apoi îi istorisi aşa pătărania lui:

Trebuie să-ţi spun, o, slăvită Maimuna, că vin la ceasul de-acum din afundul lăuntrului celui mai depărtat, de la fruntariile Chinei, ţara unde domneşte marele Ghaiur, stăpân peste El-Buhur şi peste El-Kussur, unde fară de număr şi fară de cusur se-nalţă turnuri de jur-împrejur, unde-n saraiu-i cu falnici muri cadânele lui trăiesc în huzur, cu străji crunte de veghe pe la cotituri! Acolo, cu ochii mei, jur, am văzut cea mai frumoasă făptură din câte făpturi mi-a fost dat după atâtea umblături să-mi bucure bietele căutături: pe singura-i fată, clădită din nuri, pe El-Sett Budur! Ascultă, dar, o, Maimuna!

Am să-ţi vorbesc despre părul ei! Pe urmă am să-ţi vorbesc despre chip! pe urmă despre obrajii, despre buzele, despre gura, despre limba, despre gâtul, despre pieptul, despre sânii, despre pântecul, despre şoldurile, despre spatele, despre mijlocul, despre coapsele şi, într-un sfârşit, despre picioarele ei, o, Maimuna!

Bismillah!

Părul ei, o, stăpână a mea! Este aşa de întunecat, încât e mai negru decât despărţirea de prieteni! Iar când e împletit în trei cozi care i se deştern până la călcâie, îmi pare că văd trei nopţi deodată!

Dar chipul! Mai alb e decât ziua când prietenii se întâlnesc iarăşi! Dacă mă uit la ea la ceasul când străluceşte luna plină, văd două lune deodată59!

Buzele-i sunt din agaturi colorate şi din mărgeane vii; limba-i – când o mişcă – picură grai de aur; iar mustul gurii ei este mai de râvnit decât mustul de struguri, stinge şi setea cea mai arzătoare! Aşa-i e gura60!

Dar pieptul ei! Slăvit să fie Atoateziditorul! e o ispită vie! poartă doi sâni gemeni din fildeşul cel mai străcurat, rotunzi şi mici de ai putea să-i ţii în cele cinci degete de la o mână.

Pântecul ei are nişte gropiţe pline de umbră şi rânduite cu tot atâta măiestrie ca şi literele arăbeşti de pe pecetea unui scrib copt de la Egipt! Şi pântecul acela dă izvod unui mijlocel mlădiu, ya Allah! Ci iacătă-i spatele…

Spatele ei! ufl! uf! mă şi cutremur! E o grămadă atâta de grea, încât o sileşte pe stăpână-sa să şadă iarăşi jos când se scoală şi iarăşi să se scoale când se aşază! Şi chiar că nu pot, o, stăpână a mea, să-ţi dau o înţelegere cât de cât, doar ajutându-mă cu stihurile acestea ale poetului:

Măreţ i-i spatele, vârtos clădit -

De pare că şi-ar cere pe măsură Un trup şi-un mijlocel mai împlinit Decât acela care îl îndură.

Pe amândoi la fel ne chinuieşte:

Pe ea – silind-o pururea să stea;

Pe mine pentru că mă şi-ndârjeşte De-ndată ce gândesc un pic la ea.

Aşa îi este spatele! Iar din el se desprind, marmură albă, două coapse de slavă, vârtoase şi, dintr-o trăsătură, îmbinate sus, sub cununa lor. Apoi vin pulpele şi picioarele cele gingaşe şi atâta de micuţe, încât sunt uluit cum de pot să care atâta povară îngrămădită peste ele!

Cât despre mijlocelul ei şi despre temelia lui, o, Maimuna, ca să spun drept, nu cutez a crede că ţi-aş putea vorbi precum se cuvine, întrucât unul este deplin, iar cealaltă este desăvârşită! Asta-i, deocamdată, tot ceea ce limba mea poate să-ţi înfăţişeze; şi chiar şi prin semne mi-ar fi peste putinţă să te fac să cumpăneşti toate falniciile ei!

Şi cam aşa este, o, Maimuna, copila cea împărătească, El-Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, amână urmarea pe a doua zi.

Aşa că atunci când fu cea de a o sută şaptezeci şi noua noapte spuse:

Şi cam aşa este copila, fiica sultanului Ghaiur, domniţa Budur!

Dar sunt dator tot aşa să-ţi spun, o, Maimuna, că sultanul Ghaiur o iubeşte tare mult pe fiică-sa El-Sett Budur, cea pe ale cărei desăvârşiri eu de-abia am putut să ţi le înşir, şi o iubeşte cu o dragoste atâta de vie, încât nici nu mai ştie cum să-i găsească în fiece zi câte o bucurie. Dar întrucât, după o bucată de vreme, nu mai găsea ce bucurii să mai cheme, spre a o desfăta, chibzui să pună a i se dura nişte palate fermecate. Începu dintru-ntâi prin a-i zidi şapte palate, fiecare tot altfel întocmit şi tot din altfel de lucruri zidit. Cel dintâi palat, aşadar, porunci să fie făcut numai din cleştar, cel de-al doilea din alabastru viu, al treilea din farfuriu, al patrulea dintr-un amestec de nestemate, al cincilea din arginturi străcurate, al şaselea din aur, iar al şaptelea din adamant şi mărgăritare. Şi sultanul Ghaiur n-a pregetat să pună să fie împodobit fiecare palat într-un chip cât mai potrivit cu felul în care fusese zidit; şi strânse acolo, la sfârşit, toate desfătările câte fac traiul huzurit, îngrijindu-se, de pildă, şi mai ales, de havuzurile şi de grădinile dimprejur.

Şi în acele palate o puse să locuiască pe fiica sa, spre a se desfăta, dar numai câte un an în fiecare palat, ca nu cumva să se sastisească de a tot sta, şi pentru ca fiecare desfătare să urmeze fără de lehămeţeală după o altă desfătare.

Încât frumuseţea aceea crăiască, printre toate acele lucruri frumoase, nu putea decât să se desăvârşească şi să ajungă cu adevărat la treapta cea mai de sus care m-a fermecat!

Nu te minuna, dar, o, Maimuna, dacă îţi spun că toţi sultanii de jur-împrejur, megieşi cu ţara sultanului Ghaiur, râvneau cu înflăcărare să se însoare, luând-o în căsătorie pe tânăra nurlie. Şi numaidecât trebuie să-ţi dau încredinţare că domniţa e fată mare, căci până acuma s-a lepădat cu supărare de toate ispitele cu câte a fost pusă la cercare prin tătânele său; şi de fiecare dată s-a mulţumit să răspundă îmbufnată:

— Eu îmi sunt sultană doar mie, şi singură îmi sunt stăpână! Cum aş putea să îndur oare un bărbat mototolind un trup care de-abia rabdă doară să fie atins de mătasea uşoară?

Şi sultanul Ghaiur, care mai degrabă ar fi murit decât s-o supere pe Budur, nu găsea ce răspuns să-i mai dea; şi era nevoit să se lepede de cererile sultanilor megieşi şi ale emirilor aleşi care veneau anume de la capăt de lume! Ba, într-o zi, când veni un tânăr sultan, mai frumos mai puternic decât toţi cei de până aci, şi care trimisese înainte-i daruri câte nici nu poţi gândi, sultanul Ghaiur îi grăi domniţei Budur, care, mâniată de astă dată, izbucni cu supărare şi-i strigă dintr-odată:

— Văd bine că nu îmi mai rămâne decât o singură cale de a sfârşi cu aceste chinuri necurmate. Am să înşfac paloşul de colea şi am să-l înfig cu vârful în inima mea şi am să-l împing de să-mi iasă prin dos! Pe Allah! Asta este singura mea scăpare!

Şi cum chiar se şi pregătea să purceadă la fapta cea grea, sultanul Ghaiur fu aşa de speriat, încât îi ieşi limba din gură şi mâna i se scutură cu tremurătură şi îşi roti de jur-împrejur ochii albi; apoi grăbi s-o dea pe Budur în seama a zece bătrâne tare înţelepte şi trecute prin multe păţanii, dintre care una era chiar doica domniţei Budur. şi din ceasul acela de grea ispită, cele zece femei nu o mai părăsesc nici o clipită, veghind la uşa iatacului ei pe rând.

Şi iac-aşa, o, Maimuna, stăpâna mea, se înfaţişcază lucrurile acum. Iar eu, în fiecare noapte mereu nu preget să-mi fac drum şi să mă minunez de frumuseţea sa şi să-mi bucur simţirea privindu-i strălucirea. Dar să nu crezi cumva că nu m-ar muşca ispita să mă reped la ea şi să mă bucur de tot ce-aş putea; şi socot că ar fi chiar păcat să las vătămat fară de voia ei asemenea odor binecuvântat şi păzit cu atâta temei. Şi, o, Maimuna, hotărât, nu mă bucur de ea decât în vreme ce doarme, atâta; de pildă, o sărut între ochi, binişor-binişor, măcar că tare m-ar ispiti ghesul să dau zor. Dar mi-e tare teamă de mine, că mă ştiu că nu mă mai pot ţine dacă mă pornesc; aşa că mai bine mă stăpânesc, ca nu cumva, bunăoară, s-o betejesc în vreun fel pe fecioară!

Şi-aşa că te jur, o, Maimuna, să mergi cu mine s-o vezi pe prietena mea, frumoasa El-Sett Budur, ai cărei nuri au să te vrăjească, asta se ştie, şi a cărei desăvârşire are să te răpească, stau chezăşie! Haide, o, Maimuna, ne minunăm de El-Sett Budur, în ţara sultanului Ghaiur!

Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul sprintenului Şamhuraş.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută optzecea noapte spuse:

Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul sprintenului Şamhuraş.

După ce tânăra efrită Maimuna ascultă această istorisire, în loc de răspuns se puse pe un râs batjocoritor, îi altoi o plesnitură de aripă în pântece efritului, îl scuipă în faţă şi îi spuse:

— Tare mai eşti greţos cu pişăcioasa ta de fată! Şi chiar că mă şi întreb cum de cutezi să-mi vorbeşti despre ea, atunci când trebuie să ştii prea bine că nici nu ar putea să sufere o clipă de asemuire cu flăcăul cel preafrumos pe care îl iubesc eu!

Şi efritul strigă, ştergându-şi obrazul:

— Păi, o, stăpână a mea, eu nici habar nu am despre tânărul tău drăguţ şi, rugându-mă fireşte de iertăciune, nu cer decât să-l văd, măcar că tare şovăiesc a gândi că ar putea să fie pe măsura frumuseţii domniţei mele!

Atunci Maimuna ţipă la el:

— Nu vrei să taci, blestematulc? îţi mai spun o dată că iubitul meu este atâta de frumos, încât, dacă l-ai vedea, fie şi în vis, te-ar apuca boala copiilor şi ţi-ar curge balele ca la cămilă!

Şi Dahnaş întrebă:

— Păi da unde se află el şi cine poate să fie?

Maimuna spuse:

— O, pişicherule, să ştii că se află în aceeaşi împrejurare ca şi domniţa ta, şi este închis în turnul cel vechi la talpa căruia îmi am eu adăpostul de sub pământ. Dar să nu te îngâmfi cu nădejdea de a-l vedea fără mine; că îţi ştiu ticăloşia şi nu ţi-aş da în seamă nici baremi paza unui fund de schivnic! Ci tot am să mă învoiesc să ţi-l arăt chiar eu, ca să-ţi dai cu părerea, dar te prevestesc că dacă ai să ai cutezanţa a minţi, vorbind împotriva adevărului a ceea ce vezi, am să-ţi scot ochii şi am să fac din tine cel mai nevolnic dintre efriţi! Pe deasupra, cer să-mi plăteşti şi un rămăşag straşnic, dacă iubitul meu se va dovedi mai frumos decât domniţa ta; şi, ca să fie drept, mă învoiesc şi eu să-ţi plătesc dacă va fi dimpotrivă.

Şi Dahnaş răcni:

— Primesc rămăşagul! Haide aşadar cu mine s-o vezi pe El-Sett Budur în ţara părintelui său, sultanul Ghaiur!

Şi Maimuna spuse:

— E mai lesne să ne ducem la turn, care se află sub picioarele noastre, colea, ca să cântărim mai întâi frumuseţea iubitului meu; după care avem să judecăm!

Atunci Dahnaş spuse:

— Ascult şi mă supun!

Şi pe dată coborâră amândoi drept din slăvile văzduhurilor până pe vârful turnului şi intrară pe fereastră în odaia lui Kamaralzaman.

Atunci Maimuna îi spuse efritului Dahnaş:

— Nu te mişca, şi mai cu seamă să fii cuviincios!

Pe urmă se apropie de flăcăul adormit şi săltă pătura care îl acoperea în clipita aceea. Şi se întoarse către Dahnaş şi îi spuse:

— Priveşte, o, afurisitule! ia seama să nu cazi cât eşti de lung!

Şi Dahnaş întinse gâtul şi se trase înapoi uluit; apoi iar întinse gâtul şi cercetă îndelung chipul şi trupul flăcăului; după care săltă capul şi zise:

— O, stăpână a mea Maimuna, acuma văd că eşti tare îndreptăţită să socoţi că iubitul tău este fară de asemuire ca frumuseţe; întrucât chiar că nu am văzut niciodată atâtea desăvârşiri într-un trup de flăcău; şi tu ştii că eu îi cunosc pe cei mai frumoşi dintre fiii oamenilor. Ci, o, Maimuna, tiparul care l-a croit nu a fost nimicit decât după ce a închipuit şi o întrupare femeiască; şi aceea este chiar domniţa Budur!

La vorbele acestea, Maimuna se repezi asupra lui Dahnaş şi îi plesni peste căpăţână o lovitură de aripă care îi frânse un corn şi ţipă la el:

— O, tu, cel mai spurcat dintre efriţi, îţi poruncesc să mergi pe clipă în ţara aceea a sultanului Ghaiur, la palat la El-Sett Budur, şi să mi-o aduci aici de faţă pe domniţă; că nu vreau să mă ostenesc însoţindu-te până la ţânca aceea. După ce ai s-o cari aici, avem s-o culcăm alături de tânărul meu drăguţ şi avem să cântărim cu chiar ochii noştri. Şi întoarce-te iute, Dahnaş, că de nu îţi rup trupul fâşii-fâşii şi te arunc de hrană hienelor şi corbilor!

Atunci efritul Dahnaş îşi strânse de pe jos cornul şi plecă amărât, scărpinându-se în fund. Pe urmă străbătu ca o suliţă văzduhul şi nu zăbovi a se întoarce, peste un ceas, împovărat cu sarcina lui.

Or, domniţa adormită pe umerii lui Dahnaş nu avea pe ca decât cămaşa, iar trupu-i strălucca în albeaţa sa. Şi pe mânecile largi ale acelei cămăşi, ţesută din zarafir şi borangic de felurite culori, erau înhorboţite stihurile acestea ce se înlănţuiau măiestru:

Trei lucruri nu ingâduie-n iubire Să spună da oricui, dintr-o privire:

Spaima de neştiut; sila de ce-i De mult ştiut; şi frumuseţea ei!

Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaş:

— Mi se pare că te-ai cam desfătat pe drum cu fata asta, întrucât ai cam zăbovit, că nu-i trebuie un ceas de vreme unui efrit adevărat ca să ajungă din Kaledan în afundul Chinei şi să se întoarcă pe drumul cel mai drept! Fie! da grăbeşte-te de-o întinde pe copila ceea lângă drăguţul meu, ca să facem cercetarea!

Şi efritul Dahnaş, cu grijă fără de seamăn, o aşeză uşurel pe domniţă pe pat, şi îi săltă cămăşuţa.

Or, copila chiar că era tare frumoasă şi întocmai precum o zugrăvise efritul Dahnaş. Şi Maimuna putu să vadă că asemănarea dintre cei doi tineri era atâta de desăvârşită, încât ar fi putut să fie luaţi drept doi gemeni, şi care nu se deosebeau între ei decât numai la brâu şi la podoabe; da încolo tot un chip ca luna, tot un mijlocel gingaş şi tot o spinare arcuită şi plină de belşug; şi putu să-şi dea seama şi că, dacă fata ducea lipsă la brâu de ceea ce făcea podoaba flăcăului, avea în loc două gurguie minunate care mărturiseau musturi tainice61.

Aşa că îi spuse lui Dahnaş:

— Văd că este îngăduit să şovăieşti o clipită asupra întâietăţii de dat unuia sau altuia dintre drăguţii noştri; da trebuie să fii orb sau smintit, ca tine, ca să nu pricepi că între doi tineri la fel de frumoşi, dintre care unul este de parte bărbătească, iar celălalt de parte femeiască, cel de parte bărbătească este mai presus de cel de parte femeiască! Ce zici de asta, o, afurisitule?

Ci Dahnaş răspunse:

— Din parte-mi, eu ştiu ce ştiu şi văd ce văd, iar vremea nu are să mă facă să cred altfel decât vede ochiul meu! Ci, o, stăpână a mea, dacă totuşi ţii să mint, am să mint ca să-ţi fiu pe plac!

Când auzi vorbele acestea ale lui Dahnaş, efrita Maimuna fu cuprinsă de o asemenea mânie, încât pufni în râs. Şi gândind că nu are să poată niciodată numai aşa, printr-o cercetare, să cadă la înţelegere cu căpăţânosul de Dahnaş, îi spuse:

— Poate că ar fi o cale de a afla care dintre noi are dreptate, anume de a ne sluji de harul nostru la stihuire! Acela care va spune stihurile cele mai frumoase de preamărire a iubitului său, de bună seamă că va avea şi dreptatea de partea lui! Te învoieşti? Ori te pomeneşti că nu eşti în stare de atare subţirenie, potrivită numai cu firile gingaşe?

Dar efritul Dahnaş strigă:

— Asta-i, o, stăpână a mea, tocmai ceea ce vroiam şi eu să-ţi deştern! Întrucât părintele meu Şamhuraş m-a învăţat pravilele întocmirii poeticeşti şi meşteşugul stihurilor sprintene cu desăvârşite ritmuri. Dar tu ai întâietatea de început, o, încântătoare Maimuna!

Atunci Maimuna se apropie de Kamaralzaman cel adormit şi se aplecă şi îl sărută pe buze încetişor; pe urmă îl alintă pe frunte şi, cu mâna în pletele lui, spuse uitându-se la el:

O, trup vrăjit, în care se mlădie Al ramurilor freamăt cu suspine Şi-nmiresmate flori de iasomie -

Ce trup de fată poate fi ca tine?

Tu, ochi de diamant care scânteie Ca-n noaptea neagră stelele senine, Cutează oare ochii de femeie Măcar să se asemuie cu tine?

Sărut al gurii tale-mbietoare, Ca mierea dulce-a sfintelor albine, Ce gură de fecioară-ar ft în stare Să răcorească sufletul ca tine?

Ah, lasă-mă să-ţi mângâi părul moale, Şi carnea-mi arsă las-o să se-aline De carnea ta, şi-apoi să văd răscoale De stele fulgerând în ochi la tine!

După ce auzi stihurile acestea ale Maimunei, efritul Dahnaş se minună până peste marginile minunării, pe urmă se cutremură până peste marginile cutremurării, atât ca să aducă cinstire harului efritei, cât şi ca să-şi mărturisească tulburarea pricinuită de acele stihuri atâta de potrivite; şi nu zăbovi a se apropia şi el la rându-i de iubita sa Budur, ca să se aplece peste sânii ei goi şi să aştearnă acolo o alintare gingaşă; şi, străfulgerat de nurii ei, spuse uitându-se la ea:

Ah, mirţii din Damasc, fecioara, Cu foşnet lung, mă înftoară;

Dar frumuseţea ta…

Ah, trandafirii din Bagdad, Scăldaţi în praf de lună plină Şi-n rouă nopţilor, senină, Tot sufletul mi-ai îmbătat;

Dar gura ta…

Ah, numai gura ta, iubită, Şi frumuseţea ta-nflorită, Cu zâmbetul lor m-au pierdut -

Şi-ntreg pământul piere-n nevăzut! 63

După ce ascultă psalmul acesta atâta de şăgalnic, Maimuna rămase nu puţin minunată de a vedea…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o suta optzeci şi doua noapte spuse:

        …psalmul acela atâta de şăgalnic, Maimuna nu puţin rămase minunată de a vedea la acel Dahnaş atâta har împerecheat cu atâta urâciune; şi întrucât, măcar că femeie, era dăruită cu oarecare tain de judecată, nu pregetă a-şi face talâmul ei către Dahnaş, care se umflă până peste poate. Şi ea îi spuse:

— Într-adevăr, o, Dahnaş, ai un suflet destul de subţire în cheresteaua în care sălăşluieşti; dar să nu care cumva să crezi că ai să biruieşti la meşteşugul stihuirii mai mult decât îl biruieşte Sett Budur la frumuseţe pe Kamaralzaman!

Şi Dahnaş, sugrumat, strigă:

— Chiar aşa?

Ea spuse:

— Hotărât!

El spuse:

— Nu cred!

Ea spuse:

— Na!

Şi, cu o plesnitură de aripă, îi învineţi un ochi. El spuse:

— Asta nu dovedeşte nimic!

Ea spuse:

— Na! iacătă-mi fundul!

El spuse:

— E cam uscăţel!

La vorbele acestea, Maimuna, şi mai rău zădărâtă, vru sa se repeadă asupra lui Dahnaş să-i prăpădească vreo parte din făptură; ci Dahnaş, care se cam chitise la atare poveste, într-o clipită de ochi se şi prefăcu într-un purice se ascunse fără de zarvă în pat, sub cei doi tineri; şi cum Maimuna se temea să nu-i trezească, fu nevoită, ca să ajungă la el, să se juruie lui Dahnaş că nu are să-i mai facă nici un rău, şi Dahnaş, faţă de juruinţa ei, se făcu la loc precum era, da ţinându-se tot cu mare sfială. Atunci Maimuna îi spuse:

— Ascultă, Dahnaş, nu văd altă cale de a încheia socoteala, decât să ne slujim de judeţul unui al treilea!

El spuse:

— Mă învoiesc!

Atunci Maimuna izbi cu piciorul în pământ, care se crăpă şi slobozi în afară un efrit înfricoşător, hâd până peste măsură. Avea o căpăţână ocrotită de şase coarne, lungi fiecare de patru mii patru sute optzeci de coţi; şi trei cozi despicate, tot pe atâta de lungi; era şchiop şi cocoşat, iar ochii îi erau înfipţi în mijlocul chipului, la rând, de sus în jos; avea nişte braţe, dintre care unul lung de cinci mii cinci sute cincizeci de coţi, iar celălalt decât numai de o jumătate de cot; iar mâinile lui, mai mari decât nişte căldări, se încheiau cu nişte gheare de leu; iar picioarele, care se încheiau cu nişte copite, îl făceau să calce ca un şchiop; iar zebu-i, de două ori mai straşnic decât al unui elefant, i se înfunda pe după dos şi se iţea fălos! îl chema Kaşkaş ben-Fakhraş ben-Atraş, din spiţa lui Eblis Abu Hanfaş!

Or, după ce pământul se închise la loc, efritul Kaşkaş o zări pe Maimuna şi numaidecât sărută pământul dintre mâinile sale, şezu smirnă dinaintea ei, cu mâinile încrucişate, şi o întrebă:

— O, stăpână a mea, Maimuna, fiică a sultanului nostru Domriatt, sunt robul care aşteaptă poruncile tale!

Ea spuse:

— Vreau, Kaşkaş, să fii judeţ în pricina iscată între mine şi blestematul acesta de Dahnaş. Este cutare şi cutare treabă. Aşa că ţi se cade să fii nepărtinitor şi, după ce ai să-ţi arunci ochii asupra acestui pat, să ne spui care ţi se va părea mai frumos: drăguţul meu ori copila aceea!

Atunci Kaşkaş se întoarse către patul pe care cei doi tineri dormeau liniştiţi şi goi64, şi, la vederea lor, fu cuprins de o tulburare atâta de mare, încât îşi prinse cu mâna stângă făloşenia care i se înţăfoina pe deasupra Capului şi începu să ţopăie ţinându-şi cu mâna dreaptă coada cea despicată în trei. După care le spuse Maimunei şi lui Dahnaş:

— Pe Allah! dacă îi cântăresc bine, văd că sunt la fel ca frumuseţe şi că nu se deosebesc decât numai la fecioriile lor. Dar cu tot ştiu o cale care numai ca poate să limpezească beleaua.

Ei spuseră:

— Arată-ne-o degrabă!

El răspunse:

— Mai întâi lăsaţi-mă să cânt ceva întru cinstirea acestor tineri care mă tulbură până peste poate!

Maimuna spuse:

— Nu e vreme deloc! Doar dacă vrei să ne spui câteva stihuri despre flăcăul acesta frumos!

Şi Kaşkaş spuse:

— Poate că are să fie oleacă mai aparte!

Ea spuse:

— Ci cântă, da numai să fie stihuite bine şi scurte!

Atunci Kaşkaş cântă stihurile acestea tulburi şi încâlcite:

Flăcău frumos, mi-aduci aminte Că unei singure iubiri De-i dăruieşti ce simţi fierbinte, Stingi vlaga caldelor simţiri, Ia, inimă a mea, aminte!

Sărutul unei guri-fecioare E dulce; totuşi nu lăsa Să ruginească uşa; pare Şi gustul sării tot asa, Pe buze mai puţin uşoare.

Atunci Maimuna spuse:

— Nu vreau să-mi bat capul ca să pricep. Dar spune-ne iute calea de a şti care dintre noi are dreptatea de partea lui!

Şi efritul Kaşkaş spuse:

— Socoata mea-i că nu este decât numai o cale de folosit, aceea de a-i trezi unul după altul, pe când noi trei avem să stăm nevăzuţi; şi aveţi să vă învoiţi că acela dintre cei doi care va dovedi o dragoste mai arzătoare faţă de celălalt şi va vădi mai multă patimă în semnele şi în purtarea lui, va fi, negreşit, cel mai puţin dăruit cu frumuseţe, întrucât se mărturiseşte înrobit de farmecele celuilalt!

La vorbele acestea ale efritului Kaşkaş…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută optzeci şi treia noapte spuse:

La vorbele acestea ale efritului Kaşkaş, Maimuna strigă:

— O, minunat gând!

Iar Dahnaş grăi Ia fel:

— Este întru totul prea bine!

Şi se şi preschimbă iarăşi în purice, dar de data aceasta spre a se duce să-l pişte la gât pe frumosul Kamaralzaman.

La pişcătura aceea, care fu amarnic de tare, Kamaralzaman sări din somn şi îşi duse iute mâna la locul pişcat; dar fireşte că nu putu să prindă nimic, întrucât agerul Dahnaş, care astfel se şi răzbunase oleacă, pe pielea flăcăului, de toate ciudele care i le făcuse Maimuna şi pe care le indurase fară crâcnire, îşi şi luă pe dată iarăşi înfăţişarea de efrit nevăzut, ca să fie de faţă la ceea ce avea să se petreacă.

Or, ceea ce se petrecu chiar că fu vrednic de luat aminte întru totul.

Într-adevăr, Kamaralzaman, încă somnoros, lăsă să-i cadă îndărăt mâna care nu găsise puricele, şi mâna i se brodi să cadă taman pe coapsa goală a copilei. La atingerea aceea, flăcăul căscă ochii, dar se grăbi să-i închidă la loc de uluială şi de tulburare. Şi simţi alături acel trup mai gingaş ca untul şi acea răsuflare mai vrăjitoare ca mireasma de muşc. Încât nedumerirea lui fu până peste poate, da nu păgubită de plăcere, iar el până la urmă îşi săltă capul şi începu să măsoare din ochi frumuseţea de neasemuit a acelei necunoscute care dormea lângă el.

Aşa că se sprijini în cot pe perne şi, uitându-şi într-o clipită nează pe care până atunci o simţise faţă de femei, începu cu ochi fermecaţi să deamănunţească desăvârşirea copilei. O asemui în sufletul său dintru-ntâi cu o cetăţuie străjuită de o boltă, pe urmă cu un mărgăritar, pe urmă cu un trandafir65; că nu dovedi de întâia dată să facă asemuirea cea mai potrivită, dat fiind că totdeauna se lepădase de ispita de a se uita la femei şi era tare neştiutor în ce priveşte înfăţişările şi nurii lor. Dar nu zăbovi a băga de seamă că asemuirea cea din urmă era cea mai dreaptă, pe când cea de dinainte-i era cea mai adevărată; cât despre cea dintâi, aceea chiar că îl făcu să zâmbească.

Aşadar Kamaralzaman se aplecă asupra trandafirului şi simţi că odorul lui era desfătător, încât îl adulmecă din plin. Or, treaba îi fu atâta de plăcută, încât îşi zise: „Dacă l-aş atinge, ce-ar fi?” Şi îşi preumblă degetele pe toate marginile mărgăritarului şi se încredinţă că pipăiala aceea îi punea pojar în trup şi stârnea în el nişte frământări şi nişte zbateri prin cutare şi cutare parte a făpturii lui; până acolo, încât se simţi ispitit amarnic să dea frâu slobod acelei porniri fireşti şi atâta de nestăvilite. Şi strigă:

— Totul se petrece după vrerea lui Allah!

Şi se răsuci a treabă.

O luă dară pe copilă, cugetând aşa: „E tare de mirare că e fară de pantalonaşi pe ea” şi o suci şi o răsuci şi o pipăi; apoi o mângâie pe pântecel şi zise: „E o minune de gingăşie!” După care îl ispitiră sânii, şi îi luă, şi simţi, când îşi umplu amândouă palmele cu ei, un fior atâta de pojarnic, încât îl făcu să strige: „Pe Allah! trebuie numaidecât s-o trezesc, ca să facem treaba cum se cuvine! Dar oare cum de nu s-o fi trezit de atâta vreme de când o tot pipăi?”

Or, ceea ce o ţinea pe copilă să nu se trezească era vrerea lui Dahnaş efritul, care o scufundase în somnul acela atâta de greu spre a înlesni fapta lui Kamaralzaman.

Aşadar Kamaralzaman îşi lipi buzele de buzele domniţei Budur şi sorbi o sărutare lungă; şi, cum ea nu se deştepta, mai sorbi una, pe urmă încă una, fară ca ea să arate nici cea mai mică simţire. Atunci începu să-i vorbească, spunând:

— O, inima mea! o, ochi al meu! o, suflete al meu! Trezeşte-te! Sunt eu, Kamaralzaman!

Şi copila nu făcu nici o mişcare.

Atunci Kamaralzaman, văzând zădărnicia chemării lui, îşi zise: „Pe Allah! nu mai pot să aştept! trebuie să-i dau de hac şi alta nu! Să încerc să văd de n-oi izbuti pe când doarme!” Şi se aşternu peste ea.

Iac-aşa! Iar Maimuna şi Dahnaş şi Kaşkaş se uitau. Iar Maimuna începuse să se îngrijoreze şi se şi pregătea, dacă se făptuia ceva, să socoată că făptui nu însemna nimic.

Aşadar Kamaralzaman se aşternu peste copila care dormea pe spate…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.

Dar în cea de a o sută optzeci şi patra noapte spuse:

Aşadar Kamaralzaman se aşternu peste copila care dormea pe spate şi care nu avea ca veşmânt decât numai pletele ei răsfirate, şi o înlănţui cu braţele şi dete să facă cea dintâi încercare la ceea ce avea să facă, dar deodată tresări şi o lăsă din braţe şi scutură din cap şi gândi: „De bună seamă că sultanul părintele meu a pus să fie adusă în pat fata aceasta, ca să afle urmarea atingerii mele cu femeile; iar acuma pesemne că se află dincolo de peretele acela, cu ochiul la vreo gaură, privind să vadă dacă a izbutit, iar mâine are să intre la mine şi are să-mi spună: „Kamaralzaman, ziceai că ţi-e silă de însurătoare şi de femei! Ce ai făcut azi-noapte cu copila aceea? A, Kamaralzaman, îţi place să te dezmăţezi în taină, da nu vrei să ce însori, măcar că ştii câtă bucurie aş avea să-mi văd spiţa întemeiată şi scaunul de domnie trecut urmaşilor mei!” Iar eu atunci aş fi socotit un viclean şi un mincinos! Aşa, încât este mai bine să mă stăpânesc în noaptea aceasta, în ciuda poftei care mă mistuie, şi să aştept până mâine; şi atunci am s-o cer de soţie de la tatăl meu pe copila asta frumoasă. Şi astfel tatăl meu are să fie mulţumit, iar eu voi putea, după pofta inimii, să mă folosesc de trupu-i binecuvântat”

Şi numaidecât, spre marea bucurie a Maimunei, care începuse să aibă amarnice îngrijorări, şi spre ciuda nemăsurată a lui Dahnaş care, dimpotrivă, gândise că flăcăul are să săvârşească fapta şi se şi pornise dintru-ntâi sa ţopăie de bucurie, Kamaralzaman se mai aplecă o dată peste Sett Budur şi, după ce o sărută pe buze, îi scoase de pe degetul cel mic un ineluş împodobit cu olmaz frumos66, şi şi-l petrecu sieşi pe degetul cel mic, ca să arate limpede că de aci înainte o socotea pe copilă ca soţie a lui; pe urmă, după ce îi petrecu fetei pe deget inelul lui, se întoarse cu spatele la ea, măcar că plin de o părere de rău până peste poate, şi nu zăbovi a adormi la loc.

La priveliştea aceea, Maimuna se învoioşi toată, iar Dahnaş rămase tare mofluz; şi nu zăbovi a-i spune Maimunei:

— Asta nu e decât jumătate din dovadă. Acuma vine rândul tău!

Atunci Maimuna se preschimbă pe dată în purice şi sări pe coapsa domniţei Budur, şi de acolo urcă până la buricul ei, pe urmă făcu cale întoarsă ca de vreo patru lăţimi de deget şi se opri drept pe vârful muncelului care străjuieşte valea trandafirilor, şi acolo, dintr-o singură pişcătură, în care îşi puse toată ciuda şi mânia, o făcu să sară de usturime pe copila care deschise ochii şi se ridică repede în şezut ducându-şi amândouă mâinile dinainte! Dar numaidecât scoase un ţipăt de spaimă şi de uluire, când îl zări lângă ea pe flăcăul culcat pe o parte. Dar, de la cea dintâi privire pe care i-o aruncă, nu zăbovi a trece de la spaimă la minunare, de la minunare la bucurie, şi de la bucurie la o revărsare de vrajă care ajunse repede la pierderea minţilor.

Într-adevăr, în spaima dintâi, gândise în cugetul său: „Nenorocită de Budur, te-ai umplut de ocară pentru totdeauna! Ia uite în patul tău un tânăr străin pe care nu l-ai mai văzut niciodată! Ce cutezanţă pe el! Ah, am să strig la hadâmbi să dea fuga şi să-l arunce de la înălţimea ferestrelor în apele râului! Ci, o, Budur, cine ştie dacă acesta nu o fi cumva chiar soţul tău, pe care părintele tău ţi l-o fi ales? Ia uită-te la el mai întâi, o, Budur, până a nu te sluji de prăpăd!”

Şi atunci Budur întoarse o aruncătură de ochi spre flăcău, şi, din cercetarea aceea iute, rămase năucă de frumuseţea lui şi strigă: „Ah! inima mea! frumos mai el” Şi pe clipă pe dată fu atâta de înrobită cu totul, încât se aplecă peste gura aceea zâmbitoare prin somn şi o pecetlui cu un sărut între buze strigând: „Ce bine e! Pe Allah! pe acesta, da, îl vreau de soţ! Pentru ce a zăbovit oare tata atâta vreme să mi-l aducă?” Pe urmă, tremurând, luă mâna flăcăului şi o ţinu în mâinile ei, şi îi vorbi tare drăgălaş spre a-l trezi, spunându-i:

— O, dragule drag, o, lumină a ochilor mei, o, sufletul meu, scoală-te! scoală-te! Hai şi mă sărută, hai! iubitule, hai! pe viaţa mea! trezeşte-te!

Dar întrucât Kamaralzaman, ca urmare a vrăjii aruncate asupra lui de către răzbunătoarea Maimuna, nu făcea nici o mişcare în semn de trezire, preafrumoasa Budur îşi închipui că ca era vinovată şi că nu punea destulă râvnă în chemarea ei. Încât, fară a-i mai păsa dacă era privită de cineva ori ba, desfăcu cămaşa de mătase pe care se grăbise să şi-o arunce pe ea la cea dintâi mişcare, şi se lipi toată de flăcău, şi îl cuprinse cu braţele, şi îşi lipi armurii de armurii lui, şi, cu patimă, îi spuse la ureche:

— Hai! ia-mă toată! ia uite ce supusă şi ce gingaşă sunt! Iacătă narcisele sânilor mei şi straturile pântecului meu care-i tare dulce, uită-te! Ia uite buricuţul meu căruia îi place alintarea cea moale, hai bucură-te de el! Pe urmă ai să guşti pârga poamelor care sunt în mine! Noaptea nu are să fie îndeajuns de lungă pentru zbengurile noastre! Şi până dimineaţa avem să ne dedulcim…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.

Dar în cea de a o sută optzeci şi cincea noapte spuse:

        …şi până dimineaţa avem să ne dedulcim!

Dar cum Kamaralzaman, mai mult ca oricând cufundat în somn, nici gând să-i răspundă, preafrumoasa Budur îşi închipui o clipită că aceasta nu va fi fiind decât o prefăcătorie din parte-i, ca să-i facă şi mai mare mirarea; şi, pe jumătate râzând, îi spuse:

— Haide, hai, drăguţule, nu mai face pe hoţul! Pesemne că tatăl meu te-a învăţat să te porţi aşa de urâcios, ca să-mi sfarmi îngâmfarea! Da-i chiar trudă zadarnică! Că frumuseţea ta, o, tinere căprior sprinten şi fermecător, numai ea a şi făcut din mine cea mai supusă dintre roabele iubirii!

Dar cum Kamaralzaman rămânea tot nemişcat, Sett Budur, tot mai împătimită, urmă:

— O, emire al frumuseţii, uită-te! Şi eu sunt socotita frumoasă: împrejurul meu totul trăieşte minunându-se de farmecele mele reci şi senine. Numai tu ai ştiut să aprinzi dorinţa în privirea liniştită a domniţei Budur! De ce nu te trezeşti, o, flăcău minunat! De ce nu te trezeşti! spune! iată-mă! Simt că mor!

Şi copila îşi strecură capul pe sub braţul flăcăului şi, alintăcioasă, îl muşlui pe la gât şi pe la ureche, da fară de izbândă. Atunci, nemaiputând să îndure pojarul aprins în ea pentru întâia oară, începu să-şi furişeze mâna printre picioarele şi coapsele flăcăului, şi le găsi atâta de dulci şi de pline, încât nu putu să-şi oprească mâna să nu alunece pe faţa lor. Atunci, ca din întâmplare, dete în cale de un lucru atâta de nemaiştiut pentru ea, încât îl măsură cu ochi mari şi văzu că, sub mâna ei, îşi schimba înfăţişarea cu fiecare clipită. La început se sperie de-a binelea, şi pricepu fară de zăbavă folosinţa lui aparte: întrucât tocmai precum la femei dorinţa este cu mult mai aprigă decât la bărbaţi, tot aşa şi priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare. Aşa că îl îmbrăţişă cu amândouă mâinile şi, în vreme ce săruta cu înflăcărare buzele flăcăului, se petrecu ceea ce se petrecu!

După care Sett Budur îl acoperi cu sărutări pe drăguţul ei adormit, fară a lăsa nici un locuşor pe care să nu-şi fi pecetluit buzele. Pe urmă, mai potoliră oleacă, îi luă mâinile şi i le sărută una câte una în palmă; pe urmă îl ridică, şi îl strânse la pieptul ei, şi îi cuprinse gâtul cu braţele; şi, în îmbrăţişarea aceea, trup lângă trup, şi cu suflările amestecate, adormiră zâmbind.

Iac-aşa! Şi, nevăzuţi, cei trei efriţi nu pierdeau o mişcare! încât fapta petrecându-se atâta de limpede, Maimuna fu până peste marginile bucuriei, iar Dahnaş nu ridică nici o împotrivire în a se învoi că Budur ajunsese mult mai departe cu dovezile înflăcărării ei şi că astfel îl făcea să piardă rămăşagul. Şi Maimuna, stăpână pe biruinţă, se dovedi mărinimoasă şi îi spuse lui Dahnaş:

— În ceea ce priveşte rămăşagul pe care mi-l datorezi, te iert, o, afurisitule! Ba chiar am să-ţi dau şi slobozenia care de aci înainte are să-ţi ocrotească liniştea deplină de-a lungul drumurilor tale prin văzduh. Dar să fii cu mare grijă să nu care cumva să-ţi faci de cap şi să nu mai calci vreodată cuviinţele!

După care tânăra efrită se întoarse către Kaşkaş şi, cu gingăşie, îi spuse:

— Kaşkaş, îţi mulţumesc mult pentru sfatul tău! Drept urmare, te căftănesc căpetenie peste solii mei; şi îmi iau sarcina de a-l face pe tatăl meu Domriatt să încuviinţeze hotărârea mea!

Pe urmă adăugă:

— Acuma, apucaţi-vă amândoi şi luaţi-o pe această copilă şi duceţi-o repede în saraiul părintelui ei Ghaiur. Stăpânul de la El-Buhur şi El-Kussur! După repeziciunea învăţăturilor pe care le-a dovedit sub ochii mei, îi dăruiesc dragostea mea, şi de aci încolo am toată încrederea în viitorul ei! Veţi vedea că are să împlinească lucruri mari!

Iar cei doi efriţi îi răspunseră:

— Inşallah!

Apoi…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar în cea de a o sută optzeci şi şasea noapte spuse:

Iar cei doi răspunseră:

— Inşallah!

Apoi se apropiară de pat, luară copila pe care şi-o aburcară pe umeri, şi zburară cu ea spre saraiul sultanului Ghaiur, unde nu zăboviră să ajungă, şi o aşezară încetişor pe patul ei, după care plecară fiecare în rostul lui.

Cât despre Maimuna, ea se întoarse la puţul ei, după ce aşternuse un sărut pe ochii iubitului.

Şi iac-aşa cu cei trei!

Dar în ceea ce îl priveşte pe Kamaralzaman, acesta se trezi din somn, dis-de-dimineaţă, cu mintea încă bântuită de întâmplarea de peste noapte. Şi se întoarse la dreapta, şi se întoarse la stânga, şi de bună seamă că fară să dea de copilă. Atunci îşi zise: „Am ghicit întocmai că taică-meu a fost cel care a rânduit toate astea, ca să mă încerce şi să mă împingă la însurătoare. Aşa că bine am făcut că am aşteptat, spre a-i cere, ca un fiu cuminte, îngăduinţa” Pe urmă îl strigă pe robul său, răcnind:

— Hei, puşlamao, scoală-te!

Şi robul se sculă dintr-o săritură şi dete zor, pe jumătate încă adormit, să-i ducă stăpânului său ibricul şi lighenaşul. Iar Kamaralzaman luă ibricul şi lighenaşul şi se duse la umblători spre a se uşura; pe urmă îşi făcu amănunţit spălările cele îndătinate, şi se întoarse să-şi facă rugăciunca de dimineaţă, şi mâncă oleacă, şi citi o surată din Coran. Apoi, liniştit şi cu o înfăţişare nepăsătoare, îl întrebă pe rob:

— Sauab, unde ai dus-o pe fata de azi-noapte?

Robul, nedumerit, se minună:

— Care fată, o, stăpâne al meu Kamaralzaman?

El spuse, asprindu-şi glasul:

— Îţi cer, pungaşule, să-mi răspunzi fară ocolişuri! Unde este copila care şi-a petrecut noaptea cu mine, în patul meu?

El răspunse:

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, nu am văzut nici fată, nici băiat! Şi-apoi nimeni n-a putut să intre aici, întrucât am adormit cu spatele proptit în uşă!

Kamaralzaman se mânie:

— Hadâmb nevolnic, şi tu cutezi să mă înfrunţi şi să-mi faci sânge rău? A, blestematule, te-au pus să mă vicicneşti şi sa mă minţi! Incă o dată îţi poruncesc să-mi spui adevărul!

Atunci robul ridica mâinile către cer şi strigă:

— Numai unul Allah este mare! o, stăpâne al meu Kamaralzaman, nu pricep nimic din ce mă întrebi!

Atunci Kamaralzaman ţipă:

— Vino încoace, afurisitule!

Şi, când hadâmbul se apropie, îl înşfacă de piept, şi îl tăbărî pe jos, şi îl călca în picioare cu atâta mânie, încât hadâmbul se răsuflă! Atunci Kamaralzaman îl tumbăci mai departe cu lovituri de picior şi cu pumni până ce îl lăsă pe jumătate mort. Şi, întrucât hadâmbul scotea nişte ţipete nelegate, drept orice lămurire Kamaralzaman îi spuse:

— Aşteaptă oleacă!

Şi alergă să caute funia cea groasă, din păr de capră, care slujea la scosul apei din puţ, şi îl târî până la gura puţului unde îl coborî şi îl scufundă în apă.

Or, era iarnă, iar apa era tare neplăcută şi aerul destul de rece. Încât hadâmbul începu să strănute amarnic cerându-şi iertăciune. Dar Kamaralzaman îl afundă de mai multe ori, ţipând la el de fiecare dată:

— Nu ai să ieşi de acolo decât după ce ai să-mi mărturiseşti tot adevărul! Ori, dacă nu, vei fi înecat!

Atunci hadâmbul gândi: „De bună seamă că va face precum spune!” Pe urmă strigă:

— O, stăpâne al meu Kamaralzaman, scoate-mă de aici şi am să-ţi spun tot!

Atunci coconul îl trase afară şi îl văzu cum tremura ca o trestie în vânt de frig şi, de spaimă, cum clănţănea din dinţi; şi era într-o stare tare jalnică, şiroind de apă şi cu nasul însângerat.

Hadâmbul, care se simţea astfel scăpat de primejdie deocamdată, nu mai pierdu o clipită şi îi spuse feciorului sultanului:

— Îngăduie-mi mai întâi să mă duc să-mi schimb hainele şi să-mi şterg nasul!

Şi Kamaralzaman îi spuse:

— Du-te! Dar să nu zăboveşti! Şi vino degrabă să-mi povesteşti!

Şi hadâmbul ieşi fuga şi se duse la sarai să-l caute pe părintele lui Kamaralzaman.

Or, sultanul Şahraman, la ceasul acela, sta de vorbă cu vizirul său cel mare, şi tocmai îi spunea:

— O, vizirule, am trăit o noapte rea, atâta de zbuciumată îmi este inima de starea feciorului meu Kamaralzaman. Şi tare mi-e teamă să nu fi păţit vreun necaz în turnul acela bătrân şi aşa de prost întocmit pentru un flăcăiaş atâta de plăpând ca fiul meu!

Dar vizirul îi răspunse:

— Ci fii liniştit! Pe Allah! nu are ce să păţească acolo! E mai bine aşa, ca să-şi mai domolească semeţia şi să-şi mai înfrâneze trufăşia!

Şi taman atunci se înfăţişă hadâmbul în starea în care se afla, şi căzu la picioarele sultanului şi strigă:

— O, doamne sultane al nostru! nenorocirea a intrat în casa noastră! Stăpânul meu Kamaralzaman s-a trezit din somn nebun de tot! Şi, ca să-ţi dau o dovadă a nebuniei lui, iacătă: mi-a făcut cutare şi cutare şi mi-a spus cutare şi cutare. Or, eu, pe Allah! nu am văzut să fi intrat la cocon nici vreo fată, nici vreun băiat!

La vorbele acestea, sultanul Şahraman nu mai avu nici o îndoială în ce priveşte presimţirile lui, şi răcni la vizir:

— Blestematule! asta-i numai din vina ta, câine de vizir! Numai tu mi-ai băgat în cap prăpădenia aceea de gând de a-l închide pe copilul meu, pojarul inimii mele! A, plod de căţea, scoală şi dă fuga să vezi despre ce e vorba, şi întoarce-te pe dată să dai seama!

Numaidecât vizirul cel mare ieşi, însoţit de hadâmb, şi porni către turn, cerând întruna amănunte pe care robul i le da, tare îngrijorătoare. Încât vizirul nu intră în odaie decât după nenumărate măsuri, iţindu-şi mai întâi capul, şi numai după aceea tot trupul, da binişor-binişor.

Şi care nu-i fu mirarea să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniştit pe pat şi citind cu luare-aminte din Coran! …

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută optzeci şi şaptea noapte spuse:

        …să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniştit pe pat şi citind cu luare-aminte din Coran! Se duse la el şi, după salamalecul cel mai temenit, şezu jos, lângă pat, şi îi spuse:

— În ce griji ne-a băgat hadâmbul ăsta de păcură! Închipuieşte-ţi că puiul de lele a venit, buimac şi într-o stare de câine jegos, să ne sperie povestindu-ne nişte lucruri pe care ar fi necuviincios să le rostesc dinaintea ta! Ne-a tulburat liniştea într-un chip de mă vezi şi-acuma cum tremur!

Kamaralzaman spuse:

— Nu a putut să vă tulbure cu adevărat atâta cât m-a tulburat mai adineaori pe mine! Ci, o, vizire al părintelui meu, aş fi tare dornic să ştiu ce-a putut să vă povestească!

Vizirul răspunse:

— Allah să-ţi ocrotească tinereţea! Allah întărească-ţi cugetul! Alunge el de la tine faptele cele nechibzuite şi ferească-ţi limba de vorbe nesărate! Plodul ăsta de scuruit cică te-ai fi smintit deodată, că l-ai fi întrebat despre o copilă care şi-ar fi petrecut noaptea cu tine şi care apoi ţi-ar fi fost luată, şi alte asemenea sminteli, şi că tu până la urmă l-ai fi tăbăcit în bătaie şi că l-ai fi aruncat în puţ! O, Kamaralzaman, stăpâne al meu, câtă neobrăzare nu-i aşa – din partea acestui arap împuţit!

La vorbele accstea, Kamaralzaman zâmbi cu subînţeles şi îi spuse vizirului:

— Pe Allah! ai isprăvit, moşneag puturos, cu snoava asta, ori poate că vrei şi tu să vezi dacă apa din puţ poate să slujească de hammam? Ia seama că, dacă nu-mi spui numaidecât ce aţi făcut, tu şi tata, cu iubita mea, copila cea cu ochii negri şi cu obrajii atâta de fragezi şi de rumeni, ai să-mi plăteşti viclenia ta mai scump decât hadâmbul!

Atunci vizirul, cuprins iarăşi de o spaimă fară de măsură, se sculă de-a-ndărătelea şi spuse:

— Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejur! Ya Kamaralzaman, de ce vorbeşti aşa? Dacă ai avut vreun vis, ca urmare a vreunei mistuiri grele, fie-ţi milă! grăbeşte-te de te scutură de el! Ya Kamaralzaman, chiar că astea nu sunt vorbe cu judecată!

La spusele acestea, flăcăul strigă:

— Ca să-ţi dovedesc, o, şeic blestemat, că nu cu urechea am văzut-o pe fata aceea, ci cu ochiul ăsta şi cu ochiul cestălalt, şi că nu cu ochii am pipăit şi am mirosit trandafirii trupului ei, ci cu degetele astea şi cu nasul asta, na colea!

Şi îi altoi o lovitură cu capul drept în burtă, de-l lungi pe jos; pe urmă îl înşfacă de barbă (care era tare lungă) şi şi-o răsuci pe după mână şi, încredinţat că aşa nu are cum să-i mai scape, tăbărî asupra lui cu lovituri spornice cât îl ţinură puterile.

Nenorocitul de vizir, dacă văzu că barba i se duce fir cu fir şi că şi sufletul e pe cale să-şi ia bun-rămas, îşi zise în sineşi: „Acuma se cade să mint! Este singura putinţă de scăpare din mâinile acestui flăcău smintit!”

Aşa că îi spuse:

— O, stăpâne al meu, tare îţi cer iertăciune că te-am înşelat. Şi vina este a tatălui tău, care chiar mi-a poruncit, sub pedeapsa cu nezăbavnică spânzurare, să nu cumva să-ţi dezvăluiesc locul unde a fost dusă fata cu pricina. Dar dacă vei binevoi a mă slobozi, am să dau fuga să-l rog pe sultanul părintele tău să te scoată de aci; şi am să-i împărtăşesc dorinţa ta de a te însura cu fata; ceea ce are să-l bucure până peste marginile bucuriei!

La vorbele acestea, Kamaralzaman îi dete drumul şi îi spuse:

— Dacă-i aşa, dă fuga degrabă să-l vesteşti pe tata, şi întoarce-te îndată să-mi aduci răspunsul!

Când se simţi slobod, vizirul se şi repezi afară din odaie, având grijă să încuie de două ori uşa, şi alergă, cu sufletul la gură şi cu hainele sfâşiate, la sala domnească.

Sultanul Şahraman îl văzu pe vizirul său în starea aceea jalnică şi îi spuse:

— Te văd tare fleşcăit şi fară turban! Şi îmi pari tare betejit! Ai păţit vreun necaz, pe cum se vede!

Vizirul răspunse:

— Ce-am păţit eu este mai puţin amarnic decât ceea ce are feciorul tău, o, Măria Ta!

El întrebă:

— Păi ce are?

El spuse:

— A înnebunit de tot, treaba-i limpede!

La vorbele acestea, sultanul văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea chipului său şi spuse:

— Scapă-mă Allah! Spune-mi iute de ce fel de nebunie e lovit fiul meu!

Şi vizirul răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Şi îi istorisi sultanului amănuntele păţaniei, pre cum şi chipul cu care izbutise să scape din mâinile lui Kamaralzaman.

Atunci sultanul fu cuprins de o mânie mare şi strigă:

— O, tu cel mai păgubelnic dintre viziri, ştirea ce-mi vesteşti este preţul capului tău! Pe Allah! dacă chiar aceasta este starea copilului meu, am să pun să fii răstignit în vârful celui mai înalt minaret, ca să te înveţi minte să-mi mai dai sfaturi atâta de smintite ca acelea care au fost pricina dintâi a nenorocirii!

Şi o luă la fugă spre turn şi, urmat de vizir, intră în odaia lui Kamaralzaman.

Când îl văzu pe părintele său că intră, Kamaralzaman se ridică repede întru cinstirea lui şi sări jos din pat şi stătu cuviincios în picioare dinainte-i, cu braţele încrucişate, după ce, ca un fiu cuminte, îi sărutase mâna67. Iar sultanul, bucuros că îl vedea pe fecioru-său aşa de liniştit, îi aruncă drăgăstos braţele pe după gât şi îl sărută între ochi, plângând de bucurie.

După care îl pofti să şadă lângă el pe pat, pe urmă se întoarse burzuluit către vizir şi îi spuse:

— Vezi bine că eşti cel mai de pe urmă dintre cei mai de pe urmă viziri! Cum de ai cutezat tu să vii şi să-mi spui că fiul meu Kamaralzaman este aşa şi pe dincolo, şi să-mi bagi spaima în inimă şi să-mi faci sufletul bucăţele?

Pe urmă adăugă:

— De altminteri, ai să auzi cu chiar urechile tale răspunsurile pline de chibzuinţă pe care are să mi le dea fiul meu cel drag!

Il privi atunci părinteşte pe flăcău şi îl întrebă:

— Kamaralzaman, ştii tu în ce zi suntem astăzi?

El răspunse:

— Fireşte! Este sâmbătă!

Sultanul întoarse o privire plină de mânie şi de izbândă spre vizirul înmărmurit şi îi spuse:

— Auzi bine, aşa-i?

Apoi urmă:

— Dar mâine, Kamaralzaman, în ce zi avem să fim? Ştii?

El răspunse:

— Fireşte! …

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută optzeci şi opta noapte spuse:

        …Fireşte! Are să fie duminică, şi apoi luni, apoi marţi, miercuri, joi şi, la sfârşit, vineri, ziua cea sfântă!

Sultanul zise:

— O, copilul meu, o, Kamaralzaman, departe de tine orice piază-rea! Da, ia mai spune-mi, cum se cheamă la arabi luna în care ne aflăm?

El răspunse:

— La arabi se cheamă Zul-Kidâ. După ea vine luna Zul-Hige, apoi va veni Muharram, urmată de Şafar, de Rabialaual, de Rabialthani, de Giumadialuala, de Giumadialthania, de Radgeab, de Şaban, de Ramadan şi, la sfârşit, de Şavval!

Atunci sultanul fu până peste margini de bucuros şi, liniştit astfel de starea fiului său, se întoarse către vizir şi îl scuipă în ochi şi îi spuse:

— Nu mai este alt nebun în afară de tine, hoaşcă a nenorociţilor!

Iar vizirul clătină din cap şi vru să răspundă; dar se opri şi spuse:

— Să aşteptăm oleacă sfârşitul!

Or, sultanul îi spuse apoi fiului său:

— Copilul meu, închipuieşte-ţi că şeicul ăsta şi hadâmbul ăla de păcură au venit să-mi bodogănească vorbele cutare şi cutare pe care le-ai fi spus tu lor despre nu ştiu ce fată care şi-ar fi petrecut noaptea cu tine! Spune-le aşadar în faţă că au minţit!

La vorbele acestea, Kamaralzaman zâmbi cu amar şi îi spuse sultanului:

— O, părinte al meu, să ştii că chiar nu mai am nici răbdarea cuvenită, nici chef să mai îndur gluma asta care, aşa îmi pare, a durat cam prea destul! Fie-ţi milă, cruţă-mă de canon şi nu mai adăuga nici un cuvânt în privinţa aceasta: întrucât simt că lăuntrurile mi s-au uscat de tot în urma a ceea ce m-ai făcut să îndur până acum! Ci, o, părinte al meu, mai află şi că acuma sunt pe deplin hotărât să nu te mai necăjesc, şi primesc să mă însor cu acea copilă frumoasă pe care ai binevoit să mi-o trimiţi azi-noapte să-mi ţină tovărăşie în pat. Am găsit-o vrednică de dorit, şi numai vederea ei mi-a şi înviforat sângele!

La vorbele acestea ale fiului său, sultanul strigă:

— Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi, o, copilul meu! Ferească-te el de farmece şi de sminteală! Ah, fiule, ce vis urât vei fi avut, de vorbeşti asemenea vorbe! Şi ce lucru aşa de greu vei fi mâncat aseară, încât mistuirea să fi avut atare urmare nenorocită asupra mintii tale! Fie-ţi milă, copilul meu, linişteşte-te! Niciodată în viaţa mea nu am să te mai necăjesc! Şi afurisite să fie şi însurătoarea, şi ceasul însurătorii, şi toţi cei care au să mai pomencască de însurătoare!

Atunci Kamaralzaman îi spuse tatălui său:

— Vorbele tale sunt deasupra capului meu, o, părintele meu! Ci jură-mi mai întâi, pe jurământul cel mare, ca nu ai nici o ştire despre întâmplarea mea de azi-noapte cu fata cea frumoasă care, precum am să-ţi dovedesc, a lăsat asupra mea mai mult decât urma unei fapte împărtăşite!

Şi sultanul Şahraman strigă:

— Îţi jur pe adevărul cel sfânt al numelui lui Allah, Dumnezeul lui Mussa şi al lui Ibrahim, carele l-a trimis pe Mahomed printre oameni drept chezăşie a hodinii şi i mântuirii lor. Amin!

Iar Kamaralzaman spuse şi el:

— Amin!

Ci îi spuse tatălui său:

— Acuma ce ai zice dacă ţi-aş arăta dovezile despre trecerea copilei prin braţele mele?

Sultanul spuse:

— Ascult!

Şi Kamaralzaman urmă:

— Dacă, o, părinte al meu, cineva ţi-ar spune: „Noaptea trecută am sărit din somn şi am văzut dinaintea mea pe unul gata să se lupte cu mine până la sânge. Eu atunci, măcar că nu voiam să-l străpung, am făcut, fară de voie, o mişcare care a înfipt paloşul meu drept în pântecele gol al aceluia. Iar dis-de-dimincaţă m-am trezit şi am văzut că paloşul meu era într-adevăr pătat de sânge şi de spumă!” – ce i-ai zice, o, părinte al meu, aceluia care, după ce ţi-ar fi spus asemenea vorbe, ţi-ar arăta paloşul însângerat?

Sultanul spuse:

— I-aş spune că numai sângele, fară de leşul potrivnicului, nu este decât o jumătate de dovadă!

Atunci Kamaralzaman spuse:

— O, părinte al meu, şi eu, azi-dimincaţă, la trezire, îmi văzui tot pântecele plin de sânge: ligheanul care se mai află la umblători are să-ţi dea dovada. Şi, dovada încă şi mai temeinică, iacătă inelul copilei! Pe când al meu a pierit, precum vezi!

La vorbele acestea, sultanul dete fuga la umblători şi văzu că într-adevăr ligheanul cu pricina…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o suta nouăzeci şi una noapte spuse:

        …sultanul dete fuga la umblători şi văzu că într-adevăr ligheanul cu pricina era plin de sânge, şi cugetă în sineşi: „Acesta-i un semn că fata este de o sănătate minunată şi cu sânge de credinţă şi cinstit!” Şi mai gândi: „Aci văd mâna vizirului, negreşit!” Pe urmă se întoarse în graba mare la Kamaralzaman, strigând:

— Să vedem inelul acuma!

Şi îl luă, îl suci şi îl răsuci, apoi i-l înapoie lui Kamaralzaman, spunând:

— Aceasta-i o dovadă care mă tulbură de tot!

Şi rămase fără a spune o vorbă răspas de un ceas de vreme. Apoi deodată se repezi asupra vizirului şi-i ţipă:

— Tu, codoş bătrân, tu ai chitit toată potlogăria asta!

Şi vizirul căzu la picioarele sultanului şi se jurui pe Cartea cea Sfântă şi pe dreapta credinţă că nu avea nici un amestec în povestea aceea. Iar hadâmbul se jurui şi el la fel.

Atunci sultanul, nemaiîncercând să priceapă ceva, îi spuse fiului său:

— Numai Allah are să dezlege taina.68

Şi Kamaralzaman, tare tulburat, răspunse:

— O, părinte al meu, mă rog ţie fierbinte, pune să se facă cercetări ca să mi se aducă îndărăt copila ceea desfătătoare care îmi umple sufletul de tulburare cu amintirea ei! Te juruiesc să ai milă de mine şi să mi-o găseşti, că altminteri mor!

Sultanul începu să plângă şi îi spuse fiului său:

— Ya Kamaralzaman, numai unul Allah e mare şi numai el cunoaşte necunoscutul! Ci noi nu avem decât să ne întristăm laolaltă, tu din pricina acestei dragoste fară de nădejde, iar eu din pricina mâhnirii tale şi de neputinţa mea de a-i găsi leac!

Pe urmă sultanul, tare deznădăjduit, îl luă pe fiul său de mână şi îl duse din turn la sarai, unde se închise împreună cu el. Şi nu mai vroi să se îngrijească de treburile împărăţiei sale, ca să stea să plângă cu Kamaralzaman, care căzuse la pat, până peste măsură deznădăjduit de a iubi aşa cu tot sufletul său o copilă necunoscută care, după nişte dovezi aşa de limpezi de iubire, pierise aşa de ciudat.69

Pe urmă sultanul, ca să fie şi mai la adăpost de oameni şi de treburile saraiului, şi ca să nu mai aibă a se îndeletnici decât cu grijile de dat fiului său pe care atâta îl iubea, puse să se zidească în mijlocul mării un sarai care nu era legat cu pământul decât printr-o punte lată de douăzeci de coţi, şi porunci să fie înzestrat cu cele de trebuinţă pentru sine şi pentru copilul său. Şi amândoi locuiau acolo singuri, departe de zarvă şi de supărări spre a nu se mai gândi decât la nenorocirea lor. Şi, ca să se mai mângâie cât de cât, Kamaralzaman nu găsea altceva mai bun decât citirea cărţilor cele frumoase de dragoste, şi procitirea stihurilor poeţilor plini de har, ca acestea, dintr-o mulţime:

Mult-iscusită-nvingătoare În bătălii cu trandafiri, Căreia sângele de floare Cunună-i pune, de porfir, In pletele strălucitoare -

Supuse-n cale-ţi fir cu fir Grădinile aromitoare Se-nclină-n calde unduiri Sub feciorestile-ţi picioare.

Domniţa mea fară de pată, Cu trup vrăjit, cum pe pământ Un altul nu-i, şi care-mbată Înmiresmând oricare vânt, Ah, boarea serii dacă-o dată S-ar strecura pe sub veşmânt Şi te-ar cunoaşte, fermecată, N-ar mai ieşi de-aci nicicând.

Atât de zveltă eşti, hurie, Cu frumuseţile-ţi de foc, Că salba-ţi ar visa să-ţi fie Brâu petrecut peste mijloc;

Şi uită-te cum se mânie Brăţările, că n-au noroc Lănţug de clopoţei să fie, Podoabă gleznelor, în loc.

Şi iac-aşa în ceea ce îi priveşte pe Kamaralzaman şi pe părintele său, sultanul Şahraman!

Dar în ceea ce o priveşte pe domniţa Budur, iacătă! Când cei doi efriţi o puseseră pe patul său din saraiul părintelui ei sultanul Ghaiur, noaptea era aproape de sfârşit. Încât, peste trei ceasuri, se iviră zorii, şi Budur se deşteptă. Şi încă îi mai zâmbea iubitului ei şi se alinta la vremea aceea dulce de trezire pe jumătate, alături de flăcăul pe care îl credea lângă ca. Şi cum îşi întindea moale braţele, până a nu deschide ochii, spre a-l cuprinde pe după gât, nu îmbrăţişă decât nimicul. Atunci se trezi de-a binelea şi nu îl mai zări pe flăcăul cel frumos pe care il iubise noaptea. Încât inima i se zvârcoli, iar minţile-i erau să-şi ia zborul, şi scoase un ţipăt mare, care le aduse în fugă pe cele zece muieri rânduite s-o privegheze şi, printre ele, şi doică-sa. Împresurară patul, speriate, şi doica o întrebă cu glas tremurat:

— Ce-ai păţit, o, stăpâna mea?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci şi treia noapte spuse:

        …cu glas tremurat:

— Ce-ai păţit, o, stăpâna mea?

Budur strigă:

— Mă întrebi de parcă nici habar n-ai avea, o, ghiftuito cu şiretlicuri! Spune-mi iute ce s-a făcut cu tânărul cel minunat care a dormit azi-noapte în braţele mele şi pe care îl iubesc din toate puterile mele!

Doica, rocoşită până peste fire, întinse gâtul ca să priceapă mai bine, şi spuse:

— O, domniţă, păzească-te Allah de vreo necuviinţă! Astea nu sunt vorbe cu care să fi fost dedată tu! Rogu-te să fii mai lămurită, şi grăbeşte a ne mărturisi că nu este decât o joacă spre a te veseli!

Budur se ridică pe jumătate din pat, mânioasă, şi-i ţipă:

— Doică de nenorociri, îţi poruncesc să-mi spui numaidecât unde se află flăcăul cel frumos, căruia cu bunăvoie i-am dăruit azi-noapte şi trupul, şi inima, şi fecioria mea!

La vorbele acestea, doica văzu lumea toată cum se stinge de dinaintea ei; începu să se plesnească amarnic peste faţă şi se prăbuşi la pământ, dimpreună cu celelalte bătrâne; şi toate începură să se vaicăre amarnic:

— Ce dimineaţă neagră! o, ce năprasnă! o, asta-i pieirea noastră! o, ce catran!

Da maica, tot văicărindu-se, întrebă:

— Ya Sett Budur, pe Allah! vino-ţi în minţi şi conteneşte cu asemenea spuse nepotrivite cu hanâmia ta!

Dar Budur ţipă la ea:

— Nu vrei să taci, babă afurisită, şi să-mi spui ce-aţi făcut cu iubitul meu, cel cu ochi negri, cu sprâncene arcuite şi sumuţite înspre coadă, cel care şi-a petrecut noaptea cu mine până dimineaţa şi care are sub buricuţ un lucru pe care eu nu îl am?

Când auziră vorbele acestea, doica şi cele zece femei îşi ridicară mâinile spre cer şi strigară:

— O, ce belea! O, stăpână a noastră, ferite-ar Allah de sminteală, şi de capcanele cele diavoleşti, şi de deochi! Chiar că treci marginile glumei în dimineaţa asta!

Iar doica, izbindu-se în piept, spuse:

— O, stăpâna mea, Budur! ce vorbe! Allah fie asupră-ţi! dacă atare spuse snovoase ar ajunge la urechile sultanului, ne-ar şi zbura sufletele pe dată! Şi nici o putere nu ar mai putea să ne scape de mânia lui!

Dar Sett Budur, cu buzele tremurând, ţipă:

— Încă o dată te mai întreb dacă vrei să-mi spui, da ori ba, unde se află acuma preafrumosul flăcău de la care încă mai port pe trup urmele!

Şi Budur dete să-şi desfacă oarecum cămaşa.

La priveliştea aceea, toate femeile se aruncară cu feţele la pământ şi se văicăriră:

— Ce păcat de tincreţele ei că a înnebunit!

Or, asemenea vorbe o mâniară pe domniţa Budur până într-atâta, încât smulse dintr-un cui de pe perete un paloş şi se repezi asupra femeilor să le spintece. Ele atunci, speriate, se repeziră afară, îmbrâncindu-se şi urlând, şi ajunseră, claie peste grămadă şi cu chipurile bulbucate, în iatacul sultanului. Şi doica atunci, cu lacrimile în ochi, îi povesti sultanului tot ce spusese Sett Budur, şi adăugă:

— Ne-ar fi omorât pe toate, ori ne-ar fi betejit, dacă n-am fi luat-o la fugă!

Şi sultanul se minună:

— Lucrul este peste poate! Dar ai văzut tu cu ochii tăi dacă chiar a pierdut ceea ce a pierdut?

Doica îşi ascunse chipul pe după degete şi spuse plângând:

— Am văzut! Era plină de sânge!

Atunci sultanul spuse:

— Chiar că este peste poate!

Şi măcar că la ceasul acela era desculţ şi nu avea pe cap decât turbanul de noapte, dete fuga în iatacul domniţei Budur.

Şi sultanul se uită la fiică-sa aspru şi o întrebă:

— Budur, este adevărat, precum spun bătrânele astea nebune, că te-ai fi culcat azi-noapte cu nu ştiu cine şi că încă mai ai pe tine semnele trecerii lui: fapt care te-ar fi făcut să pierzi ceea ce ai pierdut?

Ea răspunse:

— Păi de bună seamă, o, părintele meu, de vreme ce tu însuţi ai vroit aşa, şi-apoi tânărul acela era ales desăvârşit şi atâta de frumos încât ard să ştiu pentru ce mi l-ai luat pe urmă! Iacătă de altminteri inelul său, pe care mi l-a dat, după ce l-a luat pe al meu!

Atunci sultanul, părintele domniţei Budur, care dintru-ntâi o socotise pe fiică-sa pe jumătate nebună, îi zise:

— Ba acuma e nebună de tot!

Şi o întrebă:

— Budur, vrei să-mi spui, într-un sfârşit, ce vrea să zică această purtare ciudată şi aşa de nepotrivită cu cinul tău?

Atunci Budur nu mai putu să se înfrâneze şi îşi sfâşie cămaşa de jos şi până sus şi începu să plângă cu suspine, plesnindu-se amarnic peste ochi.

Când văzu aşa, sultanul le porunci hadâmbilor şi bătrânelor s-o apuce de mâini ca s-o oprească să-şi facă vreun rău şi, dacă va începe iarăşi, s-o lege în lanţuri şi să-i petreacă pe după gât o zgardă de fier şi s-o lege de zăbrelele de la odaia ei.

Pe urmă, sultanul Ghaiur, de deznădejde, se întoarse în iatacul său, cugetând ce căi să folosească spre a dobândi tămăduirea acelei sminteli de care socotea că a fost zătignită fiică-sa. Că, orişicum, el urma s-o iubească pe Budur tot aşa de tare ca şi în trecut, şi nu putea să-i intre în cap că ar fi nebună pe totdeauna.

Ii strânse aşadar la sarai pe toţi învăţaţii din împărăţia lui, şi hakimi, şi cititori în stele, şi magi, şi inşi pricepuţi la cărţile cele de demult, şi făcători de leacuri, şi le spuse tuturora:

— Fiica mea Sett Budur se află în cutare şi cutare stare. Acela dintre voi care o va tămădui, are s-o dobândească de soţie şi are să fie urmaşul meu la scaunul de domnie, după moartea mea! Dar acela care va intra la fiica mea şi nu va dovedi s-o lecuiască, aceluia i se va tăia capul!

Pe urmă puse să se strige lucrul acesta în toată cetatea şi trimise olăcari în toate ţările sale spre a crăinici aşijderea.

Or, mulţi hakimi, şi învăţaţi, şi astrologi, şi magi, şi făcători de leacuri se înfăţişară; ci se vedea peste un ceas căpăţâna lor retezată cum se ivea atârnată deasupra porţii de la sarai. Şi, în puţină vreme, patruzeci de hakimi şi de alţi neguţători de leacuri se rânduiră frumos de-a lungul intrării la sarai. Atunci ceilalţi spuseră:

— Ăsta-i semn rău! Şi boala trebuie să fie de nelecuit!

Şi nimeni nu mai cuteză să se înfăţişeze, ca să nu se primejduiască a-şi rupe gâtul. Şi iac-aşa cu vracii şi cu pedeapsa ce li se dobândea în atare împrejurări70.

Dar cât despre domniţa Budur, ea avea un frate de lapte, fiul doică-sii, şi pe care îl chema Marzauan. Or, Marzauan, măcar că era musulman drept-credincios şi cucernic, cercetase magia şi vrăjitoria, cărţile celor de la Ind şi ale egiptenilor, semnele talismanice şi cetitul în stele; după care, nemaiavând nimica de învăţat din cărţi, pornise a călători şi străbătuse astfel meleagurile cele mai pierdute şi îi ascultase pe inşii cei mai pricepuţi la ştiinţele cele de taină; şi aşa dobândise toate cunoştinţele omeneşti. Şi atunci luase drumul îndărăt către ţara lui, unde ajunsese bine sănătos.

Or, cel dintâi lucru pe care îl văzu Marzauan, când intră în cetate, fură cele patruzeci de capete tăiate ale doctorilor, atârnate deasupra porţii de la sarai; şi, la întrebarea lui, trecătorii îi istorisiră toată povestea, precum şi nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiţi pe drept…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci şi patra noapte spuse:

        …nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiţi pe drept. Atunci Marzauan se duse acasă la maică-sa şi, după bucuriile bun-venitului, îi ceru amănunte despre întâmplarea cu pricina; iar maică-sa îi adeveri ceea ce aflase; lucru care îl mâhni tare pe Marzauan, dat fiind că el fusese crescut laolaltă cu Budur şi că o iubea cu o dragoste mai mare decât aceea pe care o simt de obicei fraţii pentru surorile lor. Cugetă aşadar vreme de un ceas; după care săltă capul şi o întrebă pe maică-sa:

— Ai putea să mă ajuţi să intru tainic la ea, ca să mă încerc de n-aş putea să dibăcesc pricina răului ei, şi să văd dacă are vreun leac ori ba?

Şi maică-sa îi spuse:

— E greu, o, Marzauan. Da, oricum, întrucât aşa doreşti, grăbeşte de te străvesteşte în haine de femeie şi haide după mine.

Şi Marzauan se găti pe dată şi, străvestit în femeie, o urmă pe maică-sa la sarai.

Când ajunseră la uşa iatacului, hadâmbul rânduit de pază vru să oprească intrarea aceleia dintre cele două pe care nu o cunoştea; dar bătrâna îi strecură un bacşiş frumos în mână şi îi spuse:

— O, căpetenie a saraiului, domniţa Budur, care este aşa de bolnavă, mi-a mărturisit dorul ei de a o mai vedea pe fiica mea de colea şi care îi este soră de lapte! Aşa că lasă-ne să trecem, o, taică al bunei cuviinţe!

Şi hadâmbul, tot atâta de măgulit de vorbele acestea pe cât era de mulţumit de bacşiş, răspunse:

— Intraţi repede, da să nu zăboviţi!

Şi intrară amândoi.

Când ajunse de faţă cu domniţa, Marzauan îşi ridică vălul care îi acoperea chipul, şezu jos şi scoase de sub haină un astrolab, nişte cărţi vrăjitoreşti şi o lumânare, şi se pregăti să întocmească mai întâi horoscopul domniţei Budur, până a o iscodi în alt fel, când deodată copila se aruncă la pieptul lui şi îl sărută cu drag, întrucât îl cunoscuse numaidecât. Pe urmă fata îi spuse:

— Ce, Marzauan, fratele meu, şi tu mă crezi nebună, ca toţi ceilalţi? Ah, schimbă-ţi gândul, Marzauan! Tu nu ştii ce spune poetul? Ascultă-i vorbele şi cugetă apoi la tâlcul lor: „A-nnebunit! şoptesc cu milă unii;

Păcat de tinereţea ei pierdută!”

Eu le răspund: „Sunt fericiţi nebunii, Căci viaţa lor oricum e mai plăcută Decât a gloatei proaste şi mişele Ce-şi bate joc de cei ce nu-s ca ea!”

Şi le-aş mai spune; „Leac smintelii mele E doar iubitul meu, să-l ştiu colea!”

Când auzi stihurile, Marzauan pricepu numaidecât că Sett Budur era îndrăgostită, atât, şi că numai asta era boala ei. Şi îi spuse:

— Omul iscusit nu are trebuinţă decât de un semn ca să priceapă. Grăbeşte a-mi istorisi povestea ta şi, de-o vrea Allah, am să-ţi fiu izvorul de mângâiere şi mijlocitorul mântuirii!

Atunci Budur îi istorisi pe de rost toată întâmplarea, care nu ar câştiga nimic dacă am mai spune-o şi noi încă o dată. Şi izbucni în lacrimi, zicând:

— Iacătă triştea mea cea amară, o, Marzauan; şi nu mai trăiesc decât cu plânsete, şi noapte şi zi, şi de-abia dacă numai stihurile de dragoste pe care mi le procitesc ajung să mai verse oleacă de răcoare pe arsura dinlăuntrul meu71!

La vorbele acestea, Marzauan îşi plecă fruntea ca să cugete şi se cufundă vreme de un ceas în gândurile sale. După care săltă capul şi îi spuse deznădăjduitei de Budur:

— Pe Allah! văd limpede că povestea ta este întru totului tot adevărată; dar fapta chiar că îmi este tare anevoie s-o pricep. Ci trag nădejde să-ţi tămăduiesc inima aducându-ţi împlinirea pe care o râvneşti. Numai că, pe Allah! fa în aşa fel ca răbdarea să-ţi fie de sprijin până ce mă întorc. Şi să fii bine încredinţată că ziua în care am să mă aflu iarăşi lângă tine are să ne fie aceea în care ţi-l voi aduce pe iubitul tău de mână!

Şi, cu vorbele acestea, Marzauan ieşi de ispravă de la domniţă, sora lui de lapte72 şi, chiar în ziua aceea, părăsi cetatea sultanului Ghaiur.

Odată dincolo de ziduri, Marzauan purcese a drumeţi vreme de o lună întreagă, din cetate în cetate şi din ostrov în ostrov, şi pretutindeni nu-i auzea pe oameni vorbind, drept toată jitania de taifas, decât despre povestea ciudată a domniţei Budur. Dar la capătul acelei luni de drumeţit, Marzauan ajunse într-o cetate mare aşezată pe ţărmul mării, şi care se chema Tarab, şi nu mai auzi pe nimeni vorbind despre Sett Budur; ci dimpotrivă, nu mai era vorba decât despre un cocon, fiul sultanului de pe acele meleaguri, şi pe care îl chema Kamaralzaman. Şi Marzauan ceru să i se istorisească amănuntele acelei poveşti şi le găsi atâta de asemenea întru totul cu cele ce le ştia în privinţa domniţei Budur, încât iscodi numaidecât în ce loc anume se află fiul acela de sultan. I se spuse că locul se află tare departe şi că două drumuri duc într-acolo, unul pe uscat, iar celălalt pe mare; pe drumul de uscat se cer şase luni ca să ajungi în ţara aceea a Khaledanului în care se află Kamaralzaman; iar pe drumul mării se cere numai o lună. Atunci Marzauan, fără a mai sta pe gânduri, luă drumul mării, pe o naie care tocmai pleca spre acele ostroave din ţara Khaledanului.

Corabia cu care plecă Marzauan avu un vânt prielnic, cât ţinu trecerea mării; dar taman în ziua când ajungea în faţa cetăţii de scaun a împărăţiei, o furtună năprasnică umflă valurile mării şi săltă în văzduh corabia, care se dete peste cap şi se sparse fără de scăpare într-un colţ de stâncă. Dar Marzauan, printre alte haruri, ştia şi să înoate desăvârşit; încât, dintre toţi călătorii, numai el fu în stare să scape cu zile, agăţându-se de catargul cel mare care căzuse în ape. Iar puterea curgerii valurilor îl duse chiar către limba de pământ unde era zidit saraiul în care locuia Kamaralzaman cu tată-său.

Or, vru soarta ca la ceasul acela vizirul cel mare, care venise să dea seamă sultanului despre treburile împărăţiei, să privească pe fereastra ce da către mare; şi, când il văzu pe tânăr plutind aşa, le porunci robilor să dea fuga să-l ajute şi să-l aducă la el, după ce fireşte îi vor da alte haine să se schimbe şi un pahar cu sorbet să bea ca să-şi potolească minţile.

Încât, nu peste mult, Marzauan intră în sala în care se afla vizirul. Şi, cum era bine făcut şi zarif la înfăţişare, îi plăcu numaidecât vizirului, care începu să-l întrebe şi care se dumiri pe dată despre câte lucruri ştia şi despre deşteptăciunea lui. Încât îşi zise în sineşi: „Negreşit că trebuie să se priceapă şi la leacuri!”

Şi îl întrebă:

— Allah te-a călăuzit încoace ca să tămăduieşti un bolnav mult iubit de tatăl său…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci şi şasea noapte spuse:

        …un bolnav mult iubit de tatăl său şi care este pentru noi toţi pricină de mâhnire necurmată!

Şi Marzauan îl întrebă:

— Despre ce bolnav vorbeşti?

El răspunse:

— Despre beizadeaua Kamaralzaman, coconul sultanului nostru Şahraman, care sălăşluieşte chiar aici.

La vorbele acestea, Marzauan îşi zise;

— Soarta mă slujeşte până peste nădejdile mele!

Apoi îl întrebă pe vizir:

— Şi care este boala de care suferă fiul sultanului?

Vizirul spuse:

— Din partea mea, eu sunt încredinţat că nu e alta decât nebunia. Ci taică-său a căşunat că e numai deochiul ori ceva cam pe-aci, şi nu e prea departe de a da crezare poveştii aiurea pe care i-a istorisit-o fiu-său!

Şi vizirul îi istorisi lui Marzauan toată întâmplarea, de la începuturile ei.

Când auzi povestea, Marzauan fu bucuros până peste poate, întrucât nu avea nici o îndoială că beizadeaua Kamaralzaman nu ar fi chiar flăcăul care îşi petrecuse noaptea de pomină cu Sett Budur, şi care îi lăsase iubitei lui o amintire aşa de vie. Dar se feri cu grijă să se dea pe faţă dinaintea vizirului, şi îi spuse doar atât:

— Sunt încredinţat că, dacă l-aş vedea pe tânăr, aş putea să judec mai bine ce leac i s-ar cuveni, şi cu care l-aş vindeca, dacă-o vrea Allah!

Şi vizirul, fără a mai zăbovi, îl duse la Kamaralzaman.

Or, cel dintâi lucru care îl tulbură pe Marzauan, când se uită la beizadea, fu asemănarea lui nemaipomenită cu Sett Budur. Şi rămase atâta de năucit, încât nu se putu ţine să nu îngaime:

— Ya Allan! Binecuvântat să fie acela carele a zămislit nişte frumuseţi atâta de asemenea, dăruindu-le cu haruri aşijderea şi cu desăvârşiri aşijderea!

Când auzi vorbele acestea, Kamaralzaman, care zăcea întins pe pat, tare toropit şi cu ochii pe jumătate închişi, deschise ochii de-a binelea şi ciuli urechea. Dar Marzauan, care şi luase aminte la acea mişcare a flăcăului, însăila următoarele stihuri, prin care să-i dea de înţeles, într-un chip învăluit, ceea ce sultanul Şahraman şi vizirul cel mare nu trebuiau să priceapă:

Încerc să cant o frumuseţe-aleasă, Pricin-a unui dor ce m-a răpus Şi amintirea care mă apasă A celei care-a fost fi-apoi s-a dus.

Mi-au spus: „O, tu, rănit de-o rea săgeată, A dragostei, ridică-te-acum iar!

Lăuta veseliei te aşteaptă Şi plinul desfătărilor pahar!”

Eu le răspund: „Ce fel de bucurie Mai pot să gust, de vreme ce iubesc?

Oare mai poate fi vreo bucurie Ca dragostea de care pătimesc?

Iubita mea atâta mi-e de dragă Că blestem şi cămaşa de pe ea Când îi atinge soldul căte-oleacă Şi trupul care-i însăţi viaţa mea!

A tata mi-e de dragă-ncât paharul Din care bea cu chipul luminat Il blestem că se bucură de harul Sărutului pe care l-a furat.

Nu mă învinuiţi că port în mine Atâtea flăcări şi-o iubesc atât!

De doru-i sufăr chinuri şi ruşine, De dragul ei mi-e chipul mohorât.

De-aţi şti-o, ah! E mai ispititoare Decât, Iosif lui Faraon cândva, Ca psaltul David lui Saul! Fecioara Maria n-a fost blândă cum e ea!

Iar eu sunt trist ca Iacob cel departe De fiul sau, ca Iona-nchis în chit;

Ca Iov, sărac şi ros de bube sparte;

Sau ca Adam de înger izgonit!

În boala grea de care gem şi zac, Numai iubita-mi poate-aduce leac73!”

Când auzi stihurile acestea, Kamaralzaman simţi o răcoreală mare cum intră în el şi cum îi potoleşte sufletul, şi îi făcu semn părintelui său să-l poftească pe tânăr să-i vină aproape şi să-l lase singur cu el.

Iar sultanul, nemaiputând de bucurie că îl vedea pe fiul său luând aminte la ceva, grăbi să-l poftească pe Marzauan să şadă alături de Kamaralzaman şi ieşi din sală, după ce îi făcu vizirului cu ochiul spre a-i spune să vină după el.

Atunci Marzauan se aplecă la urcchea beizadelei şi îi spuse:

— Allah m-a călăuzit până aici ca să slujesc de mijlocitor între tine şi aceea pe care o iubeşti. Şi, ca să-ţi dau dovada, iacătă!

Şi îi dete asemenea amănunte lui Kamaralzaman despre noaptea petrecută cu copila, încât nu se mai putea ridica nici o îndoială74.

Şi adăugă:

— Iar fata se cheamă Budur şi este copila sultanului Ghaiur, stăpân peste El-Buhur şi El-Kussur. Şi este sora mea de lapte!

La vorbele acestea, Kamaralzaman fu atâta de uşurat de lâncezeala lui, încât simţi cum puterile îi reînvie sufletul; şi se ridică din pat şi îl luă pe Marzauan de braţ şi îi spuse:

— Plec cu tine numaidecât spre ţara sultanului Ghaiur!

Ci Marzauan îi spuse:

— E cam departe şi ţi se cere mai întâi să-ţi capeţi la loc puterile pe deplin! Pe urmă avem să plecăm împreună într-acolo, şi tu însuţi o vei vindeca pe Sett Budur!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci şi noua tioapte Spuse:

        …şi tu însuţi o vei vindeca pe Sett Budur!

Intr-acestea, sultanul, îmboldit de nerăbdare, intră în sală şi văzu chipul strălucind al fiului său. Atunci, de bucurie, răsuflarea i se curmă în beregată; şi bucuria aceea ajunse la nebunie când îl auzi pe fiul său că îi spune:

— Vreau să mă îmbrac îndată, ca să mă duc la hammam!

Atunci sultanul se aruncă la gâtul lui Marzauan şi îl sărută, fară ca baremi să mai gândească a-l întreba de ce fel de leac se slujise spre a dobândi într-un răspas de vreme atâta de scurt o izbândă atâta de mare. Şi pe dată, după ce îl copleşi pe Marzauan cu daruri şi cu cinstiri, porunci să se lumineze cetatea toată în semn de bucurie, şi împărţi o grămadă nemăsurată de caftane falnice şi de bunuri dregătorilor săi şi tuturor slugilor de la sarai, şi puse să se descuie temniţele şi să fie sloboziţi toţi priponiţii. Şi aşa toată cetatea şi toată împărăţia fură năpădite de bucurie de fericire.

Când socoti că sănătatea lui Kamaralzaman se întremase pe deplin, Marzauan îl luă de-o parte şi îi spuse:

— E vremea de plecare, întrucât nu mai ai ce să aştepţi! Aşa că fă-ţi pregătirile şi să pornim!

El răspunse:

— Dar tatăl meu nu are să mă lase să plec; întrucât atâta mă iubeşte, încât nu se va îndupleca niciodată să se despartă de mine! Ya Allah! Ce ciudă are să mă apuce! Negreşit că am să cad iarăşi mai bolnav decât înainte!

Dar Marzauan răspunse:

— Am şi chibzuit la atare necaz; şi am să fac aşa ca nimica să nu ne zăbovească. Pentru aceea, iacătă ce ani închipuit: o minciună făcătoare de bine! îi vei spune sultanului că ţi-e poftă să te bucuri de mireasma bună la o vânătoare de câteva zile în tovărăşia mea, întrucât ţi-e pieptul tare apăsat de atâta vreme de când stai în odaie. Şi de bună seamă că sultanul nu are să se împotrivească a-ţi da învoire!

La vorbele acestea, Kamaralzaman se bucură până peste fire şi alergă să ceară îngăduinţă de la părintele său care, într-adevăr, spre a nu-l supăra, nu cuteză să-i stea împotrivă. Dar îi spuse:

— Ci numai pentru o noapte! întrucât lipsa ta mai îndelungată mi-ar pricinui o mâhnire de care aş muri75!

Pe urmă sultanul puse să se pregătească pentru fiul său şi pentru Marzauan doi cai falnici şi alţi şase de schimb, precum şi o cămilă încărcată cu cele de trebuinţă la vânătoare, şi o cămilă încărcată cu merinde şi cu burdufuri cu apă.

După care sultanul îi sărută pe fiul său Kamaralzaman76 şi pe Marzauan şi îi sfătui, plângând, să aibă grijă unul de celălalt şi, după bun-rămasurile cele mai duioase, îi lăsă să iasă din cetate cu tot tacâmul lor.

Odată dincolo de ziduri, cei doi fârtaţi, ca să-i amăgească pe îngrijitorii cailor şi pe cămilari, se prefăcură că vânează toată ziua; iar când se făcu seară, puseră să li se ridice corturile şi mâncară, şi băură, şi dormiră până la miez de noapte. Atunci Marzauan îl trezi încetişor pe Kamaralzaman şi îi spuse:

— Trebuie să ne prilejuim că slugile dorm, ca să plecăm!

Aşa că încălecară fiecare pe câte unul dintre caii de schimb odihniţi şi porniră la drum fără a fi simţiţi.

Merseră aşa cu pas spornic până în răsărit de ziuă. La ceasul acela, Marzauan îşi opri calul şi îi spuse fiului de sultan:

— Opreşte şi tu şi descalecă!

Iar după ce descălccă îi spuse:

— Scoate-ţi repede cămaşa şi şalvarii!

Şi Kamaralzaman se dezbrăcă fără să cârtcască de cămaşă şi de şalvari. Iar Marzauan îi spuse:

— Acuma dă-mi-le şi aşteaptă-mă oleacă!

Şi luă cămaşa şi şalvarii şi se îndepărtă până într-un loc unde drumul se împărţea în patru. Atunci luă un cal pe care se îngrijise să-l aducă după el şi îl băgă în pădurea ce se întindea până acolo, şi îl înjunghie, şi mânji cu sângele lui cămaşa şi şalvarii. După care se întoarse la locul unde drumul se despărţea în patru şi aruncă hainele în ţărâna de pe drum. Pe urmă se întoarse la Kamaralzaman care îl aştepta fără a se clinti din loc şi care îl întrebă:

— Tare aş vrea să ştiu ce gânduri ai!

El răspunse:

— Mai întâi să mâncăm oleacă!

Mâncară, şi băură, iar Marzauan îi spuse apoi fiului sultanului:

— Iacătă! Când sultanul are să vadă că au trecut două zile fară ca tu să te fi întors, şi când însoţitorii noştri îi vor spune că noi am plecat în toiul nopţii, are să trimită numaidecât în căutarea noastră slugile care nu au să zăbovească a da, la răscrucea celor patru drumuri, de cămaşa şi de şalvarii tăi plini de sânge, şi în care am avut grijă să pun câteva bucăţi de carne de cal şi două oase zdrobite. Şi în felul acesta nimeni nu are a se îndoi că te-a mâncat vreo fiară sălbatică şi că eu am luat fuga de spaimă.

Pe urmă adăugă:

— Fără îndoială că ştirea aceasta înfricoşătoare are să fie o lovitură năprasnică pentru tatăl tău; dar şi ce mare are să-i fie bucuria mai târziu, când va afla că eşti viu şi însurat cu Sett Budur!

La aceste vorbe, Kamaralzaman nu găsi nimic de cârtit şi spuse:

— O, Marzauan, socoteala ta este minunată, iar şiretlicul tău este bine ticluit! Dar cum avem să rostuim cele trebuitoare la drum?

El răspunse:

— De asta să nu-ţi pese! Am luat cu mine nestematele cele mai frumoase, dintre care cea mai săracă preţuieşte mai bine de două sute de mii de dinari.

Atunci urmară a călători astfel o bună bucată devreme, până ce într-un sfârşit li se ivi cetatea sultanului Ghaiur77.

Deteră atunci goană mare cailor şi trecură dincolo de ziduri şi intrară în cetate prin poarta cea largă a caravanelor.

Kamaralzaman ar fi vrut să meargă numaidecât la saraiul împărătesc; dar Marzauan îi spuse să mai aibă răbdare şi îl duse la hanul la care descălecau străinii bogaţi, şi şezu acolo cu el trei zile întregi, ca să se odihnească bine de ostenelile drumului. Şi Marzauan se sluji de răspasul acesta de vreme spre a pune să se întocmească pentru beizadea un tacâm întreg de astrolog, numai şi numai din aur şi din mademuri scumpe; îl duse apoi Ia hammam şi îl îmbrăcă, după scaldă, în haine de astrolog. Atunci numai, după ce îi dete sfaturile de trebuinţă, îl duse până sub saraiul sultanului şi îl lăsă acolo, iar el plecă să-i dea de ştire maică-sii, doica, despre venirea lui, pentru ca ea s-o vestească pe domniţa Budur.

Cât despre Kamaralzaman, acesta porni către poarta cea mare a saraiului…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două suta noapte spuse:

Spuse:

        …porni către poarta cea mare a saraiului şi, dinaintea mulţimii îngrămădite pe medean, şi dinaintea străjilor şi a paznicilor de la porţi, strigă cu glas mare:

Sunt astrolog vestit în lumea mare;

Sunt magul care n-are-asemănare;

Sunt sfoara ce dă la o parte Perdelele rău făcătoare;

Sunt cheia care Descuie lăzi, dulapuri şi saltare;

Sunt peana care-nseamnă semnele cele rare Pe vrăji şi răvaşe atotvindecătoare;

Sunt mâna care-ntinde cu îndemânare Nisipul ce arată şi vremea viitoare;

Sunt cel ce dă vârtute de leac farâ-amânare;

Sunt cel ce biruieşte cu cea dintâi strigare;

Alung fiece boală ascunsă-n mădulare;

Nu mă slujesc nici de asudătoare, Nici de ceaiuri destupătoare, Nici de furnicătoare, Nici de licori amare, Nici de urzicătoare;

Nu mă slujesc decât de-o închinare, De nişte vorbe mijlocitoare, De nişte descântece vrăjitoare, Şi izbândesc vindecări de-a mirare.

Vrednice de desfătare -

Fără afumătoare Ori alte fleacuri asemănătoare Din buruieni vătămătoare;

Sunt magul cel mare.

Vestit peste tot sub soare;

Veniţi să-l vedeţi vericare;

Nu iau nici bani, nici odoare Răsplătitoare;

Căci fac totul pentru plată nemuritoare:

Slava cea fară de asemănare.

Când auziră atare lăudăroşenii gogonate, străjerii şi păzitorii de la porţi rămaseră cu gurile căscate; întrucât, de când cu scurtarea capului celor patruzeci de doctori, toţi gândeau că neamul lor s-o fi stins de pe lume, mai cu seamă că nu mai văzuseră de atunci nici vreun vraci, nici vreun mag.

Aşa că îl înconjurară cu toţii pe astrologul cel tânăr; şi, când văzură frumuseţea şi chipul lui atâta de fraged şi celelalte desăvârşiri ale lui, rămaseră şi vrăjiţi şi tare mâhniţi totodată; că se speriară să nu păţească şi ei beleaua celor de dinaintea lui. Cei care se aflau mai aproape de carul îmbrăcat în catifea pe care stătea în picioare, se rugară de el să se depărteze de sarai şi îi spuseră:

— Domnia ta, magule, pe Allah! au tu nu ştii ce soartă te aşteaptă dacă zăboveşti pe aici? Are să te cheme sultanul ca să-ţi încerci priceperea asupra fiică-sii. Păcatele tale! Ai să păţi soarta tuturor celorlalţi ale căror capete retezate stau agăţate chiar deasupra ta!

Dar la toate temândurile lor, Kamaralzaman nu răspundea decât ţipând şi mai tare:

Sunt magul cel mare, Vestit peste tot sub soare.

Nu mă slujesc nici de ceaiuri destupătoare, Nici de strănutătoare, Nici de afumătoare, Veniţi să mă vedeţi vericare!

Atunci toţi cei de faţă, măcar că încredinţaţi de priceperea lui, tot tremurau de frică să nu-l vadă biruit dinaintea acelei boli fară de nădejde. Aşa că începură a-şi plesni palmele una de alta, spunând:

— Ce păcat de tinereţele lui!

Or, sultanul, într-acestea, auzi zarva de pe medean şi văzu mulţimea care îl înconjura pe astrolog. Şi îi spuse vizirului:

— Du-te repede şi adu-l încoace!

Şi vizirul se supuse numaidecât.

Iar când Kamaralzaman ajunse în sala scaunului împărătesc, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi îşi făcu mai întâi astfel temeneaua:

Opt însuşiri, ce-ndeamnă la-nchinare Până şi frunţile cele mai cărturare, Îngemănezi tu, în a ta fiinţă:

Pricepere, putere, elocvinţă, Avere, dărnicie, chibzuinţă, Har de a porunci, şi biruinţă!

Când auzi proslăvirea aceasta, sultanul Ghaiur fu încântat foarte şi se uită cu luare-aminte la astrolog. Or, frumuseţea acestuia era atâta de uluitoare, încât sultanul închise ochii o clipită, pe urmă îi deschise şi spuse:

— Vino să şezi lângă mine!

Pe urmă spuse:

— Vezi tu, copilul meu, ţi-ar sta cu mult mai bine fară hainele astea de doctor! Şi chiar că aş fi rare bucuros să ţi-o dau pe fata mea de soţie, dacă ai izbuti s-o tămăduieşti! Dar eu tare mă îndoiesc de izbânda ta! Şi, întrucât m-am jurat că nimeni nu are să rămână viu după ce va fi văzut chipul domniţei, decât dacă va fi dobândit-o de soţie; am să mă văd silit, fără voia mea, să te fac să înduri şi tu soarta celor patruzeci care au fost înainte de tine! Aşa că răspunde-mi: Primeşti învoielile hotărâte?

La vorbele acestea, Kamaralzaman spuse:

— O, preanorocitule sultan, vin de atâta de departe în ţara ta înfloritoare, anume ca să-mi dovedesc meşteşugul şi nu ca să tac! Ştiu la ce mă primejduiesc, da nu dau îndărăt!

Atunci sultanul spuse căpeteniei hadâmbilor:

— Du-l la întemniţată, de vreme ce stăruieşte!

Atunci plecară amândoi la domniţă, iar nadâmbul, văzându-l pe flăcău că zoreşte pasul, îi spuse:

— Păcatele tale! tu chiar socoţi că sultanul are să-ţi fie socru?

Kamaralzaman spuse:

— Aşa nădăjduiesc78! Şi-apoi sunt atâta de tare pe iscusinţa mea, încât aş putea s-o tămăduiesc pe domniţă chiar de aici, ca să poată întreg pământul să vadă dibăcia şi priceperea mea!

La aceste vorbe, hadâmbul, până peste poate de uluit, îi spuse:

— Ce? tu poţi s-o lecuieşti şi fară s-o vezi? De-ar fi aşa, ce răsplată nu ţi s-ar cădea!

Kamaralzaman spuse:

— Măcar că dorul de a o vedea pe domniţa care urmează să fie soţia mea mă îndeamnă să intru cât mai iute la ea, am s-o lecuiesc mai degrabă stând colea pe după această perdea de la odaia sa!

Şi hadâmbul îi spuse:

— Fapta nu are să fie decât şi mai uluitoare!

Atunci Kamaralzaman şezu jos după perdeaua de la iatacul domniţei Budur, scoase de la seleaf o foaie de hârtie şi călimările, şi scrise scrisoarea următoare…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar în cea de a două sute patra noapte spuse:

        …scoase de la seleaf o foaie de hârtie şi călimările, şi scrise scrisoarea următoare: „Aceste rânduri sunt scrise de mâna lui Kamaralzaman, fiul lui Şahraman sultan, stăpânul musulman peste pământuri şi peste ocean în insulele Khaledan, către Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur, stăpânul peste El-Buhur şi El-Kussur, spre a-i mărturisi câte, iubind-o, îndur.

Dacă am să-ţi spun, o, domniţă, toată greaua arsură pe care inima aprinsă de tine o îndură, nu s-ar găsi pe pământ nicăieri trestie atâta de tare, încât să scrie o poveste atâta de uluitoare pe hârtie. Dar să ştii bine, o, minunea mea, ca dacă cerneala s-ar usca, sângele din mine nu tot aşa, şi ţi-ar mărturisi prin culoarea sa că pojarul care mă ţine, pojarul care mă topeşte din noaptea trăită vrăjitoreşte, când în somnul meu te-ai ivit ţi pe de-a pururi m-ai răpit!

Iacătă, cu această scrisoare, inelul tău de odinioară! Ţi-l trimit ca pe o dovadă de netăgăduit că sunt chiar eu. Cel de ochii tăi pârjolit, cel cu chip gălbejit, ca de şofran, clocotit ca un vulcan, bântuit de nenorociri şi uragan, cel care strigă spre tine Aman, şi care se iscăleşte cu numele lui, Kamaralzaman. Locuiesc în cetate, la Marele Han”79

După ce scrise scrisoarea aceasta, Kamaralzaman o împături, strecură cu dibăcie în ea inelul şi o pecetlui; pe urmă i-o înmână hadâmbului, care intră numaidecât să i-o dea domniţei Budur, spunându-i:

— Se află aici, o, stăpână a mea, după perdea, un tânăr astrolog care se laudă că vindecă oamenii fară a-i vedea. Iacătă de altminteri ce mi-a dat pentru Măria Ta!

Or, de cum deschise scrisoarea, domniţa Budur cunoscu pe dată inelul şi scoase un ţipăt de mirare; pe urmă, cu minţile răvăşite, îl îmbrânci pe hadâmb şi sări să dea la o parte perdeaua şi, dintr-o aruncătură de ochi, îl şi cunoscu pe flăcăul cel frumos, căruia i se dăruise cu totului tot în somn.

Încât bucuria ei fu atâta de mare, că de data aceasta era să chiar înnebunească de-a binelea80.

Se aruncă la gâtul iubitului ei, şi amândoi se sărutară ca doi porumbei despărţiţi vreme lungă.

La priveliştea aceea, hadâmbul alergă în goana mare să-l prevestească pe sultan de cele se ce petrecuseră, spunându-i:

— Tânărul astrolog este cel mai învăţat dintre toţi astrologii! A izbutit să-ţi lecuiască fata fară ca măcar s-o vadă, stând după perdea, şi-atât!

Şi sultanul se minună:

— Chiar e adevărat ceea ce îmi spui?

Hadâmbul răspunse:

— O, stăpâne al meu, nu ai decât să vii să te încredinţezi cu chiar ochiul tău!

Atunci sultanul se duse pe dată în iatacul fetei sale şi văzu că lucrul era într-adevăr aşa. Şi fu atâta de bucurat, încât o sărută pe fiică-sa între ochi, căci tare o mai iubea; şi îl sărută tot aşa şi pe Kamaralzaman, pe urmă îl întrebă din ce ţară este. Kamaralzaman răspunse:

— Din insulele Khaledan, şi sunt chiar fiul sultanului Şahraman!

Şi îi istorisi sultanului Ghaiur toată povestea lui cu Sett Budur. Când auzi povestea aceea, sultanul se minună:

— Pe Allah! povestea aceasta este atâta de uluitoare şi de minunătoare, încât, dacă ar fi scrisă cu igliţele pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar fi pricină de uimire celor care ar citi-o cu luare-aminte! Şi puse pe dată să fie scrisă în letopiseţe de către calemgiii cei mai dibaci de la sarai, ca să fie trecută din veac în veac la toate neamurile din viitorime.

Numaidecât apoi porunci să vină cadiul şi martorii şi să scrie tot atunci senetul de căsătoric al domniţei Budur cu Kamaralzaman. Şi se apucară să împodobească şi să lumineze cetatea, vreme de şapte nopţi şi de şapte zile; şi mâncară, şi băură, şi se veseliră, iar Kamaralzaman şi Sett Budur ajunseră la capătul dorurilor lor şi se drăgostiră o bună bucată de vreme, în toiul petrecerilor, binecuvântându-l pe Allah Milosârdnicul.

Or, într-o noapte, după un ospăţ la care fuseseră poftiţi navabii cei mai de seamă din insulele de dinafară şi din insulele de dinlăuntru, şi după ce se bucurase într-un chip încă şi mai minunat decât de obicei de belşugurile soţiei, Kamaralzaman avu apoi, odată adormit, un vis în care îl văzu pe tâtâne-său, Şahraman sultan, că i se arată cu obrajii scăldaţi în lacrimi şi că îi spune cu jale: „Oare aşa mă părăseşti tu, ya Kamaralzaman? Uită-te! Am să mor de alean81!”

Atunci Kamaralzaman sări din somn şi o trezi şi pe soţia sa, şi începu să suspine din greu. Şi Sett Budur, îngrijorată, îl întrebă:

— Ce ai, o, ochi al meu? Dacă te doare burta, mă duc îndată să-ţi fac o fiertură de anason şi chimen. Iar dacă te doare capul, am să-ţi pun pe frunte nişte oblojeli cu oţet. Iar dacă ai mâncat aseară prea mult, îţi pun pe pântece o pâine caldă înfăşurată într-un ştergar şi îţi dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar în cea de a două sute şasea noapte spuse:

        …şi îţi dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori.

Kamaralzaman răspunse:

— Trebuie să plecăm, o, Budur, chiar mâine, către ţara mea, unde sultanul tatăl meu este bolnav. Mi s-a arătat în vis şi mă aşteaptă plângând!

Budur răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Şi, măcar că era încă noapte adâncă, se sculă numaidecât şi se duse să-l caute pe tatăl ei, sultanul Ghaiur, care se afla în haremul său, şi îl trimise pe hadâmb să-i spună că avea ceva de vorbit cu el.

Sultanul Ghaiur, când văzu iţindu-se capul hadâmbului la ceasul acela, fu cuprins de nedumerire şi spuse:

— Ce prăpăd ai să-mi vesteşti, o, chip de catran?

Hadâmbul răspunse:

— A venit domniţa Budur care doreşte să-ţi vorbească!

El răspunse:

— Aşteaptă să-mi pun turbanul.

După care ieşi şi o întrebă pe Budur:

— Fata mea, ce fel de piper ai mâncat de te vânzoleşti aşa la ceasul acesta?

Ea răspunse:

— O, părinte al meu, am venit să-ţi cer îngăduinţa de-a pleca de cu zori în ţara Khaledanului, la împărăţia soţului meu Kamaralzaman!

El spuse:

— Nu mă împotrivesc nicidecum, numai să te întorci până într-un an.

Ea spuse:

— Hotărât!

Şi îi mulţumi părintelui ei pentru îngăduinţă, sărutându-i mâna, şi îl chemă şi pe Kamaralzaman, care îi mulţumi la fel.

Or, a doua zi, dis-de-dimineaţă, pregătirile erau făcute, caii înşăuaţi, iar cămilele, atât cele cu două cocoaşc cât şi cele de povară, erau încărcate. Atunci sultanul Ghaiur îşi luă rămas-bun de la fiică-sa Budur şi îl rugă pe soţul ei să aibă grijă de ea; pe urmă îi încărcă cu daruri multe de aur şi de adamant, şi îi însoţi o bucată de vreme82.

După care se întoarse în cetate, nu fără a le fi dat cele din urmă sfaturi ale sale, plângând, şi îi lăsă să-şi vadă de drum.

Atunci Kamaralzaman şi Sett Budur, după lacrimile de bun-rămas, nu se mai gândiră decât la bucuria de a-l vedea pe sultanul Şahraman. Şi călătoriră astfel ziua dintâi, apoi cea de a două zi şi cea de a treia zi, şi tot aşa mai departe, până în cea de a treizecea zi. Ajunseră atunci la o pajişte tare desfătată care îi ispiti aşa de mult, încât porunciră să li se aşeze acolo tabia ca să se odihnească o zi, două. Iar când cortul domniţei fu gata, ridicat pentru ea la umbra unui palmier, Sett Budur, ostenită, intră sub el numaidecât, mâncă olecuţă şi nu zăbovi a adormi.

Când Kamaralzaman isprăvi cu datul poruncilor şi după ce puse să se ridice şi celelalte corturi cât mai departe, ca să poată să se bucure numai ei doi de tihnă şi de singurătate, intră şi el sub cort şi o văzu pe tânăra lui soţie adormită. Şi priveliştea aceea îi aduse aminte de cea dintâi noapte de minune petrecută cu ea în turn.

Într-adevăr, Sett Budur, la ceasul acela, era întinsă pe chilimul din cort, cu capul culcat pe o pernă de mătase stacojie. Nu avea pe ea decât o cămaşă de culoarea caisei, din văl străveziu, şi ceacşirii cei largi din borangic de la Mossul. Şi adierea de vânt îi flutura din vreme în vreme cămaşa uşoară, până către buric; şi, în felul acesta, tot pântecul ei frumos se ivea alb ca zăpada, împodobit pe la locurile cele mai gingaşe cu nişte gropiţe în care ar fi încăput în fiecare câte o uncie de nucşoară de muscat.

Încât Kamaralzaman, vrăjit, nu putu să facă alta decât să-şi aducă aminte de stihurile acestea desfătate ale poetului:

Când dormi pe purpuri, faţa ta răsare Precum aprinsul răsărit de soare, Iar ochii-ţi precum cerul peste mare Ah, trupul tău învăluit în floare De trandafiri şi de narcişi! Nu are Nici palmieru-Arabiei, îmi pare, Cu strălucirea ta asemănare.

Când pletele-ţi bogate sclipitoare Arzând în foc de nestemate rare Se prăbuşesc în unduiri uşoare, -

Mătasea-i mai puţin strălucitoare.

Pe urmă îşi aduse aminte şi de cântarea aceasta minunată, care izbuti să-l ridice până peste marginile desfătării:

Dormi! E ora fermecată Când în tihna palmierii Sorb azur. Amiaza doarme.

Dintr-un trandafir în floare Un bondar de aur soarbe Dulcea desfatare-a mierii.

Tu visezi surâzătoare.

Stai aşa în nemişcare.

Stai aşa în nemişcare!

Pielea ta strălucitoare Se zăreşte aurie Prin cămaşa străvezie.

Printre palmieri străbate Raza limpede de soare Şi – o, diamant! te-aprinde Cu lumina-i lucitoare.

Stai aşa în nemişcare!

Numai sânii-ţi să coboare Şi să urce – val de mare -

Sânii tăi ca de zăpadă, Să-i adulmec ca pe-o boare, Ca pe alba mării sare, Sânii tăi, ah, sânii lasă-i Să se urce şi coboare!

Lasă-ţi sanii sa respire!

Tace raul. Iar pe floare, Împietrit bondarul tace.

Arzătoare a mea privire Fulgeră granata crudă-a Celor două boabe rare.

Ca doi struguri, sânii tineri…

Ah, privirea-mi arzătoare! …

Ah, privirea-mi arzătoare!

Inima-mi să se-nfioare Când asupră-ţi palmierii Freamătă de fericire Şi te-acopăr flori de santal Şi de trandafiri, de pare-a Păcii şi singurătăţii Blândă binecuvântare83.

După ce îşi prociti stihurile acestea, Kamaralzaman se simţi ars de dorul de soţia lui adormită, de care nu putea să se mai sature, întocmai precum gustul proaspăt al apei de izvor este pururea desfătător pentru gura celui însetat. Aşa că se aplecă peste ca şi îi deznodă brâuleţul de mătase care îi lega ceacşirii; şi tocmai îşi luneca mâna spre umbra caldă a coapselor ci când simţi cum i se rostogoleşte pe sub degete un fel de buburuz tare. Scoase buburuzul de acolo şi văzu că era o cornalină legată cu un firicel de mătase, chiar deasupra văii trandafirilor. Şi Kamaralzaman rămase uluit şi cugetă în sineşi: „Dacă această cornalină nu ar avea puteri peste fire, şi dacă nu ar fi fost un lucru tare de preţ în ochii domniţei Budur, atunci Budur nu l-ar fi păstrat cu atâta străşnicie şi nu l-ar fi ascuns tocmai la locul cel mai de preţ al trupului ei! A făcut aşa ca să nu fie nevoită vreodată să se despartă de el! De bună seamă că fratele ei Marzauan, magul, trebuie să-i fi dat piatra aceasta, ca s-o ferească de deochi şi de pierderea sarcinii!”

Pe urmă Kamaralzaman, până a împinge mai departe mângâierile începute, fu aşa de ispitit să cerceteze mai bine piatra, încât o dezlegă din firul de mătase care o ţinea, o luă şi ieşi din cort ca să se uite la ea în lumină. Şi văzu că acea cornalină, tăiată în patru feţe, era scrisă cu slove talismanice şi cu chipuri necunoscute. Şi, pe când o ţinea în dreptul ochilor spre a-i scruta mai bine amănuntele, deodată o pasăre mare se prăbuşi din vineţeala văzduhurilor şi, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o şi smulse din mână.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute şaptea noapte spuse:

        …şi, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o şi smulse din mână. Apoi se duse să şadă oleacă mai încolo pe vârful unui copac mare, şi se bleojdi la Kamaralzaman, nemişcată şi batjocoritoare, ţinând talismanul în cioc.

La întâmplarea aceea nenorocită, buimăcirea lui Kamaralzaman fu aşa de adâncă, încât căscă gura şi rămase câteva clipite fară a se putea clinti; căci pe dinaintea ochilor lui trecu toată durerea de care o şi vedea mohorâtă pe Budur când va avea să afle pierderea unui lucru care fară îndoială că trebuia să-i fie tare scump, încât, când se dezmetici din uluială, Kamaralzaman nu mai şovăi a-şi lua hotărârea, înhăţă aşadar o piatră şi alergă spre copacul în care şedea cocoţată pasărea. Ajunse la depărtarea potrivită pentru azvârlit cu piatra în răpitoare, şi ridică braţul ca s-o ţintească; dar pasărea zbură din copac şi se duse să se aşeze pe un alt copac, oleacă mai încolo. Atunci Kamaralzaman se luă după ea, şi pasărea îşi luă zborul şi se duse pe un al treilea copac. Iar Kamaralzaman îşi zise: „Pesemne că a văzut piatra din mâna mea. Am s-o arunc, ca să-i arăt că nu vreau s-o lovesc.” Şi aruncă piatra hăt departe de el.

Când îl văzu pe Kamaralzaman că aruncă piatra, pasărea coborî pe pământ, dar la o oarecare depărtare totuşi. Iar Kamaralzaman îşi zise: „Iacătă că mă aşteaptă!” Şi se apropie repede de ea; şi, când era s-o ajungă cu mâna, pasărea sări oleacă mai încolo; iar Kamaralzaman sări după ea. Şi pasărea sărea, şi Kamaralzaman sărea, şi pasărea sărea, şi Kamaralzaman sărea, şi tot aşa ceasuri şi ceasuri în şir, din vale în vale şi din dâmb în dâmb, până la căderea nopţii. Atunci Kamaralzaman strigă:

— Nu este alt ajutor decât la Allah cel Atotputernic! Şi se opri, cu suflarea tăiată. Iar pasărea se opri şi ea, dar oleacă mai încolo, pe culmea unui dâmb.

În clipita aceea, Kamaralzaman îşi simţi fruntea asudată, mai mult de ciudă decât de trudă, şi se întrebă dacă nu era mai bine să se întoarcă la tabie. Şi îşi zise: „Mult-iubită mea Budur ar fi în stare să moară de jale dacă i-aş da de ştire despre pierderea acestui talisman cu însuşiri aşa de neştiute de mine. Şi-apoi, dacă m-aş întoarce acuma, când beznele sunt aşa de dese, tare m-aş primejdui să mă rătăcesc ori să fiu încolţit de fiarele de noapte!” Atunci, cufundat în atare gânduri deznădăjduite, nu mai ştiu ce hotărâre să ia şi, în descumpănirea lui, se întinse pe pământ, istovit până peste poate.

Nu conteni totuşi să ia mereu aminte la pasărea ai cărei ochi sticleau ciudat în noapte; şi, de fiecare dată când el făcea vreo mişcare ori când se scula cu gândul s-o prindă, pasărea bătea din aripi şi da un ţipăt ca să-i spună că îl vede. Încât Kamaralzaman, sfârşit de osteneală şi de tulburare, se lăsă până dimineaţa în voia somnului.

Dar când se trezi, Kamaralzaman, hotărât să prindă cu orice preţ pasărea cea hoaţă, purcese iar după ea; şi goana începu iarăşi, da tot cu atâta de puţină izbândă ca şi în ajun. Şi Kamaralzaman, când se lăsă seara, începu să se plesnească amarnic, strigându-şi: „Am să mă ţin după ea cât oi mai avea o suflare de viaţă!” Şi culese câteva poame şi câteva ierburi, şi se mulţumi cu ele drept toată hrana, şi adormi, pândind pasărea, şi pândit şi el de ochii ei care sclipeau în noapte.

Or, a doua zi, se petrecură aceleaşi goane, şi tot aşa până în cea de a zecea zi, de dimineaţa până seara; şi, în dimineaţa celei de a unsprezecea zile, momit mereu de zborul păsării, ajunse la porţile unei cetăţi aşezate lângă marea cea mare.

În clipita aceea, pasărea se opri; puse jos dinaintea lui cornalina talismanică, scoase trei strigăte care ziceau „Kamaralzaman”, luă iarăşi cornalina în plisc, se ridică în văzduhuri, şi se tot înălţă, depărtându-se, şi pieri peste mare.

La priveliştea aceea, Kamaralzaman fu cuprins de o atare mânie, încât se trânti pe jos, cu faţa la pământ, şi plânse îndelung, scuturat de suspine.

După mai multe ceasuri de şedere aşa, se hotărî să se ridice, şi se duse la pârâiaşul care curgea pe aproape, ca să se spele pe mâini şi pe faţă şi să-şi facă îndătinatele curăţiri; pe urmă luă drumul spre cetate, cu gândul la mult-iubită sa Budur şi la toate prepunerile pe care ea pesemne că şi le făcea despre pieirea lui şi a talismanului; şi îşi procitea stihuri despre despărţire şi despre durerile iubirii, precum acestea dintre multe altele:

Ca să n-aud zavistioşii Cum mă tot ceartă cu ocară: „Îndură-ţi soarta, tu cel care Iubeşti o frumuseţe rară!

Când e frumoasă-asa cum este, Iubirea-n lanţuri te-nfaşoară!”

Ca să n-aud zavistioşii Mi-am astupat cu dop de ceară Urechile – şi strig: „Nu-i alta Potrivă ei în nici o ţară!

Când vrea ursita să te lege, În beznă neagră te-nfăşoară, Şi mergi prin negură ca orbii Şi-alegi ceea ce ea-ţi măsoară84!”

Pe urmă Kamaralzaman păşi printre porţi şi intră în cetate. Purcese să străbată uliţele, fară ca vreunul dintre mulţii locuitori cu care se întâlnea să se uite la el cu prietenie, aşa cum fac musulmanii faţă de străini. Încât îşi urmă drumul şi ajunse astfel Ia poarta din cealaltă parte a cetăţii, care da către livezi.

Găsind deschisă poarta de la o livadă mai mare decât celelalte, intră şi văzu că vine spre el grădinarul, care, el mai întâi, i se temeni cu bun-întâlnişul musulman. Iar Kamaralzaman îi răspunse la urarea de bună pace, şi răsuflă din adânc când îl auzi că vorbeşte arăbeşte. Şi, după schimbul de salamalecuri, Kamaralzaman îl întrebă pe bătrân:

— Dar ce-i cu toţi locuitorii de pe aici de au un chip aşa de crunt şi o înfăţişare de gheaţă aşa de fioroasă şi aşa de neprimitoare?

Bătrânul cel de treabă răspunse:

— Binecuvântat fie Allah, copilul meu, că te-a scos teafăr din mâinile lor! Oamenii care locuiesc în cetatea aceasta sunt nişte năvălitori veniţi de prin ţările cele negre ale Apusului; au venit pe mare, într-o zi, au coborât aici la ţărm pe neaşteptate şi i-au măcelărit pe toţi musulmanii care locuiau în cetatea noastră. Se închină la lucruri aiurea şi de nepriceput, vorbesc o limbă neguroasă şi păgână, şi mănâncă nişte împuţiciuni care duhnesc urât, de pildă brânză putregăită ori vânat învineţit; şi nu se spală niciodată; întrucât, de cum se nasc, nişte inşi tare urâţi şi îmbrăcaţi în negru, îi stropesc pe căpăţână cu apă, şi stropeala aceea, însoţită de nişte schime ciudate, îi scuteşte de orice altă spălare câte zile mai au de trăit. Încât oamenii aceştia, ca să nu fie ispitiţi vreodată să se spele, au spart de la bun început hammamurile şi havuzurile din cetate; şi au zidit pe temeliile lor nişte prăvălii, ţinute de nişte teleleici care vând, în chip de băutură, o zeamă galbenă cu spumă, care trebuie să fie pişoarcă dospită, de nu şi mai rău! Cât despre soţiile lor, o, fiul meu, d-apoi astea-s prăpădul cel mai scârbavnic! Nici ele nu se spală, ca şi bărbaţii lor, da numai îşi înălbesc chipul cu var stins şi cu coji de ou făcute praf; şi-apoi nu poartă pe ele nici un fel de schimburi, nici baremi şalvarii care să le ferească, pe dedesubt, de ţărâna de pe drumuri, încât apropierea de ele, fiul meu, este vătămătoare; şi nici focul iadului nu ar ajunge să le cureţe85!

Iacătă, o, fiul meu, printre ce oameni îmi închei o viaţă pe care cu mare caznă am izbutit s-o scap de la prăpăd. Întrucât, aşa cum mă vezi, eu sunt singurul musulman încă în viaţă pe aici! Dar să mulţumim Celui Preaînalt carele ne-a făcut să ne naştem într-o credinţă curată precum cerul de unde ne-a venit!

După ce spuse vorbele acestea, grădinarul socoti, după chipul trudit al flăcăului, că va fi având trebuinţă de hrană, îl duse în căsuţa lui prăpădită din fundul grădinii, şi cu chiar mâinile lui îi dete să mănânce şi să bea. După care îl întrebă pe ocolite ce întâmplare pricinuise sosirea sa…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute opta noapte spuse:

        …ce întâmplare pricinuise sosirea sa.

Kamaralzaman, tulburat de îndatorinţa faţă de bunătatea grădinarului, nu îi tăinui nimic din toată păţania lui, şi îşi încheie istorisirea izbucnind în lacrimi.

Moşneagul făcu tot ce putu ca să-l aline şi îi spuse:

— Copilul meu, domniţa Budur negreşit că trebuie s-o fi luat înaintea ta spre împărăţia tatălui tău, la ţara Khaledanului. Tu aici, în casa mea, vei găsi căldura dragostei, adăpostul şi tihna, până ce într-o zi Allah are să trimită vreo corabie care să poată să te ducă la insula cea mai apropiată şi care se cheamă Insula de Abanos. Şi atunci, de la Insula de Abanos până în ţara Khaledanului, depărtarea nu este aşa de mare, şi vei găsi acolo multe năi cu care să te călătoreşti. Aşa că încă de astăzi am să încep să mă duc la schelă, şi în fiecare zi am s-o iau de la cap, până ce am să dau de vreun neguţător care să se învoiască să te ia în călătorie la Insula de Abanos; întrucât ca să găsesc unul care să vrea să meargă până în ţara Khaledanului ar trebui ani şi ani86.

Şi grădinarul nu pregetă să facă precum spusese; ci zile şi luni se petrecură, fară ca el să poată afla vreo naie care să plece la Insula de Abanos87.

Şi iac-aşa cu Kamaralzaman!

Şi în ceea ce o priveşte pe Sett Budur, ei i se întâmplară nişte lucruri atâta de minunate şi de uluitoare, o, norocitule sultan, încât mă grăbesc să mă întorc la ea. Iacătă!

Într-adevăr, când Sett Budur se trezi, cea dintâi mişcare a ei fu accea de a deschide braţele ca să-l strângă la piept pe Kamaralzaman. Încât mare îi fu mirarea când nu-l găsi alături de ea; iar uluirea îi fu până peste poate când băgă de seamă că şalvarii îi erau deznodaţi şi că sfoara de mătase pierise dimpreună cu cornalina talismanică. Dar gândi că poate Kamaralzaman, care nu o mai văzuse niciodată până atunci, o fi luat-o afară, ca să se uite la ea mai bine; şi aşteptă răbdătoare.

Când, după o bucată de vreme, văzu că beizadea Kamaralzaman nu se întoarce, începu să se îngrijoreze rău, şi în curând fu cuprinsă de o tulburare amarnică. Iar când se lăsă seara fară ca să aducă întoarcerea lui Kamaralzaman, nu mai ştiu ce să creadă despre pieirea aceea. Dar îşi zise: „Ya Allah! Ce lucru grozav a putut să-l silească pe Kamaralzaman să se depărteze aşa, el care nu poate să stea nici un ceas departe de mine? Da cum se face că a luat şi talismanul? Ah! talisman afurisit, tu eşti pricina despărţirii noastre! Şi tu, afurisitule de Marzauan, fratele meu, prăpădi-te-ar Allah că mi-ai dat în dar un lucru aşa de păgubos!”

Dar când, după două zile, văzu că soţul ei nu se mai întoarce, Sett Budur, în loc să-şi piardă minţile cum ar fi făcut orice femeie într-o împrejurare ca aceea, găsi la nenorocire o tărie de care făpturile de parte femeiască sunt de obicei lipsite. Nu vru să spună nimic nimănuia în privinţa acelei pieriri, de frică să nu fie viclenită ori rău slujită de robii ei; îşi înecă durerea în suflet şi îi ceru copilei care o slujea să nu scape o vorbă. Pe urmă, ştiind cât de desăvârşit se asemuia la înfăţişare cu Kamaralzaman, îşi lepădă pe dată hainele femeieşti, luă din ladă hainele lui Kamaralzaman şi începu să se îmbrace cu ele.

Îşi puse mai întâi o haină dungată şi frumoasă, bine potrivită pe mijloc, şi care lăsa gâtul gol; se încinse cu un seleaf lucrat din zarafir, în care înfipse un jungher cu mânerul de jad învrâstat cu pietre de rubin; îşi acoperi capul cu un turban de mătase colorat în mai multe culori, pe care îl strânse împrejurul frunţii cu o panglică întreită făcută din păr ca mătasea de cămilă mânză şi, după ce isprăvi aceste gătiri, luă în mână un bici, îşi îndreptă şalele şi îi porunci copilei roabe să se îmbrace în hainele de care se dezbrăcase ca şi să vină pe urma ei. În felul acesta, toată lumea, văzând-o pe slujnică, putea să-şi spună: „Este Sett Budur!”

Ieşi atunci din cort şi dete semnul de plecare.

Sett Budur, străvestită în felul acesta în Kamaralzaman, purcese a drumeţi, urmată de alaiul ei, zile şi zile în şir, până ce ajunse dinaintea unei cetăţi aşezate pe ţărmul mării. Porunci să se ridice corturile la porţile cetăţii şi întrebă:

— Ce cetate este aceasta?

I se răspunse:

— Este cetatea de scaun a Insulei de Abanos.

Ea întrebă:

— Şi cine este sultan aici?

I se răspunse:

— Este sultanul Armanos.

Ea întrebă:

— Are copii?

I se răspunse:

— Nu are decât o copilă, fecioara cea mai frumoasă din împărăţie, şi o cheamă Haiat-Alnefus88…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute noua noapte spuse:

        …fecioara cea mai frumoasă din împărăţie, şi o cheamă Haiat-Alnefus!

Atunci Sett Budur trimise un sol să ducă o scrisoare sultanului Armanos, spre a-i da de ştire despre sosirea sa; iar ea, în scrisoare, se da tot emirul Kamaralzaman, fiul sultanului Şahraman, stăpânul de peste ţara Khaledan.

Când sultanul Armanos auzi ştirea aceea, dat fiind că totdeauna avusese cele mai bune legături cu preaputernicul sultan Şahraman, fu bucuros că putea să facă cinstirile cetăţii sale faţă de emirul Kamaralzaman. Numaidecât, urmat de un alai alcătuit din mai-marii de la saraiul său, porni spre corturi, în întâmpinarea domniţei Budur, şi o primi cu toate temenelile şi cinstirile pe care gândea că le aduce fiului unui sultan prieten. Şi, în pofida şovăielilor domniţei Budur, care încerca să nu primească găzduirea cu care o îmbia mărinimos la sarai, sultanul Armanos o înduplecă să-l însoţească. Şi îşi făcură intrarea în cetate împreună, în chip falnic. Şi, vreme de trei zile, nişte ospeţe strălucite desfătară tot saraiul, cu o îmbelşugare peste fire.

Numai atunci sultanul Armanos se trase de-o parte cu Sett Budur ca s-o întrebe cum a călătorit şi ca să afle ce gândea să facă. Or, în ziua aceea, Sett Budur, tot străvestită în Kamaralzaman, se dusese la ham în a mul de la sarai, unde nu vroise să primească slujbele niciunui băieş. Şi ieşise de acolo aşa de minunat de frumoasă şi atâta de strălucitoare, iar nurii ei aveau un lipici atâta de mai presus de fire, sub acel chip de flăcăiandru, încât toată lumea, la trecerea sa, îşi curma răsufletul şi îl binecuvânta pe cel Atoatezămislitor.

Aşadar sultanul Armanos veni să stea jos lângă Sett Budur şi tăinui cu ea un lung răspas de vreme. Şi rămase atâta de înrobit de nurii şi de vorba sa dulce, încât îi spuse:

— Fiul meu, chiar că însuşi Allah te-a trimis în împărăţia mea, ca să fii alinul zilelor mele bătrâne şi ca să-mi ţii loc de fecior căruia să pot să-i las de moştenire scaunul domniei mele! Vrei tu, copile al meu, să-mi dăruieşti atare bucurie, primind să te însori cu singura mea fată Haiat-Alnefus? Nimenea pe lume nu este mai vrednic decât tine de ursitele şi de frumuseţea ei! De-abia tocmai a împlinit vârsta de măritiş, întrucât de-abia în luna trecută a intrat în cel de-al cincisprezecelea an al ei. E o floare rară pe care tare mi-ar plăcea să te văd cum o adulmeci! Primeşte-o, fiul meu, iar eu numaidecât părăsesc în seama ta scaunul de domnie, pe care vârsta mea multă nu îmi mai îngăduie să-i port poverile ostenitoare!

Îmbierea şi darul acela mărinimos şi atâta de pe neaşteptate o aruncară pe domniţa Budur într-o încurcătură tare stânjenitoare. Dintru-ntâi nu ştiu ce să facă spre a nu-şi da în vileag tulburarea care o frământa; şi lăsă ochii în jos şi chibzui o bună bucată de vreme, pe când o sudoare rece îi îngheţa fruntea. Cugetă în sineşi: „Dacă îi răspund că eu, fiind Kamaralzaman, sunt însurat cu Sett Budur, îmi va răspunde că Sfânta Carte îngăduieşte patru soţii legiuite; dacă îi spun drept, că sunt femeie, ar fi în stare să mă silească să mă mărit cu el, ori, dacă nu, treaba s-ar afla de toată lumea şi tare mi-ar fi ruşine; dacă nu primesc îmbierea lui părintească, dragostea lui se va preface într-o ură cruntă împotriva mea, şi ar fi în stare, de îndată ce voi fi plecat din saraiul lui, să-mi întindă vreo capcană, ca să mă dea pieirii. Aşa că este mai bine să primesc îmbierea lui, şi să las triştea să se împlinească! Şi cine ştie ce-mi ascunde nepătrunsul? Oricum, ajungând sultan, voi dobândi o împărăţie frumoasă pe care să i-o las lui Kamaralzaman când s-o întoarce. Iar cât despre făptuirea lucrului cu Haiat-Alnefus, soţia mea, poate că o fi vreo cale; am să cuget eu.”

Aşa că săltă capul şi, cu chipul îmbujorat de o rumeneală pe care sultanul o puse pe seama unei sfieli şi a unei stânjeneli de înţeles la un flăcăiandru atâta de nevinovat, răspunse:

— Sunt fiul cuviincios care răspunde cu supunere şi cu ascultare până şi la cea mai măruntă dorinţă a sultanului său!

La vorbele acestea, sultanul Armanos fu bucuros până peste poate şi hotărî ca datinile de nuntă să aibă loc chiar în ziua aceea. Începu cu a lăsa scaunul domniei în seama lui Kamaralzaman, de faţă cu toţi emirii, dregătorii, musaipii şi curtenii săi; puse să se pristăvească vestea în toată cetatea de către crainicii obşteşti, şi trimise olăcari în toată împărăţia ca să dea de ştire la tot norodul.

Atunci un ospăţ cum nu s-a mai pomenit fu întocmit în cetate şi la sarai, şi, în vâlvora strigătelor de veselie şi în zvoană de tilinci şi de geamparale, fu scris senetul de căsătorie al proaspătului sultan cu Haiat-Alnefus.

Când se lăsă seara, sultana cea bătrână, însoţită de slujnicele ei care scoteau liu-liu-liu-uri de voioşie, o aduse pe Haiat-Alnefus la Sett Budur, în iatacul ei; că ele o luau tot drept Kamaralzaman. Şi Sett Budur, în înfăţişarea ei de sultan flăcăiandru, păşi cu drăgălăşenie către soţia sa şi îi săltă, pentru întâia oară, iaşmacul de pe chip.

Atunci toate cele de faţă, la vederea acelei perechi atâta de frumoase, rămaseră atâta de răpite, încât păliră de dor şi de tulburare.

Împlinind datina, mama tinerei Haiat-Alnefus şi toate însoţitoarele ei, după ce rostiră un potop de urări şi după ce aprinseră toate făcliile, plecară uşurel şi îi lăsară pe proaspeţii însurăţei în odaia de nuntă…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute zecea noapte spuse:

        …îi lăsară pe proaspeţii însurăţei în odaia de nuntă.

Sett Budur fu fermecată de înfăţişarea plină de prospeţime a tinerei Haiat-Alnefus şi, dintr-o aruncătură de ochi, o găsi într-adevăr vrednică de râvnit, cu ochii ei mari şi negri, speriaţi, cu obrajii luminoşi, cu sânişorii care se zugrăveau copili sub cămăşuţa străvezie. Şi Haiat-Alnefus zâmbi sfielnic că îi plăcuse soţului ei, măcar că tremura toată de tulburare stăpânită şi îşi lăsă ochii în jos, de-abia cutezând să se mişte sub vălurile ei şi sub nestemate. Şi totodată putuse şi ea să ia aminte la frumuseţea domnească a flăcăului cu obraji de fecioară, care i se părea mai desăvârşit decât fetele cele mai frumoase de la sarai. Încât nu fară de tulburare în toată făptură ei îl privi cum se apropie încetişor şi cum şade alături de ea pe salteaua cea mare aşternută cu chilimuri.

Sett Budur luă mânuţele copiliţei în mâinile ei şi se aplecă uşurel şi o sărută pe gură89.

Şi Haiat-Alnefus nu îndrăzni să-i întoarcă sărutul acela atâta de dulce, ci închise ochii cu totul şi scoase un oftat de mulţumire adâncă. Iar Sett Budur îi luă capul în leagănul braţelor ei, şi o strânse la piept şi, cu glas molcom, îi cântă galeş un cântec de o duioşie atâta de alinătoare, încât copila încet-încet aţipi cu un zâmbet desfătător pe buze.

Atunci Sett Budur îi scoase vălurile şi podoabele, o culcă, şi se întinse lângă ea, cuprinzând-o în braţe. Şi dormiră amândouă aşa până dimineaţa.

De cum se deşteptă, Sett Budur, care se culcase cu aproape toate hainele pe ea, ba şi cu turbanul pe cap, zori să-şi facă iute spălările cele îndătinate, întrucât îşi făcea scaldele pe furiş, ca să nu se dea în vileag, se împodobi cu semnele domneşti şi se duse în sala de judeţe ca să primească temenelile întregului sarai, să rânduiască treburile, să curme năpăstuirile, să căftănească şi să mazilească. Printre alte uşurări pe care le socoti grabnice, ridică gloabele, vămeşiile şi popreliştile, împărţi daruri mari oştenilor, norodului şi geamiilor. Încât mult o îndrăgiră supuşii ei cei noi şi-i făcură urări de bişag şi de viaţă lungă.

Cât despre sultanul Armanos şi soţia lui, aceştia grăbiră a se duce să afle ştiri de la fiica lor Haiat-Alnefus, şi o întrebară dacă soţul ei fusese destul de gingaş şi dacă ea nu se simţea prea ostenită; căci nu vroiau s-o iscodească de-a dreptul despre lucrul cel mai de seamă. Haiat-Alnefus răspunse:

— Soţul meu a fost tare dulce! M-a sărutat pe gură, iar eu am adormit în braţele lui, în leagăn de cântece! Ah, ce drăguţ este!

Atunci Armanos întrebă:

— Asta este tot ce s-a petrecut, copila mea?

Ea răspunse:

— Păi da!

Şi maică-sa întrebă:

— Atunci, nici măcar nu te-ai dezbrăcat de tot?

Ea răspunse:

— Păi nu!

Atunci tatăl şi mama se uitară unul la altul, da nu mai spuseră nimic; pe urmă plecară. Şi iac-aşa cu ei!

Cât despre Sett Budur, odată treburile isprăvite, se întoarse în iatac la Haiat-Alnefus şi o întrebă90:

— Ce ţi-au spus, dulceaţa mea, tatăl tău şi mama ta?

Ea răspunse:

— M-au întrebat de ce nu m-am dezbrăcat!

Budur zise:

— Asta aşa e! Am să te ajut numaidecât!

Şi, bucată cu bucată, îi scoase toate hainele, până şi cămăşuţa cea mai de pe urmă, şi o luă goală-goluţă în braţe şi se întinse cu ea pe saltea. Atunci, dulce de tot, Budur aşternu un sărut pe ochii cei frumoşi ai copilei, şi o întrebă:

— Haiat-Alnefus, mieluşeaua mea, spune-mi, îţi plac bărbaţii?

Ea răspunse:

— Nu am văzut niciunul niciodată, afară, bineînţeles, de hadâmbii de la sarai. Dar se pare că aceia nu sunt decât pe jumătate bărbaţi! Oare ce le-o lipsi ca să fie întregi?

Budur răspunse:

— Chiar ceea ce îţi lipseşte şi ţie, o, ochi al meu!

Haiat-Alnefus, uluită, răspunse:

— Mie? Păi ce-mi lipseşte mie, pe Allah?

Budur răspunse:

— Un deget!

La vorbele acestea, micuţa Haiat-Alnefus, speriată, scoase un ţipăt înăbuşit şi îşi întinse cele zece degete, uitându-se la ele cu ochii bulbucaţi de spaimă. Dar Sett Budur o strânse la piept şi o sărută pe păr şi îi spuse:

— Pe Allah! ya Haiat-Alnefus, glumeam doar!

Şi o acoperi mai departe cu sărutări până ce o linişti de-a binelea. Atunci îi spuse:

— Mândreţea mea, sărută-mă!

Şi Haiat-Alnefus îşi apropie buzele fragede de buzele domniţei Budur şi amândouă, înlănţuite aşa, dormiră până dimineaţa…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute unsprezecea noapte spuse:

        …şi amândouă, înlănţuite aşa, dormiră până dimineaţa.

Atunci Budur plecă să diriguiască treburile împărăţiei; iar tatăl şi mama domniţei Haiat-Alnefus veniră să dobândească veşti de la fata lor.

Sultanul Armanos întrebă cel dintâi:

— Ei bine, copila mea, Allah fie binecuvântat! Te văd tot sub pătură! Nu cumva eşti prea zdrobită?

Ea răspunse:

— Ba deloc! M-am odihnit minunat în braţele soţului meu cel frumos, care de data aceasta m-a dezbrăcat de tot şi m-a sărutat pe tot trupul, cu nişte sărutări mărunţele şi gingaşe. Ya Allah! tare dulce mai era! Peste tot simţeam un potop de furnicături şi de fiori! Dar tare m-a speriat într-un rând, când mi-a spus că îmi lipseşte un deget! Dar numai a glumit. Încât mângâierile lui atâta m-au desfătat şi mâinile lui erau aşa de dulci pe pielea mea, iar buzele lui pe buzele mele le simţeam atâta de fierbinţi şi de pline, încât am uitat de mine, până dimineaţa, gândind că mă aflu în rai!

Atunci sultanul o întrebă:

— Dar unde sunt ştergarele? Ai pierdut mult sânge, dulceaţa mea?

Iar copila, nedumerită, răspunse:

— Nu am pierdut nimic, nimicuţa!

La vorbele acestea, tatăl şi mama, deznădăjduiţi până peste poate, se izbiră peste obraji, strigând:

— O, ce ocară pe noi! o, păcatele noastre! de ce ne batjocoreşte aşa soţul tău şi pentru ce te scârbeşte până într-atâta?

Pe urmă, încet-încet, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi plecă ţipând către soţia sa cu un glas destul de tare, pe care micuţa îl auzi:

— Dacă nici la noapte Kamaralzaman nu îşi îndeplineşte datoria de soţ luând fecioria copilei noastre şi scăpându-ne astfel de ocară pe toţi, am să ştiu eu cum să-i pedepsesc nevolnicia! Am să-l izgonesc din sarai, după ce am să-l dau jos din scaunul de domnie pe care eu i l-am dat, şi nu ştiu dacă nu am să-i ard o pedeapsă încă şi mai cumplită!

Spunând vorbele acestea, sultanul Armanos ieşi din odaia fiicei lui înmărmurite, urmat de soţia lui, al cărei nas se alungise până la picioare.

Încât, după ce se lăsă noaptea, atunci când Sett Budur intră în odaia domniţei Haiat-Alnefus, o găsi pe domniţă tristă toată, cu capu-nfundat în perne şi scuturată de suspine91.

Se duse lângă ea şi o sărută pe frunte, îi şterse lacrimile şi o întrebă de pricina supărării sale; şi Haiat-Alnefus îi spuse cu glas tulburat:

— O, doamne al meu drag, tatăl meu vrea să-ţi ia îndărăt scaunul de domnie pe care ţi l-a dat şi să te alunge din sarai; şi nu mai ştiu ce mai vrea încă să-ţi facă! Şi toate astea din pricină că nu vrei să-mi iei fecioria şi să-i scapi astfel de ruşine, spre cinstea numelui şi a neamului său! Iar eu, o, stăpâne al meu mult-iubit, dacă ţi-am spus astea, nu am făcut-o ca să te împing să iei ceea ce eşti dator să iei, ci ca să te aperi de primejdia care te pândeşte! Că eu toată ziua nu am făcut altceva decât să plâng gândindu-mă la răzbunarea pe care tatăl meu o cloceşte împotriva ta! Ah! fie-ţi milă, dă zor de-mi răpeşte fecioria şi să faci astfel precum vrea mama, ca ştergarele să fie toate cruntate! Iar eu mă încredinţez pe de-a-ntregul priceperii tale, şi îmi pun tot trupul şi tot sufletul în mâinile tale! Dar tu vei hotărî ce se cere să fac eu pentru aceasta!

La atari vorbe, Sett Budur îşi zise: „A venit ceasul! Văd bine că nu mai este nici o cale de scăpare! îmi pun credinţa în Allah!”

Şi îi spuse copilei:

— Ochi al meu, mă iubeşti mult?

Ea răspunse:

— Ca pe cer!

Budur o sărută pe gură şi o întrebă:

— Şi mai cât?

Ea răspunse, înfiorată de sărut:

— Nu ştiu, da mult!

Şi o întrebă iarăşi:

— Întrucât mă iubeşti aşa de mult, ai fi fericită dacă, în loc să-ţi fiu soţ, aş fi numai fratele tău?

Copila bătu din palme şi răspunse:

— Aş muri de bucurie!

Budur spuse:

— Şi dacă aş fi fost, dulcea mea, nu fratele, ci sora ta; dacă aş fi fost ca şi tine, o fată, în loc să fiu băiat, m-ai fi iubit tot atâta?

Haiat-Alnefus spuse:

— Ba şi mai mult, întrucât aş fi mereu cu tine, m-aş juca mereu cu tine, m-aş culca într-un pat cu tine, şi nu ne-am despărţi niciodată!

Atunci Budur o trase pe copilă strâns lângă ea şi îi acoperi ochii cu sărutări şi îi spuse:

— Ei bine, Haiat-Alnefus, ai fi tu în stare să ţii numai pentru tine o taină, şi astfel să-mi dai o dovadă de dragostea ta?

Copila strigă:

— De vreme ce te iubesc, totul îmi este uşor!

Atunci Budur o luă pe copilă în braţe şi o ţinu sub buzele ei până ce amândouă îşi pierdură răsuflarea; pe urmă se ridică dreaptă şi îi spuse:

— Uită-te la mine, Haiat-Alnefus, şi fii aşadar sora mea!

Şi tot atunci, cu o mişcarc iute, îşi desfăcu haina, de la gât până la brâu, şi lăsă slobozi doi sâni strălucitori încununaţi cu bumbii lor; pe urmă îi spuse:

— Ca şi tine, dulceaţa mea, sunt femeie, precum vezi! Şi, dacă m-am străvestit în bărbat, am făcut-o în urma unei întâmplări ciudate până peste fire şi pe care am să ţi-o povestesc fără de zăbavă!

Atunci şezu jos iarăşi, o luă pe copilă pe genunchi şi îi istorisi toată păţania ei, de la început până Ia sfârşit. Dar nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.

După ce auzi povestea, micuţa Haiat-Alnefus rămase până peste poate de minunată şi, cum încă se afla la sânul domniţei Budur, o luă de barbă cu mânuţa şi îi spuse:

— O, sora mea, ce viaţă desfătată avem să trăim noi laolaltă până ce se va întoarce mult-iubitul tău Kamaralzaman! Deie Allah să vină cât mai iute, ca să ne fie fericirca deplină92!

Şi Budur îi spuse:

— Să-ţi audă Allah ruga, dragostea mea, iar eu am să i te dăruiesc lui ca pe cea de a doua soţie, şi tustrei avem să fim atunci în cea mai desăvârşită fericire!

Pe urmă se sărutară îndelung şi se jucară laolaltă cu o sumedenie de jocuri, iar Haiat-Alnefus se minuna de toate amănuntele nurilor pe care îi vedea la Sett Budur. Copila îi lua sânii şi zicea:

— O, sora mea, ce frumoşi sunt sânii tăi! Ia uite! Sunt mai mari ca ai mei! Vezi ce mici sunt micuţii mei? Crezi că au să mai crească?

Şi o cerceta peste tot şi o iscodea despre toate câte le vedea; iar Budur, în potopul de sărutări, îi răspundea dăscălind-o cu o înţelegere desăvârşită, iar Haiat-Alnefus se dumirea:

— Ya Allah! acuma pricep eu! Închipuieşte-ţi că atunci când le întrebam pe roabe: „La ce slujeşte asta? la ce slujeşte aceea?” ele făceau cu ochiul, da nu îmi răspundeau nimic! Altele, spre mânia mea, plescăiau din limbă, da nu-mi răspundeau. Iar eu, de ciudă, mă zgâriam pe obraji şi ţipam tot mai amarnic: „Spuneţi-mi la ce slujeşte asta? Atunci, la ţipetele mele, venea fuga mama şi întreba ce am, şi toate roabele îi spuneau: „Are că vrea să ne silească a-i lămuri la ce slujeşte aia!” Atunci sultana, maică-mea, supărată până peste poate, în ciuda împotrivirilor mele pline de căinţă, îmi dezvelea poponeţul şi îmi trăgea o tapangeală straşnică, spunându-mi: „Iacă la ce slujeşte asta!” Iar eu, până la urmă, am rămas încredinţată că aceea nu slujea decât ca să primească tapangeală; şi tot aşa la fel şi cu celelalte.

Pe urmă amândouă îşi spuseră şi săvârşiră mai departe un potop de nebunii, aşa, încât, dimineaţa, HaiatAlnefus nu mai avea nimica de învăţat şi aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate ale sale…

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăsprezecea noapte spuse:

        …aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate ale sale.

Atunci, întrucât se apropia ceasul la care tatăl şi mama urmau să se ivească, Haiat-Alnefus îi spuse domniţei Budur:

— Sora mea, ce să-i spun mamei, care are să-mi ceară să-i arăt sângele fecioriei mele?

Budur zâmbi şi spuse:

— Treaba-i uşoară!

Şi se duse pe furiş şi prinse un pui de găină şi îl gâtui şi mânji cu sângele lui armurii copilei şi ştergarele, şi spuse:

— Nu ai decât să le arăţi astea! întrucât datina se opreşte aici şi nu îngăduie cercetări mai adânci.

Ea o întrebă:

— Sora mea, da de ce nu vrei să mi-o iei chiar tu, de pildă cu degetul?

Sett Budur răspunse:

— Păi, o, ochi al meu, pentru că te păstrez, aşa cum ţi-am spus, pentru Kamaralzaman!

Cu asta, Haiat-Alnefus fu mulţumită întru totul, iar Sett Budur plecă să diriguiască divanul judeţelor.

Atunci intră la fiica lor sultanul şi sultana, gata să plesnească de mânie împotriva ei şi împotriva soţului ei, dacă totul nu se va fi desăvârşit. Dar la vederea sângelui şi a coapselor înroşite, se înseninară amândoi, şi deschiseră larg uşile de la iatac. Atunci intrară toate femeile şi izbucniră în chiote de voioşie şi în liu-liu-liu-uri de izbândă; iar mama, mândră peste poate, puse pe o pernă de catifea ştergarele cruntate şi, urmată de tot alaiul, făcu ocolul haremului. Şi toată lumea află în felul acesta fericita întâmplare; iar sultanul orândui un ospăţ mare şi puse să se căsăpească pentru cei săraci o sumedenie de oi şi de cămile tinere.

Iar sultana şi oaspetele său intrară la tânăra Haiat-Alnefus, şi fiecare o sărută între ochi, plângând, şi şezură cu ea până în deseară, după ce o duseseră la hammam, învelită în broboade, ca să nu răcească.

Cât despre Sett Budur, apoi ca urmă în fiecare zi să stea aşa în scaunul de domnie al Insulei de Abanos şi să se facă îndrăgită de supuşii ei, care o credeau bărbat şi care îi făceau urări de viaţă lungă. Dar când se lăsa seara, se întorcea cu drag la prietena ei, copila Haiat-Alnefus, o lua în braţe şi se întindea cu ea pe saltea. Şi amândouă, îmbrăţişate ca un soţ cu soţia lui, se alintau până dimineaţa cu tot soiul de fleacuri şi de zbenghiuri gingaşe, aşteptând întoarcerea mult-iubitului lor Kamaralzaman. Şi iac-aşa! 93

Şi în ceea ce îl priveşte pe Kamaralzaman, iacătă! Rămăsese în casa grădinarului, musulmanul cel de treabă, dincolo de zidurile cetăţii locuite de năvălitorii cei atâta de vrăjmaşi veniţi din ţările apusului. Iar părintele său, sultanul Şahraman din insulele Khaledanului nu se mai îndoia, după ce văzuse în pădure mădularele însângerate, de pieirea mult-iubitului său Kamaralzaman; şi îmbrăcase haine de moarte, şi el şi toată împărăţia lui, şi pusese să se zidească un cenotaf în care se închisese să plângă în tăcere moartea copilului său.

Şi, la rându-i, Kamaralzaman, cu toată tovărăşia bătrânului grădinar care făcea tot ce putea spre a-l veseli şi a-i da nădejde că are să se ivească vreo naie care să-l ducă la Insula de Abanos, trăia mâhnit şi îşi aducea aminte cu durere de zilele frumoase de odinioară.

Or, într-o zi, pe când grădinarul, după obiceiul lui, se dusese să dea o roată pe la ţărmuri în căutarea corăbiei care să primească a-l lua pe oaspetele său, Kamaralzaman şedea tare mohorât în grădină şi îşi procitea stihuri, uitându-se la jocul păsărelelor, şi deodată luarea aminte îi fu stârnită de ţipetele răguşite scoase de două păsări mari. Săltă capul către copacul de unde venea acea zarvă şi văzu o încăierare crâncenă, cu lovituri aprige de pliscuri, de gheare şi de aripi. Dar în curând, chiar dinaintea lui, una dintre cele două păsări se rostogoli fără de viaţă, în vreme ce biruitoarea îşi luă zborul spre depărtări.

Şi, tot atunci, alte două păsări, încă şi mai mari, cocoţate în vârful unui pom din apropiere, şi care văzuseră încăierarea, veniră şi şezură jos lângă pasărea moartă; una se aşeză la capul răposatei, iar cealaltă la picioare; pe urmă amândouă îşi plecară mâhnite capul şi începură să plângă vădit.

La priveliştea aceea, Kamaralzaman rămase tulburat până peste poate şi se gândi la soţia lui, Sett Budur; pe urmă începu, stârnit de lacrimile păsărilor, să plângă şi el.

După o bucată de vreme, Kamaralzaman le văzu pe cele două păsări cum sapă o groapă cu ghearele şi cu pliscurile şi cum o îngroapă acolo pe moartă. Pe urmă îşi luară zborul şi, după un răstimp, se întoarseră chiar lângă groapă, da ţinând-o, una de o aripă, iar cealaltă de picioare, pe pasărea ucigaşă, care se zbătea amarnic să scape şi scotea nişte ţipete înfricoşate. O aşternură, fără să-i dea drumul, pe mormântul răposatei, şi cu câteva lovituri iuţi cu pliscul o spintecară, ca să răzbune astfel omorul, îi smulseră măruntaiele şi îşi luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morţii pe pământ…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute şaisprezecea noapte spuse:

        …şi îşi luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morţii pe pământ.

Iac-aşa, iar Kamaralzaman rămase înlemnit de uimire, văzând o privelişte atâta de nemaipomenită. Pe urmă, după ce păsările plecară, fu împins de ispită şi se duse la locul unde zăcea sfâşiată pasărea ucigaşă şi, privind la stârvul ei, zări în mijlocul rânzei spintecate cum străluceşte ceva roşu, care îi stârni luare-aminte. Se aplecă şi, ridicând lucrul acela, se prăbuşi leşinat de tulburare; iacătă că găsise cornalina talismanică a domniţei Budur!

Când se trezi din leşin, strânse la piept talismanul cel scump, pricină a atâtor necazuri, şi suspine, şi căinţe, şi dureri, şi strigă: „Deie Allah ca aceasta să fie o prevestire de noroc şi semnul că voi găsi şi pe mult-iubită mea Budur!” Pe urmă sărută talismanul şi îl duse la frunte, apoi îl înfăşură cu grijă într-o bucată de pânză şi şi-l legă de mână, ca să ferească orice primejdie de a-l mai pierde vreodată. Şi începu să ţopăie de bucurie!

Când se linişti, îşi aduse aminte că grădinarul cel de treabă îl rugase să scoată din rădăcini un roşcov bătrân care nu mai da nici frunze, nici fructe. Se încinse aşadar peste mijloc cu un brâu de cânepă, îşi sumese mânecile, luă un topor şi un coş şi se apucă pe dată de treabă, izbind vârtos în rădăcinile de la faţa pământului ale pomului bătrân. Şi deodată simţi că tăişul toporului răsună ca atunci când se izbeşte de ceva tare ca de fier, şi auzi un fel de vuiet surd care se înfunda în pământ. Dete atunci la o parte pământul şi pietrele, şi scoase astfel la iveală un capac mare de acioaie pe care se grăbi să-l ridice. Dedesubt văzu o scară cioplită în piatră, cu zece trepte destul de înalte; şi, după ce rosti vorbele cele izbăvitoare la ilah ill’ Allah, grăbi să coboare şi dete de o criptă mare şi pătrată, de pe vremurile cele de demult ale lui Thammud şi ale lui Aad94; şi în cripta aceea mare şi boltiră găsi douăzeci de chiupuri uriaşe, aşezate frumos în rând, pe lângă pereţi. Săltă capacul de pe cel dintâi şi văzu că era plin până la gură cu drugi de aur roşu; săltă apoi cel de al doilea capac, şi văzu că cel de al doilea chiup era plin ochi cu pulbere de aur. Le deschise apoi şi pe celelalte optsprezece şi le află pline cu drugi şi cu pulbere de aur, pe rând.

Kamaralzaman, după ce se dezmetici din uluire, ieşi din criptă, puse capacul la loc, îşi isprăvi treaba, udă pomii după obiceiul pe care şi-l făcuse de a-l ajuta pe grădinar, şi nu se opri decât seara, când prietenul său cel bătrân se întoarse.

Cele dintâi vorbe pe care grădinarul i le spuse lui Kamaralzaman fură spre a-i da de ştire o veste bună. Aşa că îi spuse:

— O, copilul meu, am bucuria să-ţi dau de ştire plecarea ta apropiată spre ţara musulmanilor. Am găsit, într-adevăr, o corabie năimită de nişte neguţători bogaţi şi care urmează să ridice pânzele peste trei zile; şi am vorbit cu căpitanul care s-a învoit să te treacă până la Insula de Abanos. La vorbele acestea, Kamaralzaman tare se mai bucură, şi îi sărută mâna grădinarului şi spuse:

— O, taică al meu, aşa precum tu îmi dai de ştire vestea cea bună, şi eu am la rându-mi să-ţi dau de ştire o altă veste, care socot că are să te bucure…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute nouăsprezecea noapte spuse:

        …o altă veste, care socot că arc să te bucure, măcar că tu nu eşti ros de lăcomia oamenilor acestui veac, iar inima ta este curată de orice zavistnicie! Osteneşte-te numai să vii cu mine în grădină, şi am să-ţi arăt, o, taică al meu, ce noroc mare îţi trimite soarta milostivă!

Il duse atunci pe grădinar la locul unde se înălţase roşcovul cel uscat, săltă capacul cel mare şi, în pofida uluirii şi a spaimei sale, îl înduplecă să coboare în criptă şi dezveli dinaintea lui cele douăzeci de chiupuri pline cu drugi şi cu pulbere de aur. Şi bietul grădinar, năucit, ridica mâinile şi făcea ochii mari spunând, dinaintea fiecărui chiup:

— Ya Allah!

Pe urmă Kamaralzaman îi spuse:

— Iacătă găzduirea ta răsplătită de către cel Atoatedătător! Mâna pe care un străin a întins-o către tine ca să-l ajuţi la nevoie, tot ea se întinde acuma şi face să curgă aurul în casa ta! Aşa vor ursitele cele prielnice faţă de faptele smălţuite cu frumuseţea cea neprihănită şi cu bunătatea inimilor săritoare!

La spusele acestea, moşul grădinar, fară a mai putea să îngaime o vorbă, începu să plângă, iar lacrimile lunecau încet pe barba lui lungă şi până pe piept. Pe urmă izbuti să grăiască şi spuse:

— Copilul meu, ce vrei tu să facă un moşneag ca mine cu aurul şi cu bogăţiile astea? Sunt sărac, aşa, da fericirea mea e destulă şi mi-ar fi cu de prisos dacă vei binevoi să-mi dai numai o drahmă sau două ca să cumpăr un giulgiu pe care, când o fi să mor în singurătatea mea, să mi-l pun alături, pentru ca vreun trecător milos să aşeze rămăşiţele mele întru aşteptarea judeţului!

Iar de data aceasta fu rândul lui Kamaralzaman să plângă. Pe urmă îi spuse bătrânului:

— O, taică al înţelepciunii, o, şeicule cu mâini înmiresmate, sfânta sihăstrie în care se scurg anii tăi cei paşnici şterge de dinaintea ochilor tăi pravilele, făcute pentru turmele adamice, ale dreptăţii şi nedreptăţii, ale minciunii şi adevărului! Ci eu mă întorc între oamenii cei cruzi, şi pravilele acestea nu aş putea să le uit fără primejdia de a fi sfâşiat! Aurul accsta, o, taică al meu, este aşadar al tău pe deplin, întrucât locul acesta este al tău de la Allah! Dar, dacă vrei tu, hai să-l împărţim! Eu am să iau jumătate, iar tu cealaltă jumătate. Altminteri nu mă ating chiar de nimic!

Atunci bătrânul grădinar spuse:

— Fiul meu, maică-mea m-a născut chiar pe locul acesta, acum nouăzeci de ani, pe urmă a murit; iar tatăl meu a murit şi el. Iar ochiul lui Allah a vegheat paşii mei şi am crescut la umbra acestei grădini şi în şopotul pârâului strămoşesc, îmi sunt dragi pârâul şi grădina aceasta, o, copilul meu, şi frunzele acestea murmurătoare, şi soarele, şi pământul acesta părintesc peste care umbra mi se aşterne slobodă şi se odihneşte, şi la vreme de noapte luna de peste aceşti pomi care îmi zâmbeşte până dimineaţa. Toate îmi vorbesc, o, copilul meu! Ţi-o spun, ca să ştii pricina ce mă ţine aici şi mă opreşte să plec cu tine către ţările musulmanilor. Eu sunt cel mai de pe urmă musulman din ţara aceasta în care au trăit strămoşii mei. Aşa că oasele mele să albească aici, şi cel mai de pe urmă musulman să moară cu faţa întoarsă spre soarele care luminează un pământ acum pângărit, spurcat cum este de fiii varvari ai apusului întunecat!

Aşa grăi moşneagul cu mâinile tremurătoare. Pe urmă adăugă:

— În ceea ce priveşte chiupurile acestea de preţ care te frământă, ia-le, dacă aşa vrei, pe cele zece dintâi, şi lasă-le pe celelalte zece în criptă. Au să fie răsplata celui ce va pune în pământ giulgiul în care voi dormi. Dar asta nu este totul! Nu accsta-i greul! Greul este cum să încarci chiupurile pe corabie, fară a stârni luare-aminte şi fară să aţâţi lăcomia oamenilor cu suflet negru care locuiesc în cetate. Or, măslinii din grădina mea s-au încărcat cu poame, iar acolo unde te duci, în Insula de Abanos, măslinele sunt lucru rar şi tare preţuit! Aşa că am să dau fuga să cumpăr douăzeci de chiupuri mari pe care avem să le umplem până la jumătate cu drugi şi praf de aur, iar cealaltă jumătate, până sus, cu măsline din grădina mea. Şi numai atunci vom putea să le cărăm fară teamă la corabia gata de plecare.

Sfatul fu urmat numaidecât de Kamaralzaman, care îşi trecu ziua pregătind chiupurile cumpărate. Şi, cum nu îi mai rămăsese decât ultimul chiup de umplut, îşi zise: „Talismanul acesta vrăjit nu este prea la adăpost la mâna mea; s-ar putea să mi-l fure careva când dorm; s-ar putea pierde astfel. Aşa că este mai bine să-l pun Ia fundul chiupului; pe urmă îl acopăr cu drugii şi cu pulberea de aur, şi deasupra peste toate am să aşez măslinele!” Şi pe dată făcu precum gândise; iar când isprăvi, astupă şi ultimul chiup cu capacul de lemn alb; şi, ca să-l cunoască la nevoie pe acel chiup dintre cele douăzeci, îi făcu o crestătură în partea de jos, apoi, mulţumit de treabă, îşi scrijelă numele întreg cu cuţitul, Kamaralzaman, în slove frumos înlănţuire.

Când isprăvi treaba, îl rugă pe prietenul său cel bătrân să le dea de ştire oamenilor de pe corabie să vină a doua zi să ia chiupurile95.

Iar moşneagul îşi îndeplini numaidecât solia, apoi se întoarse acasă, ostenit oleacă, şi se culcă toropit de o fierbinţeală uşoară şi de tremurături.

A doua zi dimineaţă, bătrânul grădinar, care în toată viaţa lui nu fusese suferind, simţi că răul lui din ajun sporeşte, dar nu vroi să-i spună nimic lui Kamaralzaman, ca să nu-i mohorască plecarea. Rămase pe saltea, pradă unei slăbiciuni mari, şi pricepu că nu mai aveau a zăbovi mult clipele lui cele de pe urmă.

Pe la prânz, năierii veniră la grădină să ia chiupurile, şi îi cerură lui Kamaralzaman, care grăbise să le deschidă poarta, să le arate ce aveau de luat. El îi duse lângă gard şi le arătă, rânduite, cele douăzeci de chiupuri, spunându-le:

— Sunt pline cu măsline de cel mai bun soi. Aşa, încât vă rog să luaţi seama să nu le hurducăiţi prea tare!

Pe urmă căpitanul, care îşi însoţise oamenii, îi spuse lui Kamaralzaman:

— Şi mai cu seamă, domnia ta, ai grijă să vii la vreme; întrucât mâine de dimineaţă vântul suflă dinspre uscat, iar noi avem să ridicăm pânzele numaidecât!

Şi luară chiupurile şi plecară…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăzeci şi doua noapte spuse:

        …Şi luară chiupurile şi plecară.

Atunci Kamaralzaman intră în casă la grădinar şi îl găsi tare îngălbenit la chip, măcar că luminat de o seninătate mare. Îl întrebă cum îi este şi află astfel de răul care îl chinuia pe prietenul său; şi rămase tare îngrijorat, îi dete să bea tot soiul de fierturi de ierburi de leac, dar fară mare folos. Pe urmă şezu cu el toată ziua, şi îl veghe peste noapte, şi putu să vadă astfel cum boala se înrăutăţea, încât, de dimineaţă, grădinarul cel de treabă, care de-abia mai avea putere să-l cheme la căpătâiul său, îl luă de mână şi îi spuse:

— Kamaralzaman, fiul meu, ascultă! Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Şi domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!

Apoi îşi dădu duhul.

Atunci Kamaralzaman izbucni în lacrimi şi rămase multă vreme să plângă lângă el. Se sculă apoi, îi închise ochii, îi dete îngrijirile cele mai de pe urmă, îi întocmi un giulgiu alb, îi săpă groapa şi îl aşeză în pământ pe cel din urmă fiu de musulman din ţara aceea ajunsă păgână. Şi numai atunci se gândi să plece la corabie.

Cumpără nişte merinde, încuie poarta de la grădină, luă cheia cu el şi alergă degrabă la ţărm, când soarele era de mult sus pe cer; ci doar ca să vadă corabia, cu toate pânzele întinse, dusă de vântul prielnic către largul mării.

Jalea lui Kamaralzaman, la priveliştea aceea, fu până peste poate; şi nu lăsă să se vadă nimic, ca să nu râdă pe scama lui lepădăturile din port; şi luă mohorât drumul îndărăt spre grădină, peste care acum, după moartea moşneagului, era singur urmaş şi singur stăpân, încât, odată ajuns la căsuţă, se prăbuşi pe saltea şi plânse pentru sine, pentru mult-iubită lui Budur şi pentru taiismanul pe care îl pierduse acuma a doua oară.

Aşa că jalea lui Kamaralzaman fu fară margini când se văzu silit de soarta vitregă să mai zăbovească până cine ştie când în ţara aceea vrăjmaşă; iar gândul că pierduse pe totdeauna talismanul domniţei Budur îl mohora încă şi mai tare, şi îşi zicea: „Necazurile mele au început o dată cu pierderea talismanului; iar norocul mi s-a întors când l-am găsit; şi-acuma, dacă l-am pierdut iar, cine ştie ce năpaste au să se abată pe capul meu!” Dar într-un sfârşit strigă: „Nu este ajutor decât la Allah Preaînaltul!” Pe urmă se sculă şi, ca să nu se primejduiască să piardă şi cele zece chiupuri care mai alcătuiau comoara din hrubă, se duse şi mai cumpără douăzeci de chiupuri, puse în ele pulberea şi drugii de aur, şi le umplu până sus cu măsline, spunându-şi: „Astfel au să fie gata, în ziua în care Allah are s-o scrie pentru plecarea mea!” Şi se apucă să stropească legumele şi pomii roditori, procitindu-şi stihuri jalnice despre dragostea lui pentru Budur. Şi iac-aşa cu el!

Cât despre corabie, aceasta, cu vânt prielnic, nu zăbovi să ajungă la Insula de Abanos, şi înfipse furca chiar sub cheiul peste care se înălţa saraiul în care sălăşluia domniţa Budur sub numele de Kamaralzaman.

La vederea acelei corăbii care intra în port cu toate pânzele desfăşurate şi cu toate flamurile în vânt, Sett Budur fu cuprinsă de un imbold până peste poate de a se duce s-o vadă, cu atât mai mult cu cât trăgea mereu nădejde că are să-l afle într-o zi sau alta pe soţul său Kamaralzaman pe puntea vreuneia dintre corăbiile ce soseau din depărtări. Porunci câtorva dintre cămăraşii săi s-o însoţească şi se duse pe puntea naiei care, de altfel, i se spunea că e încărcată cu mărfuri tare bogate.

Când ajunse pe punte, ceru să fie chemat căpitanul şi îi spuse că vrea să cerceteze corabia. Pe urmă, când se încredinţă că printre mulţimea de călători nu se afla şi Kamaralzaman, îl întrebă pe căpitan:

— Ce ai cu tine ca încărcătură, o, reizule?

El răspunse:

— O, stăpâne al meu, pe lângă neguţătorii care se călătoresc, avem în chilnele noastre ţesături frumoase şi mătăsuri din toate ţările, horbote pe urşinicuri şi atlazuri, pânzeturi zugrăvite ca pe vremuri ori ca astăzi, de cea mai frumoasă strălucire, şi alte mărfuri de preţ; avem leacuri chinezeşti şi indieneşti, prafuri şi frunze tămăduitoare, balsamuri, alifii, iruri, unsori şi uleiuri scumpe; avem nestemate, mărgăritare, chihlimbare galbene şi coraiuri; avem de asemenea mirodii de toate soiurile şi parfumuri rare, muşc, chihlimbar cenuşiu şi tămâie, mastic în picuri străvezii, smirnă tare şi uleiuri de toate florile; avem camfor, coriandru, cardamoame, cuişoarc, scorţişoară de la Serendib, tamar indienesc, şi ienibahar; avem, într-un sfârşit, din cel din urmă port, măsline de soi, dintre cele ce se cheamă gâtlane, acelea care au pieliţa tare subţire şi o carne dulce şi de culoarea untdelemnului…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăzeci şi cincea noapte spuse:

        …acelea care au pieliţa tare subţire şi o carne dulce şi culoarea ca de untdelemn.

Când auzi de măsline, domniţa Budur, care murea după măsline, îl opri pe căpitan şi îl întrebă, cu ochii sclipind de poftă:

— Ah! cam câte măsline de-acelea gâtlane aveţi?

El răspunse:

— Avem douăzeci de chiupuri voinice.

Ea spuse:

— Sunt voinice tare, spune-mi? Şi se află în ele şi măsline din acelea de soi rotund, ştii, din cel la care se scoate sâmburele ca să fie umplute cu capere acrişoare, şi pe care sufletul meu le râvneşte mai mult decât pe cele cu sâmburi?

Reizul holbă ochii şi spuse:

— Socot că trebuie să fie şi din acelea în chiupuri.

La vorbele acestea, domniţa Budur simţi că i se umple gura de apă de atâta poftă şi întrebă:

— Tare aş dori să cumpăr unul dintre acele chiupuri.

Căpitanul răspunse:

— Măcar că stăpânul lor a pierdut ceasul de plecare a corăbiei, iar eu nu pot să fac ce vreau cu ele, stăpânul nostru sultanul are voie să ia ce-i place!

Şi strigă:

— Hei, flăcăi! aduceţi din chilnă unul din cele douăzeci de chiupuri cu măsline!

Şi numaidecât corăbierii aduseră, după ce îl scoaseră din chilnă, unul din cele douăzeci de chiupuri.

Sett Budur săltă capacul şi rămase atâta de mulţumită de înfăţişarea minunată a măslinelor, încât strigă:

— Vreau să le cumpăr pe toate douăzeci! Cât ar putea să coste la preţul din suk?

Căpitanul răspunse:

— La preţul din sukul din Insula de Abanos, măslinele preţuiesc mai bine de o sută de drahme acuma, socot eu.

Sett Budur spuse către cămăraşii ei:

— Plătiţi-i reizului o mie de drahme de fiecare chiup.

Şi adăugă:

— Când ai să te întorci în ţara negustorului, să-i plăteşti astfel preţul măslinelor.

Şi plecă, urmată de hamalii încărcaţi cu chiupurile cu măsline.

Cea dintâi grijă a domniţei Budur, când ajunse la sarai, fu să se ducă la draga ei Haiat-Alnefus ca să-i dea de ştire despre sosirea măslinelor. Iar când chiupurile, urmând poruncile date, fură aduse în harem, Budur şi Haiat-Alnefus, nerăbdătoare până peste poate, porunciră să fie adusă o tabla mare, cea mai mare dintre toate tablalele de dulciuri, şi porunciră roabelor să ridice binişor cel dintâi chiup şi să-l deşerte pe tabla, în aşa fel ca să alcătuiască o grămadă orânduită din care să poată alege măslinele cu sâmburi de cele care ar putea să fie umplute.

Încât mare fu mirarea domniţei Budur şi a prietenei sale când văzură măslinele amestecate cu drugi şi cu pulbere de aur! Dar uimirea nu era chiar neadumbrită de nemulţumire, la gândul că măslinele ar fi putut să fie vătămate de acea amestecătură. Încât Budur porunci să fie aduse alte tablale şi să se deşerte toate celelalte chiupuri, rând pe rând, până la cel de al douăzecelea. Dar când roabele răsturnară şi pe cel de al douăzecelea chiup şi când numele lui Kamaralzaman se ivi de dedesubtul lui, şi când taiismanul străluci în mijlocul măslinelor răsturnate, Budur scoase un ţipăt, îngălbeni de tot şi căzu leşinată în braţele domniţei Haiat-Alnefus. Cunoscuse cornalina pe care o purtase legată cu nod de mătase la şălvăraşii ei!

Când Sett Budur, mulţumită îngrijirilor date de Haiat-Alnefus, îşi veni în fire din leşin, luă cornalina talismanică şi şi-o duse la buze, suspinând de bucurie; pe urmă, ca nu cumva roabele să-i dibăcească străvestirea, le porunci tuturora să plece şi îi spuse prietenei sale:

— Iacătă, o, mult-iubită mea dragă, taiismanul care a pricinuit despărţirea mea de soţul meu drag. Ci, întocmai precum l-am găsit iarăşi, tot aşa gândesc să-l găsesc şi pe cel a cărui venire ne-ar umple pe amândouă de bucurie!

Numaidecât trimise după reizul naiei, care se înfăţişă între mâinile ei, şi sărută pământul, şi aşteptă să fie întrebat. Atunci Sett Budur îi spuse:

— Poţi să-mi spui, o, căpitane, ce face în ţara lui stăpânul chiupurilor cu măsline?

El răspunse:

— Este ajutor de grădinar, şi trebuia să vină şi el pe corabie odată cu măslinele, ca să le vândă aici, dar a pierdut plecarea corăbiei.

Budur spuse:

— Ei bine, să ştii, o, căpitane, că, după ce am gustat din măsline, între care cele mai frumoase sunt într-adevăr bune de umplut, am priceput că acela care le-a pregătit nu poate să fie altul decât bucătarul meu de odinioară; că numai el ştia să dea umpluturii cu capere atâta pişcăciune şi atâta frăgezime totodată, care îmi plac peste măsură. Şi afurisitul de bucătar a fugit într-o zi, de frică să nu fie pedepsit pentru că îl betejise pe băiatul de la bucătărie, tăbărând pe el cu nişte zoruri prea grele şi cam nepotrivite. Aşa că trebuie să ridici iarăşi pânzele şi să mi-l aduci cât mai degrabă cu putinţă pe ajutorul acela de grădinar, care tare prepun că este bucătarul meu de odinioară, făptaşul betejirii ajutorului lui cel gingaş. Şi am să te răsplătesc straşnic dacă vei pune destul zor în îndeplinirea poruncilor mele: altminteri niciodată nu am să-ţi îngăduiesc să mai vii în împărăţia mea; ba chiar, dacă ai să mai vii, am să pun să fii ucis, dimpreună cu toţi oamenii tăi de pe corabie…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăzeci ţi opta noapte spuse:

        …am să pun să fii ucis, dimpreună cu toţi oamenii de pe corabia ta!

La vorbele acestea, căpitanul nu putu să răspundă decât cu ascultare şi cu supunere şi, în ciuda pagubei pe care plecarca acceea silită o aducea negustorilor lui, se gândi că la întoarcere are să fie despăgubit de sultan, şi ridică numaidecât pânzele. Şi Allah îi scrise o plutire prielnică, încât ajunse în câteva zile la cetatea păgânească, şi coborî de pe corabie, la vreme de noapte, cu năierii cei mai voinici de pe corabie.

Numaidecât se duse cu ceata la grădina unde sălăşuia Kamaralzaman şi bătu la poartă.

La ceasul acela, Kamaralzaman, isprăvindu-şi treburile zilnice, şedea amărât şi, cu lacrimile în ochi, îşi procitea stihuri despre despărţire96. Dar când auzi bătaia în poartă, se ridică şi se duse să întrebe:

— Cine e acolo?

Căpitanul, cu glas prefăcut ruginit, spuse:

— Un sărman de-al lui Allah!

La ruga aceea, rostită pe arăbeşte, Kamaralzaman simţi cum îi zvâcneşte inima de milă; şi deschise. Şi numaidecât fu înşfăcat şi priponit belci; iar grădina fu năpădită de corăbierii care, când văzură cele douăzeci de chiupuri rânduite ca şi întâia oară, se repeziră să le ducă. Pe urmă se întoarseră cu toţii la corabie şi ridicară pe dată pânzele.

Atunci căpitanul, înconjurat de oamenii lui, se duse la Kamaralzaman şi îi spuse:

— A, tu eşti doritorul de băieţi care l-ai betejit pe copilul de la bucătăria sultanului! La sosirea corăbiei, ai să găseşti ţeapa gata să-ţi facă şi ţie la fel, dacă nu cumva te ispiteşte încă de pe acum să te şpănguiască flăcăii aceştia stătuţi!

Şi îi arătă năierii care făceau cu ochiul uitându-se la el, căci li se părea un chilipir minunat de luat în colţi.

La vorbele acestea, Kamaralzaman, măcar că fusese slobozit din legături de cum ajunsese pe punte, şi care nu rostise un cuvânt şi se lăsase în scama soartei, nu mai putu să îndure atare învinuire şi strigă:

— Mă adăpostesc întru Allah! Au nu ţi-e ţie ruşine să vorbeşti aşa, o, căpitane? Căieşte-te întru Prorocul!

Reizul răspunse:

— Binecuvântarea lui Allah şi rugăciunea fie asupra-i (a Prorocului) şi asupra tuturor alor săi! Dar chiar tu eşti acela care l-a betejit pe băiat!

La vorbele acestea, Kamaralzaman iarăşi strigă:

— Mă adăpostesc întru Allah!

Reizul i-o tăie:

— Aibă-ne Allah întru mila sa! Ne adăpostim sub paza lui!

Iar Kamaralzaman îi răspunse:

— O, oameni buni, mă juruiesc pe viaţa Prorocului (asupra-i fie ruga şi pacea!) că nu pricep nimic din atare învinuire şi că nu mi-a călcat niciodată piciorul în Insula aceea de Abanos unde mă duceţi, şi nici în saraiul sultanului de acolo! Rugaţi-vă Prorocului, o, oameni buni!

Atunci toţi răspunseră cumu-i datina:

— Asupra-i fie binecuvântarea!

Şi căpitanul urmă:

— Adică nu ai fost niciodată bucătar şi nu ai vătămat nici un copil în viaţa ta?

Kamaralzaman, burzuluit până peste poate, scuipă şi strigă:

— Mă adăpostesc întru Allah! Faceţi cu mine ce vreţi, întrucât, pe Allah! limba mea nu are să se mai ostenească a da asemenea răspunsuri!

Şi nu mai vru să scoată o vorbă. Atunci căpitanul adăugă:

— În ceea ce mă priveşte, sarcina mea are să fie îndeplinită când am să te dau în mâna sultanului. Dacă eşti nevinovat, ai să te descurci şi tu cum vei putea!

Intr-acestea, corabia ajunse la Insula de Abanos; şi numaidecât reizul coborî pe ţărm şi îl duse pe Kamaralzaman la sarai, şi ceru să intre la sultan. Şi pe dată, întrucât era aşteptat, fu poftit în sala domnească.

Or, Sett Budur, ca să nu se dea pe faţă, şi spre folosul ei şi al lui Kamaralzaman, ticluise un tertip tare înţelept, mai cu seamă pentru o femeie.

Încât, după ce se uită la acela pe care îl adusese căpitanul, dintr-o aruncătură de ochi îl şi cunoscu pe mult-iubitul ei Kamaralzaman; păli de tot la chip şi se făcu galbenă ca şofranul. Şi toţi puseră schimbarea aceea pe seama mâniei stârnite de betejirea copilului. Se uită la el îndelung, fară a putea vorbi, în vreme ce el, în hainele-i ponosite de grădinar, şedea până peste poate de fâstâcit şi de speriat. Şi era departe de a-i da prin gând că se afla dinaintea aceleia pentru care vărsasc atâtea lacrimi şi îndurase atâtea necazuri şi supărări şi răutăţi.

Într-un sfârşit, Sett Budur izbuti să se stăpânească şi se întoarse către căpitan şi îi spuse:

— Păstrează pentru tine, ca preţ al credincioşiei tale, banii pe care ţi i-am dat pentru măsline!

Reizul sărută pământul şi spuse:

— Dar ce să fac cu celelalte douăzeci de chiupuri pe care le mai am în chila naiei, de data din urmă?

Budur spuse:

— Dacă mai ai douăzeci de chiupuri, dă zor să mi le trimiţi. Şi ai să primeşti o mie de dinari de aur!

Pe urmă se întoarse către Kamaralzaman, care şedea cu ochii în pământ, şi le spuse cămăraşilor:

— Luaţi-l pe tânărul acesta şi duceţi-l la hammam…

În clipita aceasta a istorisirii, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

SFÂRŞIT

1 Raduan (mai corect: Ridvan), în mitologia arabă, este îngerul care păzeşte porţile raiului.

2 La M. A. Salic, înaintea acestor versuri, Aziz mai spune două citate:

Tot ce au spus îndrăgostiţii despre-ale dragostei suspine Şi eu am suspinat, pierzitndu-mi toi ce-a fost bărbăţie-n mine.

Iar când cu lacrimile mele vei vrea să-ţi stâmperi lunga sete.

Să ştii că eu am mări de lacrimi toţi însetaţii să se-mbete.

Iar când vei vrea să vezi ce face al dragostelor ferestreu Cu-ndrăgostiţii, să iei seama atâta doar: la trupul meu.

Pe urmă vărsă un potop de lacrimi şi spuse următoarele stihuri:

Acela care nu iubeşte gat mlădios şi ochi pojarnic Şi crede-a şti ce-i bucuria în viaţa – se inşala-amarnic.

Un rost înalt cuprinde-n sine iubirea, minunat – şi-l ştie Numai acela dintre oameni care-n iubire se sfâşie.

Allah, să nu mă laşi vreodată neiubitor pentru iubire, Să nu-mi răpeşti nicicând nesomnul cel plin de-amara-I fericire!

Şi-ncercai, să scap de moarte, Alte dragoste, mai dese.

Nu-i bun leacu-ţi, mi se pare.

Ibn-Sina, o pacoste-i!

Leacul dragostei amare Doar o noua dragoste-i!

3 La M. A. Salic, aici se continua astfel:

Iar când Aziz şi-a încheiat de procitit stihurile, Tadj-al-Muluk (Diadem) s-a minunat cât de frumos le rostise Aziz şi a strigat: „Mi-ai risipit o parte din griji!” Iar vizirul a spus: „Celor din vremurile de demult le-au fost date multe care îi minunează pe cei ce le ascultă.” „Daci ţi-a venit în minte ceva de felul acesta, fă-mă să ascult ce-ţi aminteşti din acari stihuri duioase şi dealungeşte tăifăsuiala noastră”, a spus Tadj-al-Muluk. Şi vizirul a îngânat un cântec şi a procitit:

Crezusem cândva că iubirea poate să fie cumpărată Fie cu darurile scumpe, fie cu-o faţă minunată.

Şi socoteam. Sărac de mine. Că n-ar fi greu de dobândit, Măcar ca inimi mult alese de dorul ei s-au prăpădit.

Ci iată că nu-i dăruieşte celui îndrăgostit vreun ghes Cu darurile ei preascumpe doar după ce şi l-a ales.

Şi-atunci aflai că nu se poate s-o dobândeşti cu viclenii, Şi sub aripile tristeţii trist capul mi-l adăpostii.

Şi cuibul dragostei drept casă alesu-mi-l-am de atunci, Şi-acolo-mi trec eu dimineaţa şi seara iarăşi, ceasuri lungi.”

4 La M. A. Salic, amănuntul este dezvoltat astfel: „Iar Aziz purcese pe dată la drum, până ce ajunse în ţara sa şi, după ce răsuflă din adânc, merse mai departe şi ajunse la mama sa. Şi iacătă ca mama sa durase un mormânt în mijlocul casei şi şedea la mormântul acela; iar când Aziz intră în casă, o văzu pe maică-sa cu pârul despletit şi aplecată asupra gropniţei, plângând şi spunând:

Cu-adevărat, nu mă răpuse potopul negru de năpaste;

Numai pieirea ta mă arde, ca un jungher înfipt în coaste.

Au cine ar putea să-ndure pieirea celui ce-I fu drag Şi cine-ar sta să nu se ducă pe drumul lumilor pribeag?

Şi scoase un oftat adânc şi prociti:

Când am trecut printre morminte şi celui drag i-am dat bineţe, De ce n-a vrut din bunu-i suflet cu un răspuns să mă răsfeţe?

Ci-mi spune:

Cum să-ţi pot răspunde când vorba-mi nu se mai îngână.

Când stau zălog pentru vecie sub piatra neagră în ţărână?

Ţarâna-mi soarbe frumuseţea şi v-am uitat. răpit asa De lângă neamurile mele şi cei ce m-au iubit cândva?

Şi pe când ca rostea acestca, deodată se ivi Aziz şi păşi înspre ea, şi ea, când îl văzu, căzu leşinată de bucurie. Şi Aziz o stropi cu apă pe faţă, şi ea se trezi şi îi îmbrăţişa şi il strânse la piept, şi Aziz o strânse şi el la piept şi îi ură bună pace, iar bătrânica îi ură bună pace şi il întrebă de ce a lipsit atâta. Şi Aziz îi povesti toată întâmplarea, de la început şi până la sfârşit…

5 (Azr) Zablakan (mai corect: Ziblikan), de la cuvântul arab zibli, care însemnează „gunoi”, „bălegar” – aşadar numele acesta vrea să fie o aluzie glumeaţă la meseria de fochist a hammamgiului, întrucât în Orient bălegarul uscat era folosit în mod obişnuit drept combustibil. El-Mujahed (mai corect: Ali-Mudjahid) însemnează: „luptător pentru credinţă”.

6 De aici până Ia sfârşit, amănuntele variantei traduse de M. A. Sălie diferă mult de cele din traducerea lui Mardrus. Fiind însă vorba de un număr de pagini prea mare (peste 60), şi întrucât diferenţele sunt mal degrabă conjuncturale decât esenţiale, renunţăm la ambiţia de a prezenta cititorului ambele variante. (N.t.)

7 El-Katul se traduce – „ucigaşul”, iar El-Majnun – „nebunul”.

8 Adică nazareean, creştin.

9 Mărturisirea de credinţă musulmana. Este suficient s-o rosteşti, spre a dovedi că eşti musulman. Şi nimeni nu va mai avea de cerut alte dovezi. Cat despre circumcizie, aceasta este recomandată, dar nu este cu totul necesară pentru a deveni musulman.” (Nota lui Mardrus.) Traducerea formulei: „Dumnezcu este numai Allah, şi Mahomed este trimisul lui Allah!”.

10 Ibn-Adam – în limba arabă: fiul lui Adam adicâ omul, în exprimarea metaforică a Şcherezadei.

11 în traducerea lui M. A. Sălie: pui de gazelă.

12 La M. A. Sălie, titlul este: „Povestea cu schivnicul şi cu îngerul”.

13 In varianta tradusa de M. A. Salic, versurile sunt altele:

Ah, de l-aş vedea pe lup Prăbuşit colea, huzdup!

Mult m-a necăjit tâlharul Şi mi-a dat să beau amarul!

De-ar fi scris sa moară-aci.

Pe când eu să pot trai, Mi-ar rămâne mie pradă.

Via cu întreaga-i roadă!

14 La M. A. Salic:

Se-ndură deci soarta de năpasta mea, Că de-amar de vreme sufletu-mi ardea!

Dobăndit-am, iată, tot ce mi-am dorit!

Spaima şi urgia iată c-au pierit!

Pot să uit de-acuma chinurile toate Câte ieri vrăjmaşul îmi punea în spate.

Lupul nu mai are nicăieri scăpare -

L-a ajuns blestemul, iacătă-l cum moare!

Singură-s stăpână de acum pe vie, Nici un prost prin preajmă n-are să se ţie!

15 La M. A. Salic: „O Abu-l’ Hosein…” – adică, în traduccrc: „taică al cetăţii”, poreclă data vulpii de către arabi.

16 La M. A. Salic sunt intercalate versurile:

Atunci când ai putinţa, fa binele în pripa Nu poţi să faci un bine în fiecare clipă!

17 In varianta tradusa de M. A. Salic, aici sunt intercalate următoarele:

Minţi zadarnic şi boceşti;

Ce-ţi doreşti n-o să găseşti!

Moarte-ai semănat, năvlege -

Iată, moarte vei culege!

Şi lupul spuse:… „O, tu cel mai blând dintre toate jivinele, cred prea mult în tine ca să mă laşi aici în groapă.” Şi iarăşi începu să suspine, şi să tânguiască, şi să verse lacrimi; şi spuse stihurile acestea:

O, tu cel care nu o dată mi-ai dat o mănă de-ajutor, O, tu cel ale cărui haruri nu-şi pot afla socotitor.

Atunci când pedepsit de soarta mă împresoară clipa rea, Ca sprijin mă trezesc îndată cu măna ta în mana mea.

        „O, vrăjmaş prostălău, zise vulpanul, cum de poţi să cobori la atâta umilire, supunere şi înjosire, după atâta trufie şi fudulie, şi după atâta nedreptate şi prigoană? Am fost prieten cu tine de frica duşmăniei tale, te-am linguşit ca să dobândesc milă, iar acuma iată că te-a trăsnit pedeapsa şi te-a ajuns răzbunarea.”

Şi îi prociti stihurile acestea:

Ai vrea fi-acuma să mai porunceşti!

Crunt judecai – crunt astăzi o păţeşti.

Să guşti şi tu amaruri şi plânsori!

Iar când eşti lup. Ca lupii să şi mori!

18Ân varianta tradusă de M. A. Salic, aici povestea este ceva mai complicată: vulpanul, tot fâţâindu-se pe marginea gropii, îşi lasă coada în groapă şi e înşfăcat de lup; apoi: „O, vuipan fară de milă, zise lupul, cum de-ai putut să-mi doreşti răul, când erai prieten cu mine şi supus puterii mele? Acuma ai ajuns şi tu în groapa şi te aşteaptă pedeapsa. Au spus înţelepţii: „Dacă cineva îşi ponegreşte fratele că a supt la o căţea, să fie pus el să sugă la o căţea.” Şi ce frumoase sunt spusele poetului:

Când soarta-şi mână oastea prin lume să distrugă, Aduce şi cămile la unii, ca să fugă.

Spuneţi celor ce cântă când alţii-s în nevoi:

Ceea ce ei indura, veţi indura şi voi!

Iar moartea este mai bună împreuna cu altul; şi eu am să grăbesc moartea ta, mai înainte ca tu să vezi moartea mea.”

Şi vulpanul îşi zise: „Vai! Vai! am s-o sfeclesc odată cu asupritorul acesta, iar în împrejurarea în care mă aflu, numai vicleşugul şi minciuna mă mai pot scăpa! Că se spune: „Femeia îşi ţese beteala pentru ziua de nuntă”, iar proverbul grăieşte: „Te-am păstrat, o, lacrimă, ca să-mi slujeşti la nevoie”! Daca nu am să amăgesc fiara asta sălbatică, am să mor, fară nici o îndoială. Şi ce frumoase sunt vorbele poetului:

Ah, viclenie, vremea ta să vină, Cu fiii tăi ca leii-n vizuină!

Dă drumul apei vicleniei, dară, Ca roata vieţii să pornească iară.

Şi strânge roadă, că de nu, pe dată.

Te mulţumeşti cu iarba cea uscată!”

Şi îi spuse lupului: „Nu te grăbi să mă omori, că nu mi se cade asemenea răsplată, şi ai să te căieşti, o, preaputernicule, stăpân al tăriei şi al mâniei crunte. Dacă ai sa aştepţi şi ai să asculţi ce am să-ţi spun, vei afla cu ce gând am venit la tine, iar dacă ai să mă omori, nu ai să dobândeşti nimic, şi ai să mori şi tu aici.” „O, mincinos viclean, cu ce gând ai venit, de te rogi să nu te dau morţii? Ia arata şi spune-mi ce gând ai?” strigă lupul.

Şi vulpanul spuse: „În ce priveşte gândul cu care am venit, nu trebuie sa te îndoieşti că a fost bun: când te-am auzit ce făgăduieşti şi că îţi recunoşti vina şi că îţi pare rău că nu te-ai căit mai din vreme că nu te-ai purtat frumos, şi când am auzit cum te-ai jurat, dacă scapi, să nu mai necăjeşti pe nimeni, să nu mai mănânci nici struguri, nici alte roade, şi ca ai să fii smerit, şi ai să-ţi tai ghearele şi să-ţi rupi colţii, ai să îmbraci haina de pănură şi ai să aduci jertfe lui Allah Marele, atunci m-a prins mila de tine, întrucât cel mai bun dintre cuvinte este cel drept. Ţi-am dorit pieirea, dar când am auzit cum te căinai şi cum te jurai lui Allah, m-am socotit dator să te ajut şi ţi-am întins coada mea în groapa ca sa te agăţi de ea. Dar tu nu te-ai lăsat de năravurile tale urâte şi rele, şi ai uitat de mântuire. M-ai tras de credeam că-mi dau duhul şi m-ai băgat alături de tine în ghearele pierzării şi ale morţii. Nu ne mai scapă de aici decât numai un lucru, iar dacă ai să te învoieşti cu el avem să scăpăm, eu şi tu. Iar după aceea tu eşti dator sa te ţii de făgăduielile date, iar eu am să-ţi fiu tovarăş credincios.” „Şi cu ce trebuie să mă invoicsc?” întrebă lupul; iar vulpanul răspunse: „Ridică-te în două labe, iar eu am să mă sui pe grumazul tău, aşa ca să pot să sar afară pe pământ. Şi am să dau fuga să caut să-ţi aduc ceva de care să te sprijini şi să ieşi şi tu.” „Nu mă încred în spusele tale, zise lupul, căci au spus înţelepţii: „Cel ce pune încrederea în locul urii, săvârşeşte o greşeală; iar cel ce se încrede în cel necredincios, va fi înşelat. Cel ce îl ispiteşte pe cel care a mai fost ispitit, aceia are să se căiască şi are să-şi prăpădească zilele năprasnic; iar cel ce nu deosebeşte feluritele împrejurări şi nu se poartă precum se cuvine în fiecare, şi în toate se poartă la fel, acela va avea puţină dobândă şi multe au să-i fie necazurile”. Şi ce frumoasă e spusa poetului:

Să nu porţi pururi decât ură-n piept, Că nu e altceva mai înţelept, Şi nu-i pe lume un necaz mai mare Cât să faci bine şi să dai crezare!

Şi iacătă spusa altuia:

Prâseste-n tine ura – doar ea îţi e scăparea.

Pe cel ce stă la panda nu-l paste supărarea, Cu zâmbete duşmanul întâmpină-l voios Şi pregăteşte-ţi arma cu care să-l pui jos!

Şi iacătă spusa unui al treilea:

Cel mai vrăjmaş îţi este prietenul cel drag Fereşte-te de semeni, goneşte-i de la prag!

Prostie-i să se-aştepte vreun bine de la soartă, Că soarta numai spaime şi numai rele-ţi poartă.”

Dar vulpanul îi spuse lupului: „Să vrei răul nu este frumos în nici o împrejurare, iar a vrea binele este harul celor desăvârşiţi, şi urmarea este izbăvirea de la spaime. Tu, o, lupule, se cade să cugeţi la vreun tertip ca sa scapi din beleaua în care ai căzut, iar pentru noi amândoi este mai buna scăparea decât moartea. Lasă gândurile rele şi ura, întrucât mai bine-i sa ai încredere în mine, că astfel ai două căi: ori îţi aduc ceva pe care să te aburci şi să scapi, ori am să te înşel şi să fug, lăsându-te aici. Dar nu am să fug, întrucât eu mă tem să mint, ca să nu fiu pedepsit aşa cum ai fi fost pedepsit tu. Că spune o vorbă: „Frumoasă e credinţa, urâtă a vânzarea!” Trebuie să te încrezi în mine, că eu cunosc întorsăturile soartei. Nu te tot codi, şi învoieşte-te, ca să ne mântuim. Treaba s-a prea lungit, ca să mai pălăvrăgim mult.”

Şi lupul spuse: „Măcar că nu mă încred în vorba ta, iau aminte că ai venit să mă scapi după ce ai auzit că mă pocăiesc. Şi aşa că îmi zic: „Dacă nu minte în spusele lui, înseamnă că a vrut să îndrepte răul pe care l-a făcut; iar dacă minte, are să-l pedepsească Allah.” Mă învoiesc cu tine! Dar dacă ai să mă înşeli, înşelăciunea are să fie pricina pieirii tale!”

Pe urmă lupul se ridică în două labe în groapă şi, luând vulpanul pe grumaz, îl ridică până la faţa pământului. Iar vulpanul, de pe grumazul lupului, sări afară pe pământ şi, când se văzu afară din groapă, se prăbuşi fara simţire. „O, prietene, spuse lupul, să nu fii delăsător cu mine şi să nu zăboveşti cu izbăvirea mea.”

Dar vulpanul începu să râdă şi să hohotească şi răspunse: „O, tu, năzaratule, căzusem în laba ta numai ca pedeapsă pentru glumele şi batjocurile mele faţă de tine; când te-am auzit cum te căiai, bucuria şi fericirea m-au umplut cu totul şi m-am apucat să ţopăi şi să joc, şi coada mi s-a lăsat în groapă şi tu m-ai apucat de ea şi m-ai tras peste tine. Şi pe urmă Allah Slavicul m-a scăpat, şi iacătă pentru ce se cade să ajut la pieirea ta, anume pentru că eşti din neamul lui Satan. Am visat ieri noapte că jucam la nunta ta şi, când i-am povestit tălmaciului de vise visul meu, talmaciul mi-a spus: „Ai să cazi într-un necaz, da ai să scapi.” Şi când am căzut în laba ta şi apoi când am scăpat, am priccput că toate s-au petrecut întocmai după visul meu. Şi tu ştii, o, prostănac năzărit, că îţi sunt duşman, aşa, încât cum de te duce mintea ta cea puţină şi proastă să ţi se năzărească cum că aş putea să te ajut să scapi? Şi cum să te scap, când înţelepţii spun: „Moartea ticălosului este tihnă pentru oameni şi curăţie pentru pământ.” Şi de nu mi-ar fi frică să nu fac mai multe necazuri de pe urma binelui făcut decât de pe urma înşelăciunii, chiar că aş dibăci eu vreo cale să te scap.”

19 La M. A. Salic, povestea se incheic astfel: „Şi când ei plecară, vulpanul se întoarse la groapă şi se opri la locul unde fusese omorât lupul şi, când îi văzu pe lup mort, începu să clatine din cap de bucurie multă, şi prociti stihurile acestea:

Îţi dete lupul viaţa! Neagra-i soartă I se sfârşi aici, cu ţeasta spartă.

Ai vrut să mă omori, Abu-Sirhan*

Şi iată-te aci cum zaci buştean!

Cel care-n gropă ca fi tine cade Va auzi cum vântul morţii bate.

Şi vulpanul râmase singur în vie, să trăiască tihnit, fară de necazuri, până ce va veni şi la el moartea. Şi iacătă aceasta-i povestea cu lupul şi cu vulpanul.” (*Abu-Sirhan este la arabi porecla dată lupului; în traducere: Părintele zorilor – adesea arabii numind primele raze ale dimineţii, în mod metaforic, „coada lupului”.)

20 La M. A. Salic, titlul este: Povestea cu corbul şi cu motanul.

21 La M. A. Salic. Titlul este Povestea cu corbul şi vulpoiul, cu puricele şi şoarecele, cu şoimul şi vrabia.

22 In varianta tradusă de M. A. Salic, suita poveştilor cu animale continuă cu următoarele: „O, Şeherezada, ce frumoase şi ce desfătătoare sunt poveştile acestea, spuse şahul. Mai ştii oare asemenea poveşti pilduitoare?

Şi Şeherezada spuse:

POVESTEA CU ARICIUL ŞI CU HULUBUL.

Se mai povesteşte că un arici îşi durase sălaşul lângă un palmier; iar în palmier sălăşluia un hulub cu soţia lui; şi îşi clădiseră cuib acolo, şi trăiau o viaţă dulce. Şi ariciul îşi zise în sineşi: „Iacătă că hulubul şi soaţă-sa nu mănâncă roadele palmierului, pe când eu nu pot să ajung la ele; da trebuie sa dibăcesc numaidecât o viclenie!”

Şi ariciul săpa la rădăcina palmierului o vizuina pentru el şi soţia lui. Iar alături îşi ridică o geamie, şi sta acolo în singurătate, vădindu-şi cucernicia şi credincioşia, şi lepădarea de cele lumeşti. Iar hulubul îl văzu pe arici cum se tot închină lui Allah şi cum se tot roagă, şi inima i se topi de duioşie faţă de atâta evlavie. „Câţi ani ai să trăieşti aşa? il întrebă el.” „Treizeci de ani, răspunse ariciul.” „Şi ce ai să mănânci? urmă hulubul.” „Ce cade din palmier, răspunse el.” „Dar cu ce ai să te îmbraci?” întrebă hulubul; iar ariciul răspunse: „Cu ţepii cei ascuţiţi, care îmi sunt de mare folos.” „Şi pentru ce ţi-ai ales taman locul acesta şi nu altul?” întrebă hulubul. „L-am ales pentru că se află alături cu drumul, şi astfel pot să-l îndrum pe cel rătăcit şi să-l învăţ pe cel neştiutor, răspunse ariciul.” Şi hulubul zise: „Nu te credeam să fii aşa, da acum râvnesc să fiu şi eu ca tine.” „Eu mă tem, răspunse ariciul, că vorbele tale au să-ţi rămână potrivnice şi că ai să te asemuieşti cu acel plugar care, la vremea semănatului, în loc să samene, îşi spunea: „Mă tem că ziua de azi nu are să-mi fie prielnică şi, dacă dau zor cu semănatul, am să păgubesc”. Iar când a venit vremea strânsului roadelor şi i-a văzut pe oameni cum seceră, l-a cuprins jalea că-şi prăpădise vremea, a plecat în lume şi a murit de amar şi de mâhnire.” Iar hulubul îl întrebă pe arici: „Dar ce se cade să fac ca sa ma dezleg de grijile acestei lumi şi să mă dăruiesc numai proslăvirii Domunului?” Şi ariciul răspunse: „Să te pregăteşti pentru viaţa care va să vie şi să te înfrânezi de la mâncare!” Iar hulubul oftă: „Păi cum să fac, sunt o biată pasăre şi nu am unde să zbor departe de palmierul acesta care mă îmbie cu poamele lui? Că nu pot să fac altminteri şi nici nu ştiu alt loc unde să mă aşez.” „Poţi să scuturi palmierul de curmale, şi să-ţi pui de-o parte atâtea câte să-ţi ajungă pe un an, ţie şi soţiei tale. Apoii să-ţi muţi cuibul sub palmier şi să te rogi lui Allah să te călăuzească pe drumul cel bun, spuse ariciul; după care să te mulţumeşti cu poamele acelea pe care le-ai pus de-o parte şi să te hrăneşti cu ele până ce au să se sfârşească. Iar când curmalele se vor isprăvi, dacă sorocul tău are să se dealungească, ai să treci la viaţa ta ajunată.” „Să-ţi dea Allah bine pentru bunăvoinţa ta, că mi-ai adus aminte de viaţa viitoare şi m-ai îndrumat pe calea cea dreaptă,” spuse hulubul.

Pe urmă hulubul şi nevastă-sa se apucară pe clipă pe dată să scuture curmalele până ce nu mai rămase niciuna în palmier. Şi atunci ariciul începu sa le înfulece şi să se veselească şi, umplându-şi cu poame bârlogul, le rândui ca să le mănânce. Şi îşi zise: „Când hulubul şi nevastă-sa vor avea zor de merindele astea, au să vină şi au să mi le ceară. Şi, bizuindu-se pe cucernicia şi pe cumpătarea mea, au să dea ascultare sfaturilor şi îndemnurilor mele şi au să zboare colea jos lângă mine, iar eu am să-i înşfac şi am să-i înfulec. Şi atunci locul acesta va rămâne pustiu, iar poamele au sa cada din palmier, răscoapte, şi eu am să le mănânc.”

Şi pe urmă hulubul şi soţia lui coborâră din palmier, se duseră să-şi strângă poamele şi văzură că ariciul le cărase pe toate în vizuina lui. Şi hulubul îi spuse ariciului: „O, preacucernicule arici, povăţuitorule şi îndrumătorule, nu vedem nici urmă de curmale, iar alte roade nu mai sunt cu care să ne hrănim.” Şi ariciul răspunse: „Poate că le-o fi luat vântul; dar nu te îngrijora cu ce ai să te hrăneşti. Întrucât, în privinţa aceasta, cel care ne-a dat gurile nu are să lase gurile fară de hrană.”

Şi urmă să dea tot astfel de îndemnuri şi dovezi de cuvioşie, până ce le-a încredinţat întru totul pe păsări. Şi, poftindu-le după sine, ele au păşit pragul în bârlogul ariciului, fară teamă de vreo viclenie. Atunci ariciul se repezi la uşă, scrâşnind din dinţi. Iar când hulubul îi văzu ticăloşia dată în vileag, strigă: „Cât de departe este ziua de azi de ziua de ieri! Au tu uiţi că şi orice dobitoc îşi are un ocrotitor? Fereşte-te sa vicleneşti şi să înşeli, ca să nu păţi ce au păţit înşelătorii care au vrut să-l viclenească pe un negustor!” „Da ce-au păţit?”, întrebă ariciul. Şi hulubul spuse:

POVESTEA CU NEGUSTORUL ŞI CU CEI DOI TICĂLOŞI.

Un negustor din cetatea Sindului avea bogăţie multă. Şi-a orânduit-o în poveri, şi-a întocmit mărfurile şi a purces la drum spre o altă cetate, ca să le vândă. Şi s-au luat după el doi inşi dedaţi la ticăloşii. Şi-au încărcat şi ei nişte fleacuri încherbuite şi câteva mărfuri, şi îi spuseră negustorului că şi ei sunt negustori, care vor să-şi vândă şi ei marfa, şi plecară împreuna cu ei.

Iar când făcură conac, la cel dintâi popas, cei doi inşi se vorbiri să-l viclenească pe negustor şi să-l prade de tot ce avea. Şi fiecare în sineşi chibzuia să-l viclenească, să-l prade şi pe tovarăşul său, şi fiecare îşi zicea: „Dacă îl prad şi pe tovarăşul mea, viaţa are să-mi fie fară de griji şi voi pune gabja pe toate bunurile astea”. Şi îşi tăinuiri gândurile unul faţă de celălalt, iar unul dintre ei îşi luă mâncarea şi se hotărî s-o otrăvească; iar celălalt făcu şi el la fel cu mâncarea lui; apoi fiecare il îmbie pe celălalt cu mâncarea sa şi mâncară şi muriră amândoi. Iar inşii aceia şezuseră cu negustorul şi vorbiseră cu el, iar când ei se ascunseră şi nu se mai iveau, negustorul se duse să-i caute ca să vadă ce e cu ei, şi îi găsi morţi. Şi atunci află el că erau nişte vicleni care vroiseră să-l prade, iar înşelăciunea lor se întorsese împotriva lor. Şi s-au prăpădit. Aşa că negustorul scăpă teafăr şi luă şi averea lor.

Iar sultanul spuse: „O, Şeherezada, mi-ai întors gândurile către ceea ce eu am nesocotit până acum. Mai spune-mi asemenea pilde.”

Şi ea spuse:

POVESTEA CU CROITORUL ŞI CU SCAMATORUL.

Mi s-a izvodit, o, Măria Ta, că a fost odată un ins care avea o maimuţă, iar insul acela era hoţ. Şi când intra în vreun târg din cetatea unde trăia, nu pleca de acolo fară de vreo pradă straşnică. Şi iacătă că o dată văzu un croitor care venise cu nişte haine, ca să le vândă. Şi croitorul striga în târg că vinde haine, da nimeni nu lega tocmă cu el, şi ori de câte ori se mai înfăţişă vreunul, negreşit nu vroia să cumpere. Şi iacătă că hoţul cu maimuţa il văzu pe croitor cum strânge hainele şi cum stă jos ca să se hodinească. Şi maimuţa începu să zburde pe dinaintea lui, până ce croitorul, tot uitându-se la ea, îşi abătu luarea-aminte; iar hoţul îi şterpeli legătura cu haine, apoi îşi luă maimuţa şi se duse într-un loc pustiu ca sa se uite la haine. Legă apoi hainele acelea în altă legătură şi se duse la alt târg ca să le vândă, dar numai cu învoiala ca acela care le cumpără să nu dezlege legătura. Şi îi ispitea pe oameni cu un preţ de nimic pentru legătură aceea; şi îl văzu un ins şi se îmbie să ia legătura la preţul cerut. Şi cumpăra legătura cu învoiala aceea, şi se duse acasă, gândind că dăduse de chilipir; iar când soţia lui văzu legătura, il întrebă: „Ce este aici?”, şi el răspunse: „Nişte haine scumpe pe care le-am cumpărat sub preţul lor ca să le răzvând şi să câştig la ele.” „O, amăgitule, îi spuse soţia, oare lucrurile scumpe s-ar vinde aşa sub preţ dacă nu ar fi de furat? Păi tu nu ştii că acela care cumpără un lucru fară să ştie ce ia, păţeşte ca ţesătorul?” „Pai ce-a păţit ţesătorul?”, întrebă soţul. Iar ea spuse: „Mi s-a istorisit că într-un sat era un ţesător care trudea din greu, dar de-abia izbutea să dobândească pe munca lui atâta cât să mănânce. Şi iacătă că un om bogat, care trăia într-un sat vecin, dete un ospăţ şi pofti la el multă lume, şi fu poftit şi ţesătorul. Şi acolo ţesătorul văzu ca oamenii îmbrăcaţi în haine alese primeau mâncăruri alese, şi că oaspeţii casei erau cinstiţi după cum erau îmbrăcaţi. Şi atunci ţesătorul îşi zise: „Dacă mi-aş schimba meseria cu alta, ca să muncesc mai uşor şi să fiu plătit mai bine, negreşit că aş dobândi mai mulţi bani şi mi-aş cumpăra haine mai falnice, şi m-aş înălţa în rosturi, şi m-aş ridica în ochii acestor oameni, şi aş fi şi eu cum sunt aceştia”. Şi tot atunci ţesătorul văzu un scamator, care luase parte şi el la ospăţ, cum se scoală şi se caţără pe un zid înalt şi ajunge sus, şi de acolo sare jos pe pământ şi se opreşte drept în picioare. Şi atunci ţesătorul îşi zise; „Numaidecât am să fac şi eu ca acesta şi nu am să mă dovedesc mai nedestoinic decât el!”. Şi se sculă şi se cocoţă pe zid şi sări jos de acolo; şi când se izbi de pământ, îşi frânsc gâtul şi muri pe loc. Ţi-am povestit despre el anume ca să-ţi aşterni demâncarea numai pe partea de masă pe care ţi-o ştii şi pe care o stăpâneşti pe deplin, şi ca să nu te apuce lăcomia şi sa râvneşti la ceea ce nu e pentru tine.” Iar soţul îi răspunse: „Nu toţi cei ştiutori se izbăvesc cu ceea ce ştiu, şi nu toţi neştiutorii mor de ceea ce nu stiu. Mi-a fost dat să văd cum vânătorul de şerpi, care îi cunoaşte pe şerpi şi le ştie toate năravurile, e muşcat uneori de şarpe şi moare, pe când unul care nu ştie nimic despre şerpi, şi care habar nu are de năravurile lor, le vine de hac.”

Şi nu a dat ascultarc soţiei sale, şi a cumpărat lucrurile acelea, şi s-a ţinut mai departe de treaba asta şi a cumpărat de la hoţi la preţuri de nimic, până ce au fost toţi prinşi şi daţi pieirii pentru atare ispravă.

POVESTEA CU VRABIA ŞI CU PĂUNUL.

Şi mai iacătă că a fost odată o vrabie care se ducea în fiecare zi în ospeţie la unul dintre sultanii păsărilor, şi zbura pururea împreună cu el, şi dimineaţa şi seara, încât ajunsese să fie cea dintâi care venea la el şi cea din urmă care pleca.

Şi iacătă că o sumedenie de păsări se strânseră într-o zi pe un munte înalt, iar una dintre ele le spuse celorlalte: „Ne-am înmulţit tare mult, şi neînţelegerile dintre noi au sporit, încât trebuie să ne alegem un sultan care să ne judece pricinile; atunci glasurile noastre au să fie bine rânduite, iar discordiile dintre noi au să se curme.” Taman atunci sosi în zbor şi vrabia, şi le sfătui să-l aleagă de sultan pe păun, iar păunul acela era chiar sultanul la care se tot ducea vrabia. Şi păsările îl aleseră pe păun şi il făcură sultan peste ele; iar sultanul fu milostiv cu ele, şi o căftăni pe vrabie calemgiu şi vizir al său; iar vrabia adeseori şedea alături de păun şi judeca pricinile.

Şi o dată vrabia nu se înfăţişă la păun, iar acesta se îngrijoră până peste marginile îngrijorării. Ci chiar atunci se ivi şi vrabia. „Ce ai zăbovit atâta, când tu eşti cel mai apropiat dintre supuşii noştri şi cel mai scump noua dintre toţi?”, întrebă păunul. Şi vrabia răspunse: „Am văzut un lucru care nu mi se pare curat şi care m-a înfricoşat.” „Păi ce ai văzut?”, întrebi păunul. „Am văzut un om cu nişte laţuri, pe care le-a aşezat aproape de cuibul meu, şi în mijlocul lor a presărat nişte grăunţe, iar el s-a ascuns în preajma laţurilor, răspunse vrabia, şi am zăbovit ca să văd ce vrea sa facă. Şi, pe când stam eu aşa, deodată s-a ivit un cocor cu soaţa lui, pe care scrisa şi triştea lor i-a mânat acolo. Şi au căzut în mijlocul laţurilor şi au început să ţipe, iar vânătorul a venit şi i-a înşfăcat. Asta m-a tulburat şi iacătă pentru ce am zăbovit, o, sultane al vremilor. Şi nu pot să mai trăiesc în cuibul acela, cu spaima aceea de laţuri!” „Nu pleca de pe meleagul tău! că chibzuinţă nu te ajută împotriva ursitei”, spuse păunul. Şi vrabia se supuse poruncii lui şi spuse: „Am să îndur şi n-am să plec, rămânând supusă sultanului meu.” Şi vrabia se întoarse cu frică acasă şi aduse de acolo hrana ei şi a păunului, şi mâncară până ce se săturară, apoi se adăpară. Şi pe urmă vrabia plecă. Şi, într-o zi, în zborul ei, văzu că jos pe pământ se bat două vrăbii. „Cum pot eu, vizirul sultanului, să mă uit cum se bat două vrăbii lângă mine? îşi zise ca. Jur pe Allah că am să le împac!” Şi coborî la ele ca să le împace, iar vânătorul îşi roti laţurile peste ele şi le prinse pe vrăbii, pe toate, în ochiurile lor. Şi vânătorul lua vrabia şi i-o dete soţiei sale şi îi spuse: „Ţine-o bine, că e grasă cum n-ai mai văzut alta ca ea.” Şi vrabia gândi: „Am dat de ce-mi era teamă că am sa dau, şi nu am fost la adăpost decât lângă păun. Nu m-a ajutat chibzuinţa împotriva soartei orânduite, şi nu se poate face nimic împotriva triştei, şi degeaba fugi de ceea ce ţi-e scris. Şi bine a mai spus poetul:

Ce nu poare fi, nici cu viclenie N-ai să durezi! Dar ce-i scris, va să fie, Şi pururi se-mplineste la soroc!

Asa să ştie cel fără noroc.” „O, Şeherezada, spuse sultanul, mai doresc asemenea poveşti.”

Iar Şeherezada răspunse: „Noaptea următoare, dacă sultanul mă mai lasă cu viaţă, milui-l-ar Allah!”

23 La M. A. Sălie:

Şi era întocmai precum cea despre care a spus poetul:

Ca de mătase-i pielea-i, iar glasul ei vrăjit Nu-ngaimă fleacuri goale, nu stă de dăscălit.

Ochilor ei le spuse Allah: „Să fiţi!” şi iată Lumina lor acuma-i ca vinul ce îmbată.

Iubind-o, ah, aleanul mereu sporeste-n piept.

Şi-n ziua Judecaţii de-Apoi am s-o aştept!

24 În traducere: Soarele unei zile frumoase.

25 La M. A. Sălie:

Şi când Ali ibn Bekkar o văzu, prociti stihurile acestea:

Din ea se trage boala mea amară Şi dragostea grea care mă doboară.

Mi se topeşte sufletu-n suspin Şi mă usuc într-al iubirii chin.

Şi, încheind, îi spuse lui Abu-li-Hasan: „Dacă ai fi vrut să-mi faci un bine, mi-ai fi povestit mai demult despre frumuseţea aceasta. Atunci, înainte de a fi intrat aici. Mi-aş fi îmbărbătat sufletul şi l-aş fi învăţat să se ţină dârz la ceea ce îl aştepta.”

Şi începu să lăcrimeze, să ofteze şi să se căineze, iar Abu-li-Hasan răspunse: „O, fratele meu, eu nu ţi-am vrut decât binele, şi m-am temut să-ţi spun acestea mai din vreme, ca nu cumva să te cuprindă o dragoste care să te sperie de întâlnirea cu ea şi care să se ridice între voi amândoi Aşa că potoleşte-ţi sufletul şi înseninează-ţi ochii, că ea şi-a întors privirile către tine şi a rânduit sa vă întâlniţi.”

26 La M. A. Sălie:

Iar când ea şi-a încheiat stihurile, Şams-an-Nahar spuse altei roabe: „Zi-ne ceva de ascultat.”

Şi aceea îngână un pestref, apoi cântă stihurile acestea:

Nu de vinuri mă îmbăt.

Ci doar de privirea sa;

Legănarea lui în mers Mi-a luat somnul cu ea;

Nu cu vinuri mă desfăt, Doar cu buclele-i m-alin;

Chipul lui strălucitor Îmi e cel mai straşnic vin.

Toată vrerea-mi stă să văd, Vreun inel din părul lui, Şi de-atâta dor amar Minţile mi le pierdui.

Si, după ce auzi stihurile cântate de roabă, Şams-an-Nahar oftă lung, iar stihurile o vrăjiseră. Pe urmă porunci altei roabe să cânte. Şi roaba luă lăuta şi cântă:

Cereasca strălucire în fata lui păleşte;

De apa frumuseţii obrazul lui musteşte.

Şi iată, două umbre pe chipu-i, scrise-n puf Pare că sunt ţesute dintr-al iubirii duh, Văzându-l frumuseţea deodată strigă: „Ah!

E-mpodobit cu însăşi podoaba lui Allah!”

27 La M. A. Sălie, cântecul este altfel:

Dulcii lui obraji îi scaldă Apa lacrimii fierbinte.

Foc e dragostea-i nebuna Care-n inimă se-aprinde.

Când îi eşti alături, plânge Ceasul negru ce desparte, Plânge când este aproape.

Plânge când este departe.

Şi apoi cânta iar:

Noi robi îţi suntem, doamne, tu-ntrupare De frumuseţi, din creştet la picioare.

Porţi soare-n mâini, iar dinţii-ţi sunt pleiade Tl-e chipul faţa lunii luminate.

Spre cupele din ochii tăi privind, M-am îmbătat de vinul lor cu jind.

Oare nu eşti tu luna plină chiar;

Cea care-ndrăgostiţii-i schimbă-n jar?

Sau eşti cel care viaţă dă ori moarte.

Când te-ntâlneste sau când te desparte?

Allah te-a zămislit numai pe tine Din toate frumuseţile divine.

Tu nu eşti pământean, tu înger eşti Ce-ai coborât din slăvile cereşti!

28 La M. A. Sălie:

De când te-ai dus, mi-e viaţa amară! Ah, de-aş şti Că fi tu, fară mine. La fel vei suferi!

De-aş şti că pentru mine vreodată ochiu-ţi plânge.

Eu ţi-aş întoarce plânsul cu lacrimă de sânge!

29 La M. A. Sălie:

Spun toţi: „Să ai răbdare, apoi şi tihna vine!”

Eu le răspund: „De unde. Când el nu-i lângă mine?

Jurată-i sunt de-a pururi! Cătuşele iubirii Le-a cetluit în suflet sărutul despărţirii!

30 In varianta tradusă de M. A. Sălie, emirul Ali, privind în urmă spre sarai şi spre grădină, rosteşte aceste versuri:

Cu-n tremur slab de mână ne despărţim acum.

Iar mana cealaltă o tăn la piept, sub scrum.

Această întâlnire, vai, de n-ar fi să fie Cea de pe urmă hrană a noastră în vecie!

31 La M. A. Sălie, „pricina” este relatată astfel: „Am ieşit la o vreme ca aceasta întrucât am nişte daraveri cu un ins care îmi datorează nişte bani Mi-a ajuns la ureche că ar vrea să se sfeterescasca cu bunul meu şi am ieşit în seara aceasta ca să vin la el. M-am însoţit cu prietenul acesta al meu, Ali ibn-Bekar, şi am purces încoace, cu gândul că poate avem să dăm de el, dar s-a ascuns şi nu l-am găsit. Şi facem cale întoarsă cu mâinile goale, fară de nimic, şi ne e greu întorsul acum la vreme de noapte, că nu prea ştim pe unde s-o luam. Aşa că ne-am abătut la tine, cunoscându-ţi prietenia şi obiceiele minunate.” „Vă doresc bun venit! răspunse stăpânul casei, şi se strădui să le dovedească toată cinstirea, şi îşi petrecură la el noaptea.”

32 La M. A. Sălie: „Trimise după cântăreţe şi lăutari şi, când aceştia veniră, se aduseră mâncăruri şi băuturi, şi îşi petrecură ziua mâncând, bând şi veselindu-se pana seara. Pe urmă se aprinseră făcliile şi, printre ele, începură să se preumble pocalele prieteniei şi să se desfăşoare taifasul; şi le era bine, iar una dintre cântăreţe luă lăuta şi versui:

Ah, mă străpunse vremea cu-a ochilor săgeată, Şi pier lăsând în urmă tot ce-am iubit vreodată!

La soarta nemiloasă dania mea-i firavă, Şi nu mai pot ca-n vremuri s-o-nfrunt fară zăbavă!”

33 La M. A. Sălie: „… iar după aceea rosti:

Ceea ce nu-mi va fi dat sade scris în palma ei.

Şi ce-i scris în palma ei sfarmă rosturi şi temei.

De-ale ochilor săgeţi se temea, şi spaimei sale Pusu-si-a, s-o apere, o mănuşă grea, de zale.

Vraciu-mi cercetează mana; eu îi spun cu glas amar: „Răul meu e-n suflet, măna n-o mai cerceta-n zadar!”

După umbra care-a fost şi care s-a dus, strigam: „Unde e, Allah? Nu pot nici s-o uit şi nici s-o am!”

Ars de sete de-aş fi fost altcândva, în foc arzând.

Şi de mi-ai fi spus: „Nu bea!”, eu n-aş fi băut nicicând.

Ploi de mărgărinte curg din narcişii nălucirii, Dinţii-n palme îşi înfig, ca de sânge, trandafirii.”

34 La M. A. Sălie, mai întâi se cântă stihurile acestea:

Icoana ta o port în suflet, şi numele ţi-l port pe buze;

Mi-e plină inima de tine – vai unde, unde, unde pleci?

Trec zilele vieţii-n goană, şi din pojarurile-apuse Rămânem numai cu mâhnirea de-a nu ne mai vedea în veci.

35 La M. A. Sălie se redă scrisoarea în întregime:

Are să-ţi spună solul meu mai mult decât aceste şire.

Ceea ce el are să-ţi spună va ţine loc de întâlnire.

Îndrăgostita chinuită de lângă care ai plecat Stă cu privirile pierdute şi sufletul întunecat.

Mă-ncerc să stau neabătută la câte inima-mi indura.

Ci tare greu se prăvăleşte cumplita soartei lovitură.

Fii fericit! şi niciodată să nu mă dai uitării grele!

O, de-ar fi scris ca nu de-a pururi să te ascunzi privirii mele!

Vai, ce bolnav şi slab eşti, uite! De mine, dacă vrei a şti Cum sunt; priveste-aceste lacrimi pe care le presar aci!

Şi mai departe: Nu cu degetele îţi scriu scrisoarea şi nu cu graiul îţi grăiesc. Daca e să-ţi spun pe scurt, ochii mei nu mai ştiu ce e somnul, iar inima mi-e apăsată de gânduri. Şi e de parcă niciodată nu m-aş fi bucurai de sănătate, şi nicicând nu m-aş fi despărţit de mâhnire, şi ca şi cum nicicând nu aş fi văzut vreo privelişte frumoasă, şi nicicând în viaţa mej nu aş fi petrecut vreo zi fericită. Parcă aş fi plămădită numai din iubire şi întocmită numai din mâhnire şi din dureri; boala mi se perinda şi chinul meu sporeşte. Şi mare mi-e chinul, iar dorul mi se zbate în inimi, precum spune poetul:

Inima mi se-nchide, iar gându-mi se deschide;

Privirea-mi rătăceşte, dar trupu-i ostenit;

Puterile mă lasă, aleanul mă ucide;

Mi-e mintea tulburată, iar sufletu-a-mpietrit!

Şi să ştii că plânsetele şi suspinele nu sting pojarul durerii, da il topesc pe bolnavul chinuit de jalea despărţirii. Şi mă alin rostind mereu vorba: revedere. Ce minunate sunt spusele din stihurile:

Când nu-i găseşti iubirii alean la nici un dor.

Zadarnic il mai cauţi prin soli şi prin scrisori!

36 La M. A. Sălie, răspunsul este dat în stihuri:

Şi alţii-au ars în flacăra iubirii Şi-n chinul ca de moarte-al despărţirii.

Dar ce simt eu, în inimă-mi arzând, N-am mai văzut, nici auzit, nicicând.

Precum spune poetul:

Îndur ce nici Leila şi nici Kais nebunul N-au indurat, iubindu-se, niciunul!

Eu nu fug după fiare prin pustie, Dar nebunia e tot nebunie!

37 La M. A. Sălie, Abalhassan îşi începe expunerea cu versuri:

Am plâns de bucurie ades, când laolaltă Cei dragi şedeau în preajmă-mi, cu inima lor caldă.

Azi de cei dragi m-alungă pe drumuri neagra soartă, Şi plâng de jalea care printre străini mă poartă.

38 La M. A. Sălie, ben-Bekar îşi întăreşte nedumerirea cu versurile:

De i-aş fi spus vreodată să mă lase, Ce-ar mai fi plâns cu lacrimi mincinoase!

Dar iată-acum eu lacrimi vărs şirag Şi mă topesc de dorul celui drag.

39 In varianta tradusă de M. A. Sălie, aici istorisirea este mai amplă, insa vrednice de reţinut nu sunt decât scrisorile dintre Şamsennahar şi Ali, transmise prin roaba preferată.

Iată scrisoarea trimisă de Şamsennahar:

Solul la mine-a venit să-mi spună de dragostea ta, Ştiam eu, bine ştiam, că nu e, vai, nu e asa!

Şi nu bucurie-am trăit, ci mare durere-am avut.

Căci solul acela minţea, aşa cum prea bine-am ştiut.

Află, o, stăpâne al meu, că eu nu cunosc pricina pentru care nu îmi mai scrii nimic, şi că dacă tu te dovedeşti crud, eu îţi răspund cu supunere iar dacă dragostea ta s-a stins, eu mă hrănesc cu acea dragoste, fara a lua seama că ne eşti departe. Eu rămân faţă de tine precum a spus poetul:

Ciuda ţi-o-ndur; cruzimea-ţi rabd; mâniei tale mă închin;

Cere-mi – şi-ţi dau; spune – şi-ascult; poruncă dă-mi – şi rob îţi sunt deplin.

Iată şi răspunsul lui Ali:

Scrisoare n-am avut prin cine-ţi scrie.

Căci solul nostru n-a mai vrut să vie.

Găseşte tu un alt sol, mai cuminte.

Şi mai cu seama care nu ne minte!

40 In varianta lui M. A. Sălie, emirul Ali, mâhnit de veselia pe care o arata faţa lui Amin, bucurie a cărei cauză nu o cunoştea, rosteşte următoarele versuri:

De jalea mea el rade, când mă vede De-ar şti ce-i doru-ar plănge-acum la fel.

Doar chinuitul de-a iubirii sete Pricepe chinul altuia ca el.

Şi plâns, şi chin, şi geamăt şi suspin.

Celei ce-o port în suflet le închin!

Mi s-a înfipt în piept şi nu mai pleacă.

Icoana ei precum un lanţ mă leagă.

Şi nici nu vreau decât s-o plâng în veac.

Şi-altceva nici nu am pe lume drag!

41 La M. A. Sălie, primele două strofe, mult deosebite, constituie un prim cântec:

Nici somnul nu-l mai ştiu, de parca m-am logodit cu nesomnia, Şi zac de parcă boala toată asupră-mi şi-a trimis mania.

0, daca-aş fi ştiut, iubite, că am să te mai văd cândva, Aş fi murit de fericire şi-aş fi-nviat sub gura ta!

După care Şamsennahar cântă celelalte trei strofe ca pe un cântec deosebit.

42 Pentru musulmani, sinuciderea este un păcat capital, întrucât, după doctrina islamică, sufletul drept-credinciosului este proprietatea lui Allah şi nu i-a fost dat omului decât temporar, spre a-i sluji pe pământ. Aşa, încât cel care îşi ia zilele atentează asupra unui bun al lui Allah şi săvârşeşte un păcat ce nu mai poate fi ispăşit în timpul vieţuirii sale pe pământ.

43 La M. A. Sălie, Ali ben-Bekar îşi completează lamentaţiile cu versurile Indrăgostitu-şi varsă în lacrimile-amare Mâhnirea care-i arde şi suflet şi răbdare.

Şi taina ce-o strânsesem în sufletul mâhnit O risipeşte ochiul în lacrimă topit.

44 La M. A. Sălie, versurile diferă:

După alinturi, cânturi şi iubire, Sosi degrabă neagra despărţire.

Cumplita noapte neagră ne desparte.

Ne-om mai vedea vreodată pân la moarte!

Amarul morţii-o clipă-i – şi s-a dus!

Ci doru-i parcă fară de apus.

Ah, dacă-am fi ajuns la acel ceas Când despărţirea-i doar un bun-rămas!

45 La M. A. Sălie. Versurile se deosebesc întrucâtva:

Ah, dragostea mă striga, iar eu i-ascultam chemarea -

Pe obrazu-mi lacrima îşi scria cu foc pierzarea.

Şi iată că lacrima îmi dă dragostea-n vileag:

Taina mi-o dezvăluie, tăinuieşte ce mi-e drag.

Cum să-ţi ascunzi dragostea, focu-n taină mistuit?

Dă-n vileag privirea mea clocotul nemărginit.

Moartea o-ndrăgesc de-acum, când iubirea piere-n vânt.

Oare ce va mai iubi. Când eu iată nu mai sunt?

46 La M. A. Sălie, încheierea poveştii este puţin altfel:

După care roaba îi spuse giuvaiergiului: „Mă rog ţie, în numele lui Allah! În ziua când are să vină alaiul lui Ali ben-Bekar mort, să-mi dai de ştire ca să pot să vin şi eu la înmormântarea lui.” Şi el îi răspunse: „În ceea ce mă priveşte, tu poţi să mă găseşti oricând vrei; da în ceea ce te priveşte, eu unde să te găsesc şi cine să ajungă la tine acolo unde te afli tu?” şi roaba îi spuse: „După ce a murit Şams-an-Nahar, emirul drept-credincioşilor a dat slobozenie roabelor ei, din chiar ziua morţii, şi tot aşa şi mie, odată cu celelalte; şi ne găseşti lângă mormântul ei, în cutare loc.” „Şi mă ridicai, spuse giuvaiergiul, şi mă dusei la mormântul frumoasei Sums-an-Nahar, şi il văzui, şi pe urmă plecai în drumul meu, şi aşteptai înmormântarea lui Ali ben-Bekar, până ce sosi alaiul.

Şi toţi locuitorii Bagdadului ieşiră să-l însoţească la mormânt, şi eu ieşii dimpreună cu ei, şi o văzui şi pe roaba aceea printre femei, da ea era mai deznădăjduită decât toate. Şi nu s-a pomenit în Bagdad înmormântare mai falnică decât aceea, şi noi mergeam în mare înghesuială, până ce am ajuns la mormânt, şi l-am îngropat întru mila lui Allah Preamăritul.

Şi de-atunci mă duc întruna la mormântul lui şi al frumoasei Şams-an-Nahar, spuse giuvaiergiul. Şi iată povestea lor, pomencască-i Allah pe amândoi!”

47 In traducere: Luna Veacului.

48 La M. A. Sălie, se adaugă următoarele versuri:

Când s-a ivit el, firea a strigat:

Slăvit să fie cel ce l-a creat!

Pe-ntreaga frumuseţe-i domn deplin, Şi-i se supune fară de suspin.

Iar mierea gurii lui, să iei aminte:

E un şirag de mândre mărgărinte!

A lui e toată-a firii strălucire.

Şi toţi cei ce-l privesc îşi ies din fire, Căci frumuseţea pe obrazu-i scrie: „Nu-i altul mai frumos, nici n-o să fie!”

49 Despre îngerii Harut şi Măruţ se spune în Coran (cap. II, v. 96): „Ei demonii îi învaţă pe oameni magia şi ştiinţa care au coborât de sus asupra celor doi îngeri de la Babel, Harut şi Măruţ.” Există multe comentarii şi supoziţii – destul de confuze – despre aceşti doi îngeri „căzuţi în păcat”, unii comentatori însă cred că nu erau decât doi oameni cărora li se spunea îngeri datorită frumuseţii lor răpitoare.

50 Tagut este unul dintre numele date diavolului ca ispititor; în Coran (cap. II, v. 250) se spune: „Necredincioşii nu au alţi îndrumători decât pe Tagut. El îi va conduce din lumină în beznă şi vor fi daţi flăcărilor, unde vor rămâne în veci.”

51 In varianta tradusă de M. A. Sălie, este cu totul altă poezie:

Jur pe surâsul gurii sale, şi pe obrazu-i fraged jur.

Şi pe săgeţile pe care privirea lui le-azvârle-n jur, Pe soldurile-i legănate, pe ochiu-i strălucind focos.

Mă jur! Şi jur pe albul frunţii fi păru-i negru mătăsos.

Şi pe sprâncenele-i cu care intregu-mi somn l-a alungat Şi mi-e stăpân ce-mi porunceşte a-i fi de-a pururea plecat;

Pe trandafirul feţei sale, pe puful ca un mirt în soare.

Pe zâmbetu-i mă jur. Pe dinţii-i şiraguri de mărgăritare;

Pe gâtu-i ca o unduire, şi pe statura-i scrisă-n dor.

Pe rodiile date-n pârgă la pieptul lui strălucitor.

Mă jur pe coapsele-i rotunde ce tremură în mers trufase.

Pe amăgirea fară seamăn a şoldurilor lui gingaşe.

Mă jur pe pielea-i de mătase, pe tinereasca-i agerime.

Pe frumuseţea care-l scaldă cu apa ei în întregime.

Pe mâna-i darnică apururi. Pe setea după adevăr A limbii lui, pe spiţa-i naltă cu nesmintite aşezări;

Şi însuşi muscul, jur că nu e decât mireasmă-a gurii lui.

Şi că suflarea lui ca ambra sfinţeşte boarea vântului.

Nici soarele slăvit nu poate cu el să se asemuiască.

Iar luna-i doar o tăietură din unghia-i vrăjitorească.

52 La M. A. Sălie, versurile sunt întrucâtva altfel:

Cel amăgit de-o dezmăţată Scăparea n-are să-şi mai vadă.

De şi-ar zidi cetăţi şi-o mie Durate-n fier din temelie!

Degeaba şi le va zidi, Că tot nu-i vor putea sluji!

În jugul dragostei trag toţi -

Fie-nţelepţi, fie netoţi.

Cu degete sulimenite.

Cu dragi cosiţe împletite, Cu ochii daţi cu suliman Ne dă să bem amar şi-alean!

53 La M. A. Sălie, Kamaralzaman nu citcază decât două poezii, altele decât cele din varianta tradusa de Mardrus:

Daca mă întrebi de femei, eu pot să-fi răspund cu temei.

Căci sunt îndestul de păţit şi-n totului tot lămurit.

Bărbatul cu părul cărunt şi fară avere la fund.

Acela zadarnic socoate să afle iubirea lor, frate!

Iar un alt poet a spus:

Să nu te-ncrezi în femei – iată-o vorbă cu temei.

Vai de-un tânăr ce se-ngână să le dea frâul pe mănă;

Ele n-au să-i dea răgaz să se-nalţe nici cu-n pas, De-ar trudi el mii de ani spre-al ştiinţelor liman.

54 La M. A. Sălie se adaugă:

Şi ochii lui vărsară lacrimi, şi rosti aceste stihuri:

E lungă noaptea mea şi neagră, iar bârfitorii-au aţipit.

Mi-e sufletu-necat de spaime, acuma când ne-am despărţit.

Şi noaptea-i încă şi mai lungă de-atâtea griji ce-mi sparg pereţii -

Oare ai să mai vii vreodată, lumină scumpă-a dimineţii?

Şi spusele altuia:

Când am văzut mijindu-şi ochii Pleiadele a somn, şi când Luceafărul părea s-adoarmă şi el, din pleoape tremurând.

Iar Ursa-şi trase vălul negru de pe obrazul ars de vânt Am priceput că zorii zilei se vor ivi curând, curând.

55 La M. A. Sălie se adaugă:

Iar apoi ochii lui şuvoiră de lacrimi şi începu să plângă pentru cele săvârşise. Cu sufletul mohorât şi cu inima sfâşiată, se căia până peste măsură de felul cum se purtase cu tătâne-său, şi prociti:

Tânărului moartea-i vine dintr-a capului prostire.

Pe când vârstnicul nu piere chiar de calcă strâmb cândva;

Căci greşeala gurii-aduce iute-a capului pieire.

Pe când un picior becisnic se mai poate vindeca.

56 Deoarece nopţile precedente nu sunt decât de câtevaa rânduri în textul arab, am suprimat împărţirile pentru a nu întrerupe prea des povestirea prea din scurt. De aici încolo se va proceda la fel ori de câte ori se va ivi aceeaşi situaţie (n. ed. fr.)

57 La M. A. Sălie traducerea este mai exacta: „… şi se îndreptă către ceruri, ca să tragă cu urechea pe furiş” – explicându-se în notă că: „După o credinţă arabă, ginnii zboară uneori la cer ca să asculte pe furiş discuţiile dintre ingeri şi să afle astfel viitorul oamenilor.”

58 In mitologia arabă, pământul este învăluit de şapte ceruri, aşezate unul peste altul. Pământul însuşi este alcătuit şi el din şapte pământuri, cel pe care locuim noi fiind „pământul de sus” şi care se află în contact cu „cerul de jos”.

59 La M. A. Sălie:

        …Şi desăvârşit a zugrăvit-o cel care a spus:

Când păru-n noapte şi-l desface-n trei, Pare că patru nopţi îşi dau temei;

Iar chipu-i, când sub lună se arată.

Pare că două luni lucesc deodată.

60 La M. A. Sălie, se adaugă: „Jar mâinile ei amândouă, rotunde şi lucitoare, sunt precum a spus despre ele poetul cuprins de iubire:

Iar mâinile-i, de n-ar avea brăţări.

Din mâneca ar curge ca un izvor spre mări!”

61 La M. A. Sălie se adaugă:

        …precum spune limpede gureşul poet:

O, inimă, să nu te-ndrăgosteşti de-o frumuseţe numai, ia aminte!

Să nu i te închini doar uneia, pierzându-ţi pentru ea întreaga minte!

Ci toate frumuseţile din lume iubeşte-le, şi vei vedea prea bine Că, dacă pleacă una, va veni o altă frumuseţe lângă tine.

Iar un altul a spus:

Şi privind cum dorm tihnite două frunţi frumoase-alături.

Eu pleoapele-mi uimite le-aş fi aşternut drept pături.

62 La M. A. Sălie este o altă poezie:

Ce-mi pasă de clevetitorul ce te defaimă necurmat?

Cum să m-alin când tu eşti pururi un ram mlădiu şi fermecat?

Ah, ochiul tău, sulimenitul, cu vraja-i gata de măcel, Trezefte dragostea uzrită* atunci când te privqte el!

Privirile-ţi ca de turcoaică sfaşie inimi mai avan Decât tăişul ca de fulger al aprigului iatagan!

Vai, ele mi-au supus grumazul sub greul dragostei amare -

Cămaşa ei de zale-mi pare, vai, mult prea mare, mult prea mare!

Iubirea mea fată de tine, doar ea se zbuciumă în mine, Iar dragostea fată de alţii e prefăcută, ştii tu bine!

De-aveam o inimă asemeni cu sufletu-ţi, as fi acum Mlădie ca faptura-ţi dulce şi străvezie ca de fum.

O, lună-a cerurilor! toată lumina ta strălucitoare Menită-i să se dăruiască întregii lumi din zare-n zare.

Mă întrebau defăimătorii cu gură rea: „Dar pentru cine Tot plângi?” iar eu le-am dat răspunsul: „E cetluită taină-n mine!”

O, inimă prea aspră, iată, priveşte şoldurile sale:

Ia pildă dulcea moliciune a lor, şi fii şi tu mai moale.

O, crunt emir al frumuseţii, sprâncenei tale-ncondeiate Şi ochilor, amăgitori, puţin le pasă de dreptate.

Mint cei ce spun că frumuseţea-n Iusuf** s-ar fi-ntrupat cândva -

Ah, câţi Iusufi se întrupară de-a valma-n frumuseţea ta!

Toţi ginnii când îmi ies în cale, de spaimă ochii-abia-şi ridică -

Ci mie, când te văd, îmi sare deodată inima de frică!

Iar când mă duc de lângă tine, mă străduiesc să nu mă vadă Pizmaşii – ci cât voi fi-n stare să scap de neagra lor iscoadă?

Ah, negre-s buclele-i! Şi fruntea frumoasa cum o alta nu-i!

Şi ochii-i vrăjitori, şi boiul mlădiu – vrăjitoria lui! (*Uzriţii – adică membrii tribului Benzi-uzra – erau vestiţi pentru credinţa şi pentru puritatea lor în dragoste. **Iusuf este numele arabizat al preafrumosului Iosif din Biblie.)

63 La M. A. Sălie, efritul Dahnaş „prociteştc” următoarea casidă:

Sunt hulit pentru iubirea care toţi mi-o cred sminteală.

Ci vă spun că hulitorii se înşală, se înşală!

Dăruie-i prietenie celui care te iubeşte!

De-l alungi, are să moară, biet de el, fară nădejde!

Lacrimile mă sugrumă, iar iubirea grea mă frânge.

Parcă de sub pleoape-mi curge numai sânge, numai sânge.

Nu, să nu te miri de câte-ndur de dorul tău prăpăd!

Miră-te că-s încă-n viaţa şi atunci când nu te văd!

Să n-am parte de iubire, de-ţi nutresc spurcate gânduri!

Fie-mi dragostea urgie, sufletu-mi zvârlit în vânturi!

Şi apoi şi stihurile poetului:

Pustie-i tabăra lor, iată, şi-s corturile-n vale sparte.

Eu mor, iar cel ce mă ucide e prea departe, prea departe.

Şi nu de vin, ci de iubire sunt beat. Şi lacrimile iar Ţâşnesc, la cantul ce se pierde al vrednicului cămilar.

De dragoste ardeam, şi încă mai cred cu-ntreagă străşnicia Că numai în Budur slăvită îmi voi găsi eu bucuria.

Nu stiu de care dintre cele trei mari necazuri să mă tângui Ci să le-nsir, ca să se ştie de fiecare cât de-adâncu-i:

Întâi sunt ochii-i, iatagane! Apoi e boiul cel subţire Ca sulita! Şi-apoi e claia de bucle mai presus de fire!

Am întrebat de ea de-a rândul nomazi cu turme la păşune Şi târgoveţi de pe la târguri, ci iată că ea îmi spune: „Mă vei găsi la tine-n suflet, întoarce-ţi ochii şi pătrunde În sufletu-ţi!” Şi strig cu spaimă: „Dar unde-i sufletul mai, unde?”

64 La M. A. Sălie:

Şi meridul Kaşkaş se uită la ei şi se minună de frumuseţea lor şi, alungându-şi privirile spre flăcău şi spre copilă, se întoarse către Maimuna şi prociti stihurile acestea:

Pe cei ce se iubesc iubeşte-i, şi las’ să geamă hulitorii, Că hula lor nimic nu poate când dragostea şi-arată zorii.

Şi n-a ivit Allah pe lume privelişte mai minunată Decât într-un crivat, alături, iubindu-se-un flăcău şi-o fată;

Învăluiţi de-al frumuseţii şi-al tinereţilor poclad, Îşi fac din mâinile lor perne şi dorm în somn îmbrăţişat.

Când inimile îndrăgite îşi lasă dorul să le lege, Zavistnicii-n zadar defaimă, şi bat zadarnic fierul rece.

Din ei de ţi-e prieten unul, e un prieten strălucit!

Cu el trăieşte laolaltă şi ai să fii un fericit.

Cat despre cei care defaimă iubirea şi pe-ndrăgostiţi.

Poţi oare zvidui vreodată pe nişte inşi beteşugiti?

O, Doamne-al meu Preamilostive, dă-mi fruptul marii bucurii De a mă desfăta alături de nurii lor măcar o zi!

65 La M. A. Sălie:

        …precum a spus despre ea poetul:

Făptura ei fără de seamăn patru minuni în sine strânge Cu care inima-mi sfâşie şi îmi aprinde foc în sânge:

Lumina frunţii, noaptea neagră din păru-i revărsat şi moale, Bujorii din obraji şi blândul surâs din coiful gurii sale.

Şi iacătă şi spusele altuia:

Strălucitoare-i precum luna, şi-i ca o salcie mlădie!

Privirile-i ca de gazela-s! Suflarea-i muşc ce-abia adie!

Şi-mi pare că aleanul însuşi de inima-mi s-a-ndrăgostit, Încât când nu-l mai simt mă doare şi-l vreau în mine, înzecit!

66 La M. A. Sălie:

        …şi pe care erau învârstate de jur-împrejur stihurile acestea:

Nu, n-am să-mi uit făgăduiala dată, Cât de departe am să fiu vreodată!

Fii bun cu mine, doamne. şi te-ndură!

Şi te sărut, stăpăne-al meu, pe gură!

Şi pe Allah mă jur ‘naintea ta:

Chiar dacă pleci, eu nu mai pot pleca!

67 La M. A. Sălie:

Şi apoi îşi ridică privirile spre tatăl său. Şi lacrimile îi şiroiră din ochi şi-i curseră pe obraji, şi prociti:

Dacă-am greşit faţa de tine vreodată, şi de-am săvârşit Nevrednic lucru, în căinţă curată m-am învăluit.

Se cade-a fi iertat cu milă greşelnicul, când se căieşte Şi când smerit îşi pleacă fruntea şi-a asculta făgăduieşte!

68 La M. A. Sălie, sultanul îşi întăreşte spusele cu următoarele versuri:

Nădăjduiesc că poate soarta va-ntoarce frâul vrerii-amare -

Şi vor aduce şi vreun bine, vai, vremurile viitoare!

Un ajutor de oareunde poate că va schimba talazul, Că-asa a fost de când e lumea: nu tine pururea necazul!

69 La M. A. Sălie, aici naraţiunea este mai amplă: „Şi Kamaralzaman, întorcându-se către părintele său, rosti următoarele stihuri:

Când dragostea ta-i amăgire doar, Măcar în somn arată-mi-te iar!

Ci toţi îmi spun: „Cum poţi s-o vezi în vis, Când ochiul tău stă pururea deschis”

Şi Kamaralzaman, după ce îi spuse părintelui său stihurile acestea, începu să plângă, să se jeluiască şi să ofteze din adâncul inimii junghiate, şi prociti stihurile:

Temeţi-vă de ochii săi – puterea lor e vrăjitoare:

Cel săgetat de ei cândva nici o scăpare nu mai are:

În mierea vorbelor ei dulci să nu vă-ncredeţi, că vă minte.

Cu focul lor amăgitor îmbata inimă şi minte!

Ah, de-ar atinge trandafirii cu mângâiosul ei obraz, Zavistnici trandafirii-ar plânge cuprinşi de ciudă şi necaz!

Iar dacă vântu-n zbor ar trece prin preajma ei, s-ar îmbăta De-ameţitoarele miresme pe care le revarsă ea!

Plâng salbele, iar cingătoarea cu geamăt jalnic se îngâna, Când tac brăţările-atărnate cu drag la fiecare mână.

Lănţugele de la picioare ar vrea să-i urce sus, cercei -

Şi-ntreaea-i taină s-o destaine în ochii mari ai dragostei;

Voi mă huliţi că în iubire sunt orb şi pier ca-ntr-un prăpăd -

Au la ce bun mi s-au dat ochii dacă nu pot pe ea s-o văd?

Defăimătorilor, zadarnic mă amăgiţi fară ruşine:

Îşi pleacă fruntea căpriorul, răpus de dor că ea nu vine!

Iar când îşi isprăvi de spus stihurile, vizirul grăi către sultan: „O, sultane al veacurilor şi al vremurilor, până când ai să tot şezi aşa lângă feciorul tău, departe de oşti? S-ar putea să se rocoşcască rosturile împărăţiei, dacă te prea depărtezi de mai-marii domniei tale! Cel înţelept, dacă are mai multe răni pe trup, se cade să se lecuiască mai întâi de rana cea mai primejdioasă; încât, după chibzuinţă mea, se cade să-l muţi pe feciorul tău de aici la saraiul dinspre mare, unde să poţi a te sihăstri împreună cu el. Iar în ceea ce priveşte divanul judeţelor şi al ocârmuirii, să-ţi hotărăşti două zile din săptămână – joia şi lunea – când să poată a veni la tine emirii, vizirii, dvorenii şi dregătorii împărăţiei, precum şi ceilalţi, oştenii şi supuşii, care să-ţi înfăţişeze jalbele lor, iar tu să le împaci pricinile, să judeci, să căftăneşti şi să mazileşti, să slobozeşti şi să popreşti. Iar în celelalte zile ale săptămânii să stai cu feciorul tău.”

70 La M. A. Sălie:

Şi pe urmă Sitt Budur, când tulburarea şi patima-i sporiră, iar dragostea şi nebunia o aduseră la capătul puterilor, începu să verse lacrimi şi rosti aceste stihuri:

Iubitule, o, luna mea cea crudă!

Gândind la tine, noaptea mea-i doar trudă!

Şi zac de dor, şi-n pieptul meu se zbat Pojaruri cum nu ard în nici un iad.

Mă mistuie a patimii orânda.

Şi ochiul ei de foc îmi stă osânda.

Pe urmă oftă şi iarăşi prociti:

Mă plec cu-nchinăciune spre cel mult îndrăgit, Saraiul lui răvnescu-l cu ochiul chinuit!

Închinăciune ţie – şi nu de bun-rămas -

Ci ca o bucurie de fiecare ceas!

Mi-e tare dor de tine, de cerul ţării tale Ci iată-mă-s departe şi mă topesc de jale.

Şi, când isprăvi de spus stihurile acestea, Sitt Budur se porni pe planşete până ce i se topiră ochii şi i se îngălbeniră obrajii, şi aşa îşi petrecu trei ani.

71 La M. A. Sălie:

Şi o podidiră lacrimile şi prociti stihurile acestea:

Mai pot trăi eu făr-acel gazel, Când inima-mi pasune-i pentru el, Şi-ndrăgostitu-mi sânge nu e-n stare Nimic, când chinul sângeră şi doare?

Cu ochii-l văd, cu gândul lui gândesc, Şi una sunt cu el, şi-l întregesc.

Săgeţile din ochii lui se-nfig În inima mea, şi eu pier, şi-l strig!

Oare voi mai avea pe lume parte Să-l văd, măcar o dată, pân’ la moarte?

Zadarnic taina-mi zăvorăsc, căci dorul Mi-l vede-n lacrimă iscoditorul, In mine-l simt – da el departe-i tare;

Doar gândul mi-l apropie prin zare.

72 La M. A. Sălie:

        …iar Sitt Budur rosti accstc stihuri:

Năluca ta umblă prin gândul meu mereu, Măcar că drumul este lung ţi greu.

Doar gândul mi te-aduce îndărăt Dar cum să vezi cele ce nu se văd?

Lumină-a ochilor, mei, stai cu mine Dacă te duci, mă laţi fară lumine!

73 La M. A. Sălie, această casidă sună oarecum altfel:

Te văd că eţti tulburat şi că gemi de dorul greu, Şi că frumuseţile-i vrei să Ie slăveşti mereu.

Oare de iubire zaci, ori săgeţi te săgetară?

Suferinţe-atâtea dă rana de săgeată doară!

Dă-mi să beau nebunul vin, ţi-apoi cântul să-ţi ascult De Tanum şi ar-Rebab şi Suleima de demult.

Soare-al viţelor de vie, fundul cănii-i steaua ta Răsăritu-i mână-ţi tare, iar apusu-i buza mea!

Ii tem până şi camăta când pe soldu-i se răsfrânge Şi-n alinturi de mătase trupul mlădios i-l strânge.

Şi pocalu-l tem, cel care numai ca să-mi facă-n ciudă, Dezmierdat de răsuflarea-i, buza dulce i-o sărută.

Nu din vreun tais de armă nemiloasa moarte-mi vine.

Ci privirea-i ucigaşa şi-a înfipt săgeată-n mine.

După-o despărţire, iat-o, ea-i cu degete vopsite, Parcă-n sânge de smeoaică i-ar fi fost sulemenite!

Şi îi spun: „Când sunt departe, tu te dai cu suliman!

E nebun cel ce iubeşte! Dragostea e lat viclean!”

Şi-mi răspunde (si în suflet jar nestins, de bucurie.

Pune spusa ei aprinsă de-a iubirii mărturie): „Ah pe viaţa ta mă jurui, nu sunt cu bennea vopsite!

Nici minciună, nici trădare nu-s în pieptul meu, iubite!

Când ne-am despărţit, vai, palma, degetele, mâna-mi toată Parcă le-ai fi smuls din mine, şi-am pornit să plâng deodata Nu cu lacrimi, ci cu sânge, iar când mi le-am şters, asa Mi-au rămas, şi iată-mi mâna parcă-i dată cu bennea!”

Dragostea-mi s-o plâng atunci, dacă as fi fost în stare, Sufletu-mi s-ar fi topit de căinţele amare.

Ci tot ea zbucni în plânset, şi plânsei şi eu apoi – „Tu ai plâns întâi – îi spun – eşti întâia dintre noi!”

Pentru dragostea ce-i port să nu mă certaţi. Vă jur.

Doar iubirea m-a răpus, chinurile ei le-ndur!

După chipu-i plâng pierit, invăscutu-n frumuseţi.

Nici la persi, nici la arabi nu-i un altul mai de preţ.

Inţeleaptă-i ca Lucman, ca Iusuf e de frumoasă.

Cântăreaţă ca David, ţi ca Mariam duioasă.

Ci ca Iacov eu suspin, ca Iunus sunt chinuit.

Doborât ca Iov, pustiu ca Adam* cel izgonit.

Dar pe ea n-o osândiţi! De-am să mor, atâta doar S-o-ntrebaţi:

— Cum de-ai putut să-i faci sângele pojar? (*Lucman este un fel de Esop legendar al arabilor; Iusuf este losif cel frumos din Biblie, David, Mariam – Fecioara Maria – Iacov, Iunus – lona, Iov şi Adam sunt cunoscutele personaje din Biblie.)

74 La M. A. Sălie:

Şi pe urmă îi istorisi de la început până la sfârşit toate câte se întâmplaseră cu domniţa Budur, şi îi dezvălui dragostea ei fară de margini faţă de el. Şi îi spuse: „Toate câte s-au petrecut cu tine şi cu tatăl tău s-au petrecut şi cu ea şi cu tatăl ei. Neîndoielnic că tu eşti iubitul ei, şi că ea este iubita ta. Încât întăreşte-ţi cugetul şi fă-ţi inima bărbată, că am sa te duc la ea şi aveţi să fiţi în curând laolaltă. Şi voi face cu voi întocmai precum a spus poetul:

Când se despart doi care se iubesc.

Şi despărţirea nu mai ia sfârşit.

Iubirea lor eu am s-o împletesc Cum se îmbină foarfeca-ntr-un nit!”

75 La M. A. Sălie, răspunsul este mai amplu: „O, fiul meu, de o mie de ori fie binecuvântată ziua care ţi-a dat puterile îndărăt! Mă învoicsc cu plecarea ta, dar să nu înnoptezi pe acolo decât numai o noapte, iar mâine să te întorci şi să mi te înfăţişezi: că tu ştii ca viaţa nu îmi este dragă decât cu tine, şi nici nu îmi vine să cred că te-ai zviduit. Tu eşti pentru mine întocmai cum a spus poetul:

Şi daca-aş avea în dar chilimul lui Suleiman, Ori blaga Hosroilor, toate mi-ar părea în van.

Şi n-ar preţui nici cât o aripă de ţânţar De n-aş putea să te văd sau să te văd doar arar”

76 La M. A. Sălie:

        … Şi spuse: „Pe Allah! mă rog ţie să nu stai departe mai mult decât numai o noapte pentru mine somnul din noaptea aceasta are să fie de lipsă, întrucât întocmai cum a spus poetul:

Şederea lângă ţine-i desfătul desfătării.

Şi chinul chinului e să te stiu depărtării.

Sunt jertfa ta! Iubirea ce-ţi port, de-i un păcat, Mi-e fară de măsură păcatul încercat.

Au şi tu arzi cu mine de-al dragostei amar?

Că eu mă mistui, bietul, în iadul de pojar!”

77 La M. A. Sălie. Kamar-az-Zaman rosteşte aici următoarele versuri:

Vei fi crudă cu acel ce nu te-a putut uita?

Pe cel care te-a dorit oare il vei alunga?

Să n-am parte de noroc dacă-am să-ţi înşel iubirea!

Iar daca am să te mint, fie-mi parte despărţirea!

Vină n-am, încât nu ai pentru ce să-mi porţi mânie.

Iar de-s vinovat, căit vin ca să mă închin ţie!

O minunea-a sorţii-ar fi să mă dai acum la spate.

Măcar că al vremii zbor plin e de minuni ciudate!

78 La M. A. Sălie, înainte de a răspunde, Kamaralzaman „prociteşte” şti hurile acestea:

Sunt ştiutor, şi iacă, nu mai ştiu Să-i zugrăvesc mijlocul cilibiu.

Iar vorbele-mi cu toatele apun, De nu mai ştiu acum nimic să spun.

De-aş zice că e soare – nu e soare, Că-n ochii mei nu are scăpărare!

Şi-i pururi vie frumuseţea ei, Iar eu habar nu am cum e şi ce-i!

Desăvârşita-i frumuseţea toată!

De-ar fi s-o zugrăvească-aşa vreodată, Cel gureş ar rămâne fară gură Şi n-ar putea să-ngaime-o zicătura!

79 La M. A. Sălie, scrisoarca este mai amplă: „Accastă scrisoare este de la acela pe care dragostea l-a topit, chinurile l-au mistuit, mâhnirile l-au îngălbenit, şi a cărui nădejde de viaţă s-a irosit, şi care s-a încredinţat că a ajuns la obştescul sfârşit.

Şi care nu află pentru inima lui, din partea nimănui, nici un ajutor, nici un suflet de prieten iubitor; iar pentru ochiul lui, ce nici noaptea nu s-a închis, nimeni nu aduce un vis – zilele şi le mistuie-n jar, nopţile-n chinul amar şi trupu-i se stinge în sine, şi nici un semn de la cea scumpă nu vine.”

Şi pe urmă scrise stihurile acestea:

Îţi scriu, şi sufletul pe tine te pomeneşte iar şi iar.

Şi ochii mei nu lacrimi varsă, ci rău de sânge ca de jar.

Cămaşa chinului, ţesută din fir de doruri şi mâhniri.

Mi-nvască fară multă milă trupul muncit de amintiri, Eu am hulit cândva iubirea, şi-acum de dragoste-s răpus!

Şi toată vlaga de-altă dată din bietul suflet mi s-a dus.

Ţie mă rog acum: „Ai milă şi te-ndură, şi mă iartă, Că inima mi se sfâşie de câtă dragoste îţi poartă!”

Iar sub stihuri, scrise îngânările acestea: „Lecuirea dragostei e-mplinirea patimii! Cel care de dor se chinuieşte, pe acela Allah îl îndrăgeşte. Cel îndrăgit, dacă pe îndrăgitor îl vicleneşte, nici un folos nu dobândeşte! Nimic nu este mai de preţ cât să-i fii credincios aceluia pe care îl iubeşti fară de folos!”

Şi scrise, iscălindu-se: „De la un îndrăgostit chinuit, zătignit, necăjit, urgisit, de iubire muncit, de patimă bântuit, de dor înrobit, de la Kamar-az-Zaman, fiul lui Şahraman, către cea fară de seamăn în vremile toate, prea aleasa dintre cele minunate, domniţa Budur, copila sultanului al-Ghaiur. Află că mie nopţile mi se trec în nesomnic, zilele mi se zbat în urgie, bolind, iubind, tânjind, ars de jind, năpădit de suspine, plângând neîncetat după tine, frânt de iubire, cu sufletul răpus de despărţire, ros de alean, în lanţul patimei avan, la ospăţul amarurilor mesean! Sunt cel nedormit, ai căruia ochi somnul nu i-a mai învăluit, cel îndrăgostit, cel ale căruia lacrimi nu au mai contenit, cel cu focul inimii nepotolit, cel de pojarul patimii dovedit! „

Şi apoi Kamar-az-Zaman scrise pe marginile scrisorii iacătă ce stihuri minunate:

Adâncă plecăciune îi trimit Celei ce trup şi suflet mi-a robit.

Şi mai scrise:

Măcar vorbă să-mi trimiţi, rogu-te! Din mila ta.

Sufletul meu chinuit poate se va alina.

Pentru dragostea ce-ţi port multă deznădejde-am tras.

Multă jale-a indurat sufletul meu de pripas.

Ocroteste-mi-o, Allah, pe cea care mi-e departe, Dragostea care i-o port am s-o port până la moarte!

Ci iacătă, soarta mea, izbăvindu-mă de rele Mă aduse-ntr-un sfârşit pân’la pragul dragei mele!

Am văzut-o pe Budur în crivatul meu cândva -

Soarele-i strălucitor luna mea o lumina!

Şi apoi Kamar-az-Zaman, pecetluind scrisoarea, scrise la locul cuvenit stihurile următoare:

Tu să-ntrebi scrisoarea mea despre ce calamul scrie -

Are să-ţi arate ea ce durere mă sfâşie;

Măna scrie, iar din ochi lacrimile se adună Şi hârtiei i se plâng de iubirea lor nebună.

Dragostea fară alean ochiu-ndrăgostit ţi-o plânge -

Lacrimile de-ar seca, ar pomi să curgă sânge.

Şi, încheindu-şi scrisoarea, mai adăugă la sfârşit:

Iată, îţi trimit inelul pe care ti l-am schimbat Cu al meu – trimite-mi-l pe cel care ti l-am dat!

80 La M. A. Sălie, domniţa Budur rosteşte următoarele versuri:

Ce chin mi-aduse despărţirea cea crudă de odinioară!

Şuvoi de lacrimi necurmate indureraţii-mi ochi vărsară!

Şi m-am jurat că dacă vremea ne va mai aduna cândva.

În veci n-o să mai pomenească de despărţire limba mea!

Şi iat-o, bucuria! Vine ca o furtună, ca un fum -

Încât de chinul fericirii curg lacrimile iar acum!

Ah, ochi al meu! tu numai plânsul cel fară de răgaz il ştii, De-ntâmpini doar cu val de lacrimi şi suferinţi şi bucurii?

Iar când îşi isprăvi stihurile, Sett Budur se sculă numaidecât şi, proptindu-se cu picioarele în perete, trase zdravăn de zgarda de fier şi şi-o smulse de la gât, iar apoi îşi rupse lanţurile şi, ieşind de după perdea, se aruncă la pieptul lui Kamar-az-Zaman şi il sărută pe gură, cum se giugiulesc porumbeii, şi, îmbrăţişându-l cu dor aprig şi cu patimă, strigă: „O, stăpâne al meu, este aievea ori e vis? Oare chiar ne-a dăruit Allah întâlnirea, după atâta despărţire? Slavă aşadar lui Allah carele ne-a adunat la un loc după ce pierdusem toată nădejdea!”

81 La M. A. Sălie:

Şi îi prociti în vis stihurile acestea:

Mă înspăimântă luna prin negură albind Cu stetele-i de veacuri pe cruguri de argint!

Dă-mi, suflete, putere! Vai, inimă, îndură!

Ţi-au scris cu fierul roşu amarnica arsură!

82 La M. A. Sălie:

        …Şi plânse şi spuse:

Domol, grăbiţii mei. Că largă-i zarea:

Desfătul celor dragi e-mbrăţişarea!

Domol, că soarta-i numai amăgire:

Sfârşit iubirii-i neagra despărţire!

83 La M. A. Sălie, în locul acestor două poezii nu sunt decât următoarele versuri:

De mă-ntrebaţi (când vânt de foc mă bate, Când sufletul ca-ntr-un cuptor se zbate): „Ce ţi-ai dori: un gat de apă-a bea Sau dragostea-ţi s-o vezi?” – eu strig: „Pe ea!”

84 La M. A. Sălie, poezia sună astfel:

Măcar că eu ţineam în taină – ceea ce-ndur s-a dat pe faţă!

Acum în ochii mei nesomnul în bună voie se răsfaţă.

Şi am ţipat când stol de gânduri cădeau asupră-mi din senin: „O, soartă, nu mă cruţi, şi milă nu-ţi este de sărmana-mi viaţă, Când sufletul mi se frământă între primejdie şi chin?

Sultanul dragostei, slăvitul, de-ar fi fost drept faţă de mine.

Nu-mi alunga din pleoape somnul, învăluindu-l în suspine!

Stăpâni ai mei, fie-vă milă de-un biet îndrăgostit silhui!

Sub jugul dragostei amare ajunse-acuma de ruşine Cel cândva mult bogat, iar astăzi sărac cum altu-n lume nu-i!

N-am vrut s-ascult de hulitorii care te defăimau cu ciudă.

Şi-auzul meu din neagra hulă nimic nu a vroit s-audă.”

Spuneau: „De-o frumuseţe goală te-ai îndrăgit” – iar eu, pecete: „Pe ea din toate de pe lume mi-o vreau, nimic nu mă strămută!

Tăceţi, dar! Când te bate soarta, atunci vederea nu mai vede!”

85 La M. A. Sălie, aceasta lungă explicaţie se reduce la un răspuns foarte scurt: „Află că locuitorii de aici sunt toţi nişte magi.”

Este de precizat că pentru musulmani numele de magi (magami, magius) îi desemna pe cei ce se închinau focului, adepţii anticei religii ariene a zoroastrismului.

86 La M. A. Sălie, grădinarul spune doar: „Avem o corabie care oleacă o dată pe an şi duce mărfuri spre ţărmurile pământurilor Islamului, şi care ajunge de aici în marea Insulelor de Abanos, iar de acolo la Insulele Halidamului, unde domneşte sultanul Şahraman.”

87 La M. A. Sălie:

Şi (Kamar-az-Zaman) nu mai ştiu ce-i tihna nici noaptea, nici ziua, aflându-se prin străini, şi spunea stihuri despre iubita lui. Iar printre cele care le spunea erau şi stihurile accstea:

Ceea ce-ai făgăduit oare vei îndeplini?

Ai făcut un legământ – legământul il mai tii?

Ce e somnul nu mai stiu, chinuit de dor cum sunt.

Acolo departe tu doarme-ţi somnul tău cel blând!

Ştiam că ai să-fi ascunzi chinul în care trăieşti, Ci viclenii te-au silit taina să-ţi mărturiseşti.

Şi la bine şi la greu sufletu-mi nemângâiat, Orice-ar fi, spre tine doar năzuieşte necurmat.

Jalea mi-o încredinţez astăzi unei lumi străine -

O, dacă te-ai indura şi nu ţi-ai uita de mine!

Nu arde fiece ochi precum ochiul meu de foc.

Nu iubeşte orice suflet ca al meu, fară noroc!

Crudă-mi spui ce s-a mai spus: „A iubi nu-i înţelept!”

Da, aşa-i, neîndoios, ceea ce s-a spus e drept!

Ci de-ntrebi pe-ndrăgostit – el nicicând nu s-ar trăda.

Chiar de-ar fi să-i ardă-n foc fară milă inima!

Iar dacă potrivnicu-mi nu ia seama cum mă frâng, Cui Pot să mă jeluiesc şi la cine să mă plâng?

Şi de n-aş fi bântuit de a dragostei furtună.

Nu mi-ar plânge inima în durerea ei nebună!

88 In traducere: Viaţa sufletelor.

89 La M. A. Sălie:

Şi atunci domniţa Budur şezu lângă domniţa Haiat-an-Nufus şi îşi aminti de mult-iubitul său Kamar-az-Zaman, şi îşi zădări mâhnirea. Şi începu să plângă după el şi, de dorul lui, prociti:

O, te-ai dus şi mi-ai lăsat sufletul bătut de spaimă!

Nu mai pot nici să suspin, jalea-n mine se îngăimă!

Ochi-mi, fară somn cândva, sunt izvor de lacrimi, iată.

Tot mai bună parcă-a fost nesomnia de-altă dată!

Ai lăsat în urma ta numai lacrimi şi mâhnire.

Cum mai pot eu indura îndelunga despărţire?

Dacă nu curgeau potop lacrimile mele-amare, Focul meu ar fi aprins lumile din zare-n zare.

Lui Allah mă jeluiesc după cel care s-a dus, Cruntul care fară milă jalea-n inimă mi-a pus.

Numai dragostea pe care i-o nutresc e vina mea:

Dragostea e fericire, da-i şi nenoroc tot ea!

90 La M. A. Sălie, Sett Budur prociteşte mai întâi stihurile acestea:

Lacrimile mele dat-ati în vileag tot ce-am tăinuit, Crunta dragoste m-a năpăstuit ţi m-a prăpădit.

În zadar mi-ascund dorul meu adânc, că mi-l pot citi Toţi cei care-mi văd chipul mohorât, ochii mei pustii, Tu, cel ce te-ai dus, cel ce m-ai lăsat, iacătă-ţi jur ţie:

Nu mai am tărie, sufietu-mi se curmă, pier în pribegie.

Că te-ai aşezat în sufletul meu şi ochii-mi mereu Lacrimi ca de sânge varsă neîncetat de amarul greu.

Pe cel dus departe, cu inima mea eu l-aş cumpăra.

Dragostea mea toată cu fiori de moarte zboară-n calea sa!

Că de dorul lui, cu nesomnul lung ochii-mi s-au deprins.

Şi de când tot plâng ţi de când aştept, chinul m-a învins.

Răii socoteau că l-aş osândi ţi că l-aş uita -

Nu-mi plec urechea la îndemnul lor, nu fac eu asa!

Toţi s-au amăgit când s-au socotit că la greu alean Am să-l uit vreodat pe iubitul meu Kamar-az-Zaman.

El în sine-a strâns haruri cum n-a strâns nici un împărat, N-are-asemănare nicăieri sub soare chipu-i luminat E atât de darnic şi de bun, încât nu-l poţi măsura Nici cu mult vestiţii Man ibn Zaida* ori Muavia.

Vorba mi se curmă, stihul nu e-n stare să vă zugrăvească Strălucirea-i toată, dulcea-i frumuseţe parcă nelumească. (*Man ibn Zaida a fost demnitar şi conducător de oşti arab, devenit legendar pentru dărnicia sa. A murit în a doua jumătate a secolului al VII-lea. Muavia ibn abu-Safian a fast primul calif din dinastia omeiazilor – 661 -680.)

91 La M. A. Sălie:

Şi Sitt Budur îşi aduse aminte de soţul ei şi de ceea ce petrecuse cu el în răspasul acela scurt de vreme, şi începu să plângă, oftând întruna, şi prociti stihurile acestea:

Vestea nenorocirii mele întreaga lume-o va străbate, Cum raza soarelui străbate prin giulgiul nopţii-ntunecate.

Un semn prevestitor se-arată, dar cine semnul să-nţeleagă?

De-aceea chinul meu sporeşte şi jalea necurmat mă leagă!

Urând cumplita frumuseţe, iubesc frumoasa lui făptură, -

Dar cine-a pomenit vreodată îndrăgostit topit de ură?

Privirea galeşă răneşte cu ascuţişul ei vrăjit (Cea mai cumplită rană-o face privirea celui îndrăgit!)

Cu buclele-i desfăşurate şi trupu-i gol când l-am văzut.

De frumuseţea lui cea albă şi neagră-am stat cu suflet mut!

Şi boala mea şi leacul boalei în mana-i sunt, precum s-a spus Că leac al boalei de iubire-i doar cel ce boala ţi-a adus!

S-a-ndrăgostit de şoldu-i gingaş strălucitoarea cingătoare, Iar coapsele-i zavistioase-s pe nurii-i fără-asemănare, Iar buclele-i pe fruntea-i albă sunt aidoma-n închipuire.

Cu noaptea neagră când se-ngănă cu-a zorilor de zi sclipire!

92 La M. A. Sălie, Haiat-an-Nufus adaugă:

Taină-n piept am s-o păstrez ca-ntr-o casă cu lăcate.

Cetluită cu peceţi şi cu cheile-aruncate.

Ştiu cum să ascundă-o taină cei cu suflet credincios -

Doar cei buni cunosc temeiul unei taine de folos.

93 La M. A. Sălie, aici este intercalat următorul fragment:

Cât despre sultanul Şahraman, acesta, după ce fiul său a plecat la vânătorit şi hăituit cu Marzuvan, precum am arătat mai înainte, a stat şi a aşteptat; ci s-a lăsat noaptea după plecarea lor, iar fiul său nu s-a întors. Şi sultanul Şahraman nu a dormit în noaptea aceea, care i se părea fară de sfârşit, şi il bântuia o spaimă fară de măsură, şi tulburarea-i sporea şi nu-i venea să mai creadă că au să se mai ridice vreodată zorile; iar când se făcu dimineaţă, urmă să-şi aştepte fiul până la amiaza, ci acela nu se ivi. Şi sultanul pricepu că venise despărţirea, şi jalea după fiul său izbucni în el, şi strigă: „Vai, fiul meu!” – Şi pe urmă atâta plânse, încât îşi năclăi cu lacrimi straiele; şi prociti din adâncul inimii sfâşiate:

Mult m-am înfruntat cu cei ce-mi vorbeau despre iubire, Şi-acuma iată-i beau amarul după dulcea mulţumire.

Fără voie beau pocalul despărţirii, umilit Şi de cel robit iubirii şi de cel ce-i nerobit!

Iar când isprăvi stihurile acestea, sultanul Şahraman îşi şterse lacrimile şi dete strigare către oşti, poruncindu-le purcedere şi grabă la drum lung. Şi toţi oştenii încălecară pe cai, şi sultanul porni cu sufletul arzând după fiul său Kamar-az-Zaman, şi inima îi era plină de jale. Şi purceseră în goana mare, şi sultanul îşi împărţi oştirea de-a dreapta şi de-a stânga, îndărăt şi dinainte, în şase ordii, şi spuse: „Ne întâlnim mâine la răscrucea drumurilor!”

Şi atunci oştile se risipiră şi porniră, mergând fară de popas, toată ziua aceea, până la căderca nopţii. Şi merscră apoi noaptea toată până ce, la următoarea amiază, ajunseră la răscrucea celor patru drumuri, şi nu ştiau pe ce drum o fi luat-o Kamar-az-Zaman; dar atunci deteră peste rămăşiţele împrăştiate acolo, şi luară seama la carnea sfâşiată şi văzură urmele de sânge.

Şi sultanul Şahraman, când le văzu, scoase un strigăt mare din adâncul inimii şi oftă: „Vai, fiul meu!” Şi începu să se plesnească peste ochi, şi să-şi smulgă barba, şi să-şi rupă straiele de pe el. Şi se încredinţă de moartea fiului său, şi gemetele şi plânsul îi sporiră, iar oştile începură să plângă şi ele de plânsul lui, şi se încredinţară că sultanzadeaua Kamar-az-Zaman a pierit, şi toţi îşi turnară ţărână pe cap.

Şi se lăsă noaptea, iar ei tot mai hohoteau şi plângeau de să se prăpădească. Iar inima sultanului se învâlvora de pojarul suspinelor, şi rosti stihurile acestea:

Nu-l osândi pe cel ce geme de multa jale ce-l apasă, Că-i sunt destule căte-ndură bătut de soarta nemiloasă.

Şi plânge de mâhnire mare şi de tot chinul care-l curmă.

Şi-şi spune-n zbuciumul amarnic întreaga-i patimă din urmă.

O, fericire! După tine de-a pururi, biet de el va plânge?

De-a pururi, oare, despărţirea sub neagra lespede-l va frânge?

El plânge după măndra-i lună pierită-n umbra nopţii grea.

Cea care cu lumina-i blândă pe toţi cei dragi îi lumina.

Ca iacătă cumplita moarte i-a dat să bea pocalul plin, Când de la casa părintească purcese la un drum străin.

Lăsă el tara fi se duse să-şi afle crâncenul prăpăd, Fără să-şi ia nici bun-rămasul de la lăsaţii îndărăt.

M-a junghiat şi cu plecarea şi cu nemila lui cea cruntă, Lăsând-mi chinul despărţirii biet sufletul să mi-l pătrundă.

Se duse dar, pe totdeauna, neocolit, pe lunga cale -

Să-i dea Allah adăpostire la umbrele grădinii sale.

Iar când sfârşi stihurile, sultanul Şahraman se întoarse cu oştile în cetatea sa. Şi era încredinţat de pieirea fiului său, şi gândi că trebuie să fi fost lovit şi sfâşiat fie de fiare, fie de tâlhari.

Şi porunci să se crăinicească prin toate insulele Halidanului să se îmbrace toţi în haine de jale spre pomenirea fiului său Kamar-az-Zaman, şi ridică pentru el un lăcaş, pe care îl numi Casa Mâhnirii, şi în fiecare zi de joi şi de luni ţinea judeţe pentru ostaşi şi pentru supuşi, iar în celelalte zile din săptămână se încuia în Casa Mâhnirii şi se tânguia după fiul său, plângându-l în stihuri precum acestea:

Mi-a fost ceas de fericire vremea când eram cu tine -

Ceasul prăbusirii-i ceasul când te-ai dus de lângă mine -

Dacă mă-nspăimântă gândul că pieirea neagră vine, Mă alin cu visul dulce că-am să fiu iar lângă tine!

Şi tot asa:

Sufletul să i-l răscumpăr celui crâncen sfâşiat, Stau cu inima rănită şi cu duhul tulburat.

Ca un văduv, în răspasul sorocit*, până la capăt, Fără el de-ntreaga-mi viaţă de trei ori** am să mă leapăd!

Iac-aşa cu sultanul Şahraman. Dar cât despre domniţa Budur, fiica sultanului al-Ghaiur, ca ajunse sultan peste pământurile Abanosului, iar oamenii începură s-o arate cu degetul şi să spună: „Acesta este ginerele sultanului Armanus”. Şi în fiecare noapte dormea cu Sitt Haiat-an-Nufus şi se tânguia de dorul soţului ei Kamar-az-Zaman, şi, plângând, îi zugrăvea domniţei Haiat-an-Nufus frumuseţea şi strălucirea lui şi îşi dorea să se întâlnească cu el măcar în vis. Şi spunea:

După ce el ni s-a dus, ştie doar Allah Slăvitul Câte lacrimi am tot plâns, de gândeam că-mi dau sfârşitul.

Şi-mi spuneau vrăjmaşii: „Rabdă, că-ai să-l vezi venind din zare”, -

Ci eu răspundeam: „Dar unde pot găsi acea răbdare?” (*Răspasul sorocit – adică cele patru luni şi cinci zile în decursul cărora femeia divorţată sau rămasă văduvă nu are voie, conform preceptelor Coranului, să se recăsătorească. **De trei ori – adică pentru totdeauna – aşa precum, rostind formula de divorţ de trei ori, soţul pierde orice drept asupra soţiei de care divorţează.)

94 La M. A. Sălie: „vremurile lui Ad şi Samud” – Ad ar fi fost o seminţie mitică, de uriaşi, din Arabia, nimicită de „mânia lui Allah”, cum se spune în Coran, locul ei fiind apoi luat de Thamudiţi (sau Themodiţi, sau Samudiţi). La rându-le nimiciţi şi ei: „Themud a fose nimicit printr-un strigăt cumplit izbucnit din cer. Ad a fost nimicit printr-un uragan mugind năvalnic” (Coran, cap. LXIX, v. 4 şi 5); „neamul lui Ad locuia în Iramul cel cu mari pilaştri, cetate care nu îşi avea seamăn pe lume; …Themudiţii îşi săpau casele în stânca de pe vale” (Coran, cap. LXXXIX, v. 5 şi 8).

95 La M. A. Sălie, Kamar-az-Zaman îi mai spune bătrânului: „Când voi ajunge la Insula de Abanos, voi pleca de acolo la Insula tatălui meu şi voi întreba de iubita mea Budur. Vreau să aflu dacă s-a întors în ţara ei, ori dacă s-a dus în ţara tatălui meu, ori dacă a păţit ceva pe drum.

Şi pe urmă prociti:

Lăsând în suflet numai dor şi chin, S-a rătăcit pe vreun meleag străin.

Şi de cei dragi departe şi de ţară, In pribegie neagră şi amară.

Şi nu mai am nici tihnă, nici tărie În inima pierită şi pustie.

Mi s-au topit şi fericirea toată Şi-ntreagă viaţa mea cu ea odată.

Mult va fi plâns în cumpăna iubirii La ceasul negândit al despărţirii!

Şi de va fi să nu-i mai dau de urmă.

Răpus de dorul ce nu se mai curmă, N-am să mă-nchin decât icoanei sale Leită-n gând, şi-n chin, şi-alean, şi jale!

96 La M. A. Sălie se spun stihurile:

Zac stelele-mpietrite pe cer, fară să poată Să-ţi mai urmeze crugul în noaptea nemişcată.

Şi-aştept degeaba zorii, când ceasul se precurmă.

Ca păcătoşii-n ziua judeţului din urmă.