Povestea cu Kamaralzaman şi cu domniţa Budur, cea mai frumoasă lună dintre lune

(continuare)

Dar în cea de a două sute treizecea noapte'

Spuse:

Luaţi-l pe tânărul acesta şi duceţi-l la hammam! Pe urmă îmbrăcaţi-l falnic şi aduceţi-l dinaintea mea mâine dimineaţă, la ceasul dintâi al divanului!

Şi porunca ru îndeplinită pe clipă.

Iar Sett Budur se duse la dragostea sa Haiat-Alnefus şi îi spuse:

— Mieluşica mea, mult-iubitul nostru s-a întors! Pe Allah! Am chibzuit un tertip minunat pentru ca dovedirea noastră să nu ia vreo întorsătură păcătoasă pentru unul care s-ar vedea aşa ajuns din grădinar dintr-odată sultan. Şi tertipul meu este în aşa fel încât, dacă ar fi scris cu acele în colţul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de bună învăţătură celor dornici să se dăscălească.

Iar Haiat-Alnefus fu atâta de bucuroasă, încât se aruncă în braţele domniţei Budur; şi amândouă, în noaptea aceea, şezură cuminţi, ca să fie gata să-1 primească în toată prospeţimea pe mult-iubitul inimii lor.

Or, de dimineaţă, la divan, fu adus Kamaralzaman, îmbrăcat falnic. Iar hammamul dase chipului său toată strălucirea, iar hainele cele uşoare, bine croite, îi sporeau mândreţea mijlocelului cel atâta de subţire şi a şoldurilor voinice. Încât toţi emirii, şi dregătorii, şi musaipii nu se minunară deloc când îl auziră pe sultan că îi spune vizirului cel mare:

— Să-i dai acestui tânăr o sută de robi ca să-1 slujească, şi să-i tocmeşti nişte simbrii de la vistierie care să fie pe potriva cinului la care îl ridic pe dată!

Şi îl căftăni vizir în rând cu vizirii, şi îi hotărî un tain pentru casa lui, şi cai, şi catâri, şi cămile, fară a mai socoti lăzile cele pline şi dulapurile. Pe urmă plecă.

A doua zi, Sett Budur, tot cu numele de sultan peste Insula de Abanos, porunci să vină dinainte-i vizirul cel proaspăt, şi îl mazili din slujbă pe vizirul cel mare de până aci, pe urmă îl căftăni pe Kamaralzaman mare vizir în locul aceluia. Iar Kamaralzaman intră pe dată în divan şi sfatul fu diriguit sub ocârmuirea lui.

Dar după ce divanul se încheie, Kamaralzaman începu să cugete adânc şi gândi în sineşi: „Hatârurile pe care mi le dăruieşte sultanul acesta tânăr în prietenia cu care mă cinsteşte aşa, de faţă cu toată lumea, de bună seamă că trebuie să aibă o pricină! Dar care să fie pricina? Năierii m-au înşfăcat şi m-au adus aici sub învinuirea că aş fi vătămat un băiat, atunci când ei mă prepuneau că aş fi fost cândva bucătarul acestui sultan. Iar sultanul, în loc să mă pedepsească, mă trimite la hammam şi mă căftăneşte în slujbe şi toate celelalte. O, Kamaralzaman, cam care să fie pricina unei poveşti aşa de ciudate?"

Mai cugetă o vreme, apoi strigă: „Pe Allah! Am găsit pricina, ci afurisit să fie Eblis! Negreşit că sultanul acesta, care este tare tânăr şi tare frumos, mă crede pesemne doritor de băieţi; şi nu îmi arată atâta bunăvoinţă decât numai din pricina aceasta. Şi, pe Allah! Nu pot să primesc a împlini asemenea slujbe. Ba chiar am să lămuresc pe dată atari socoteli; şi dacă chiar va vrea asta de la mine ori de la el, am să-i dau pe clipă pe dată îndărăt toate lucrurile pe care mi le-a dăruit şi mă lepăd de slujba de mare vizir şi mă întorc la grădina mea!

Şi Kamaralzaman se duse numaidecât la sultan şi îi spuse:

O, norocitule sultan, chiar că l-ai covârşit pe robul tău cu hatâruri şi cu cinstiri ce nu se dau de obicei decât unor preacinstiţi bătrâni albiţi în înţelepciune; iar cu nu sunt decât un băieţandru dintre cei mai băieţandri. Or, dacă toate astea nu au o pricină tainică, atunci sunt minunea cea mai minunată dintre toate minunile!

La vorbele acestea, Sett Budur zâmbi a râde şi se uită la Kamaralzaman cu ochi galeşi şi îi spuse:

Negreşit, o, vizire al meu preafrumos, toate astea au o pricină, şi anume dragostea pe care frumuseţea ta a aprins-o dintr-odată înlăuntrurile mele. Întrucât chiar că sunt înrobit până peste poate de chipul tău atâta de gingaş şi de senin!

Şi Kamaralzaman spuse:

Allah dealungească-i zilele sultanului! Dar robul tău arc o soţie pe care o iubeşte şi pentru care plânge noapte de noapte, de la o întâmplare ciudată care 1-a despărţit de ea. Încât, o, Măria Ta, robul tău îţi cere îngăduinţă să plece la drum, după ce are să dea îndărăt în mâinile tale slujbele cu care ai binevoit să-1 cinsteşti!

Şi Sett Budur îl luă de mână şi îi spuse:

O, vizire al meu preafrumos, stai jos! Ce mai ai să-mi spui despre călătorit şi despre plecare? Rămâi aici lângă cel ce arde după ochii tăi şi care este cu totul gata, dacă vrei să-i împărtăşeşti dragostea, să te pună să domneşti împreună cu el în scaunul acesta de domnie. Întrucât să ştii prea bine că şi eu nu am fost făcut sultan decât datorită dragostei pe care sultanul cel bătrân mi-a mărturisit-o şi gingăşiei pe care eu la rându-mi am avut-o faţă de el. Aşa că dedă-te cu năravurile noastre, o, flăcăule dulce, în veacul acesta în care se dă pe drept întâietate făpturilor frumoase; şi nu uita spusele cele aşa de potrivite pe care unul dintre poeţii noştri cei mai aleşi.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a două sute treizeci ţi doua noapte spuse:

Şi nu uita spusele cele atâta de adevărate ale unuia dintre poeţii noştri cei mai de seamă:

Veacul nostru aminteşte Vremurile-acelea, ah, Când trăia moş Lotb, vestitul, Ruda celui care-n viaţă Fost-a Abraham, prieten Al Măritului Allah! Şi bătrânul Loth, cu barba-i Ca de sare, avea faţă De fecior, ca trandafirii Luminoşi când dau în floare; în cetatea lui fierbinte, Unde îngeri, pasămite, Poposeau adeseori, Moşu-l găzduia pe-oricare, Dându-şi spornic, tuturor, Fetele-i neostoite. Ceru-l descotorosise De-o soţie-asupritoare, Preschimbând-o-n stean de sare Fără zbucium şi alean. Drept zic: veacul nostru-i veacul Dulce-al celor mici de ani!

După ce ascultă stihurile şi lc pricepu tâlcul, Kamaralzaman rămase până peste fire de încurcat şi obrajii i se înroşiră precum o pânză învăpăiată; pe urmă spuse:

O, Măria Ta, robul tău îţi mărturiseşte lipsa lui de jind după asemenea lucruri, cu care nu a putut să se nărăvească. Şi-apoi sunt şi prea mic ca să pot îndura nişte poveri şi nişte măsuri pe care nu le-ar putea tăbârci decât pe grumazul vreunui hamal deprins!

La vorbele acestea, Sett Budur se puse pe un râs până peste poate, pe urmă îi spuse lui Kamaralzaman:

Chiar că, o, flăcău dulce, nu pricep nimic din spaima ta! Ascultă, aşadar, ceea ce am să-ţi spun în privinţa aceasta: fie că eşti mic, fie că eşti baban. Dacă eşti însă mic şi nu ai ajuns la vârsta răspunderii, nu eşti întru nimica de dojenit; întrucât nu au de ce să fie certate faptele fară de urmări ale celor mici, ori a le privi cu un ochi aspru şi crunt; dar dacă eşti la vârsta răspunderilor – şi mai degrabă asta cred, când te aud că vorbeşti cu atâta chibzuinţă – atunci ce ai de şovăieşti şi te sfieşti, când eşti slobod să faci ce vrei cu trupul tău, şi când poţi să-1 închini oricărei folosinţe de care ai poftă, şi când nimic nu se întâmplă decât numai ceea ce îţi este scris? Gândeştc-tc mai ales că mie ar trebui să-mi fie frică mai degrabă, întrucât eu sunt mai mic decât tine; ci eu pun în fapt stihurile cele atâta de desăvârşite ale poetului:

Văzând copilul cu priviri senine, Un zvâcnet simt cum se trezeşte-n mine. El ţipă-atunci: „Valeu, eşti prea nămornic!" îi spun: „Aşa-i! Şi mai cu seamă spornic!" El spune: „Ia arară-fi vitejia!" Eu lui: „Nu-i slobod!" Ci el: „Slobozia Ţi-o dărui eu! Grăbeşte-te-aşadară!" Iar eu, numai ca să nu-i stau în poară.

Şi ca să-i fiu pe plac cum se cuvine, Îmi dau silinţa cât pot eu mai bine!

Când auzi vorbele şi stihurile acestea, Kamaralzaman văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea ochilor lui, şi îşi lăsă fruntea în jos şi îi spuse domniţei Budur:

O, sultane plin de slavă, ai în saraiul tău destule femei tinere, şi roabe copile, şi fecioare tare frumoase, şi aşa cum nici un sultan de pe aceste vremuri nu are altele asemenea. Pentru ce te lepezi de toate, ca să nu mă vrei decât numai pe mine? Au nu ştii că îţi este îngăduit să foloseşti cu femeile tot ce te ispitesc poftele, ori să-ţi sporeşti ispitele şi să-ţi încerci râvnele?

Dar Sett Budur zâmbi închizându-şi ochii pe jumătate şi întorcându-i într-o parte, pe urmă răspunse:

Nimica nu este mai adevărat decât ceea ce înşiruieşti tu, o, chibzuite vizir al meu preafrumos! Da ce-i de făcut, dacă poftele noastre îşi abat dorul, dacă simţirile ni se spilcuiesc ori ni se schimbă, şi daca poftele îşi sucesc firea? Ce ne mai rămâne de făcut? Ci să lăsăm încolo o trăncăneală care nu poate să ducă la nimic, şi să ascultăm ce spun în această privinţă poeţii noştri cei mai preţuiţi. Iacătă numai câteva stihuri de-ale lor:

Unul a spus:

Ia uite-n suk – ispite arătoase; Răscoapte poame. Colo, stând pe frunze De palmier, smochinele pătrunse, Ca zgăul murg, cu marginile grase. Ci ia te uită dincolo, pe tavă, l. a rodul dulce-al sicomorilor; Ce fructe, zugrăvite parcă-n slavă: Ce rumenă este chemarea lor!

Un altul a spus:

Să-ntrebi pe-o fetişcană: de ce oare, Atunci când sânii-ncep să-i deie-n pârg, Râvneşte doar lătnâile-acrişoare, Iar la harbuji ori rodii nu-şi dă sârg?

Un altul a spus:

Oh, tu mi-eşti singura iubire, Copile! Frumuseţea ta Alean mi-e, mai presus de fire; H singura credinţă-a tnea Şi singura mea mântuire!

De dragul tău am da uitării Toate iubitele pe rând. Văzându-mă-nchinat răbdării, Prietenii – sărmani de gând – Socot că-s pradă lepădării Şi schimnic că m-oi fi făcând!

Un altul a spus:

O, tu, Zeinab, cea cu sânii ca măslina, Şi tu, cu plete măiestrite, Hind, Habar n-aveţi voi care e pricina Că-ţi preajma voastră nu mă mai alint. Găsit-am trandafirii, cei pe care îndeosebi abia cle-i poli găsi Pe chipurile dulcilor fecioare! Uf, o, Zeinab, acum, de vrei să ştii, Nu pe-un obraz de fată oarecare Ci, ya, Zeinab, altundeva-i găsii! Nici tu, o, Hind, cu plete zugrăvite, Nici tu, Zeinab, cu sânii tuciurii Nu mă mai duceţi, bietele-n ispite, Cu nurii voştri goi şi cusurgii!

Un altul a spus: la seama fiferefte-te vreodată să faci nepotrivită-asemănare între obrazul spilcuit de fată şi-al căpriorului pe care-l iată!

De-a tari vederi doar un mişel e-n stare -

Deosebirea este foarte mare!

Căci o femeie-fi vine dinainte> Iar tu la fel! Ci căpriorul n-are Cum face-afa – elpleacă-se-nainte, Şi-astfel încovoindu-se, cuprinde Pământu-ntreg în ca Idă-mbrăfişare – Deosebirea este foarte mare!

Un altul a spus:

Copile drag, te-am dezrobit anume Ca să fii bucuria mea pe lume, O buctirie care nici nu pradă> Nici nu te-ngroapă cu năpăd de roadă; Că mare spaimă-mi bântuie amarul: Să nu mă tăbârcească rău samarulCu plozi, fi cu nevoi fi angarale, Cu care-fi leagă via fa nifte poale!

Un altul a spus:

Un altul a spus:

un altul a spus:

Într-un sfârşit, un altul a spus:

Ades muierea cade-n aiurire: Pentru că are şi ea fund, socoate Că la nevoie, prin asemuire, De-l dăruieşte, birui-vă, poate!

L-am dovedit unei astfel de proaste Că în atare socoteli se-nşală. Venise într-o zi să mă adaste Cu o zvanga, spun drept, fară greşeală.

Am lămurit-o: „Eu fug ca de streche De ceea ce vrei tu!" Ci ea-mi răspunse: „Ştiu, veacul nostru lasă moda veche, Dar nu-i nimic: cunosc cele ascunse!"

Se-ntoarse-apoi, lăsând vederii mele Un zgău adânc, ca borta cea bătrână. Şi eu rostii atunci cu vorbe grele: „îţi mulţumesc din inimă, stăpână!

Eşti, văd, destul de largă primitoare! Ci teamă-mi e să nu mă pierd deodată într-o spărtură ce-i cu mult mai mare Ca într-un zid de baştă răsuflată!"

După ce Kamaralzaman ascultă toate stihurile acestea, pricepu prea bine că nu mai avea nici o cale de a se amăgi asupra gândurilor domniţei Budur, pe care el o socotea tot sultan, şi văzu că nu i-ar sluji la nimic să se mai împotrivească; şi-apoi se simţi şi ispitit să afle în ce stă moda aceea nouă despre care vorbea poetul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute treizeci şi patra noapte spuse:

În ce stă moda aceea nouă despre care vorbea poetul. Aşa că răspunse:

— O, sultane al veacului, de vreme ce ştii atâtea, făgăduieşte-mi că nu avem să facem treaba aceea împreună decât numai o dată. Şi, dacă mă învoiesc, să ştii bine că o fac ca să încerc a-ţi dovedi apoi că este mai de ales să ne întoarcem la moda străveche! Oricum, din parte-mi, mi-ar plăcea să te aud cum îmi făgăduieşti hotărât că niciodată nu ai să mă mai ispiteşti să săvârşesc asemenea faptă, pentru care îmi cer dinainte iertare de la Allah cel rară de margini îndurător!

Iar Sett Budur strigă:

Iţi făgăduiesc apriat! Şi vreau şi eu să cer îndurare de la Allah cel Milosârdnic, a cărui bunătate este fară de margini, ca să ne ajute să ieşim din beznele greşalelor la lumina înţelepciunii adevărate!

Pe urmă adăugă:

Dar chiar că trebuie numaidecât, măcar fie şi numai o dată, ca să dăm dreptate poetului care a spus:

Ne-nvinuieşte lumea, prietene iubit, Că săvârşim ce încă noi nici n-am săvârşit, Şi pttne-n seama noastră mulţime de păcate Şi-atâtea rele câte prin gând le trec pe toate. Prietene, hai dară să fim atât de buni, S-adeverim o dată aceste mari minciuni, Şi dacă ne vorbeşte aşa de rău tot natul, Hai să gustăm încalţe o dată doar păcatul! Ne-om pocăi pe urmă, sătui de ce-am făcut. Prietene, hai dară să ostenim tăcut> Să-i uşurăm pe-aceia ce stau şi ne defaimă De vina-nvintiirii nedrepte, ca de-o spaimă!

Şi se ridică sprintenă şi îl târî spre saltelele cele largi, întinse pe chilimuri, pe când el da oarecum să se apere şi clătina din cap cu o înfăţişare abătută şi suspinând:

Nu este ajutorinţă decât întru Allah! Nimica nu se întâmplă decât numai la porunca lui!

Şi, cum Sett Budur, nerăbdătoare, îl îmbulzea să zorească, îşi scoase ceacşirii cei largi, apoi schimburile de in, şi se pomeni deodată răsturnat pe saltea de către sultanul care se pologisc peste el şi îl cuprinsese în braţe. Şi sultanul îi spuse:

Ai să vezi că nici îngerii nu ar fi în stare să-ţi dea o noapte ca aceasta!

După care adăugă:

An, înghesuie-te!

Şi îşi aruncă amândouă picioarele împrejurul coapselor lui şi îi spuse:

Ufl dă-mi mâna! Pune-o colea între coapsele mele, ca să se deştepte ţâncul şi să-1 sileşti să lase somnul, după atâta vreme de când tot doarme!

Iar Kamaralzaman, cam stângaci totuşi, spuse:

Nu cutez!

Sultanul spuse:

Să te ajut!

Şi îi luă mâna şi o duse la locul cu pricina.

Atunci Kamaralzaman simţi că atingerea aceea a coapselor sultanului era tare dulce şi mai moale decât untul la pipăit şi cu mult mai gingaşă decât mătasea. Şi tare îi mai plăcu şi îl ispiti să cerceteze singur şi în sus şi în jos, până ce mâna ajunse la o boltă pe care o găsi cutremurată până peste poate şi, într-adevăr, plină de binecuvântare. Dar degeaba căută el mult şi bine de jur împrejur că nu izbuti să dea de nici un minaret! Atunci cugetă în sineşi: „Ya Allah! Ascunse mai sunt lucrurile tale! Cum de poate să fie o boltă fară minaret?" Pe urmă îşi zise: „Pesemne că sultanul acesta fermecător nu este nici bărbat, nici femeie, ci vreun hadâmb alb. Ăsta chiar că este searbăd de tot!" Şi îi spuse sultanului:

O, Măria Ta, nu ştiu, dar nu găsesc ţâncul!

La vorbele acestea, Sett Budur fu cuprinsă de un râs de era să leşine.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă ca totdeauna, tăcu.

Dar în cea de a doua sute treizeci fi cincea noapte spuse:

Sctt Budur fu cuprinsă de un râs de era să leşine. Pe urmă deodată îşi curmă râsul şi îşi luă glasul ci de odinioară, cel atâta de dulce şi de încântător, şi îi spuse lui Kamaralzaman:

— O, soţul meu mult-iubit, ce repede ai uitat nopţile noastre frumoase de demult!

Şi se ridică sprintenă şi, aruncându-şi cât colo hainele bărbăteşti cu care era îmbrăcată, şi turbanul, se ivi goală toată, cu pletele despletite pe spate.

La priveliştea aceea, Kamaralzaman o cunoscu pe soţia sa Budur, fiica sultanului Ghaiur, stăpânul de peste El-Bahur şi El-Kussur. Şi o îmbrăţişă, şi ea îl îmbrăţişă, şi o strânse, şi ea îl strânse, pe urmă amândoi, plângând de bucurie, se prăbuşiră în săruturi pe saltele. Iar ea îi prociti stihurile acestea, printre multe altele:

Acesta mi-e iubitul! Priviţi-l: a sosit! E-un căprior cu trupul suleget izvodit! Priviţi-l cum pluteşte în mersu-i ca vrăjit!

Acesta-i! Să nu credeţi vreodată că s-ar plânge De sarcina ce-n seama picioarelor o strânge, Sub care fi-o cămilă s-ar îndoi fi frânge!

Priviţi-l, dar! În cale-i, afterne-voi, covor, Obrajii mei în floare. Ah, dulcele meu dor, Ţărâna de pe talpe-ţi mi-e ochilor odor!

Fecioare, voi, din ţara Arab iei, văzui cum joacă răsăritul de soare-n ochii lui -

Cum să-i mai uit dulceaţa cum alta-n lume nu-iV

1 La M. A. Salic, poemul este altul:

Cu trupul meu unduitor l-am îmbiat să mă cuprindă Şi către el m-am aplecat ca o ispită unduindă. Dârziei sufletului său i-am dat licoarea mea s-o bea, Şi se supuse rugăminţii doar ca să facă voia mea. Că se temea să nu-l zărească vreun hulitor cu gura mare după care sultana Budur îi istorisi lui Kamaralzaman toate câte i se întâmplaseră, de la început până la sfârşit; iar el făcu Ia fel; pe urmă el o certă şi îi spuse:

Chiar că este până peste măsură ceea ce mi-ai făcut în noaptea asta!

Ea răspunse:

Pe Allah! A fost numai de glumă!

Pe urmă îşi văzură mai departe de ale lor, printre coapse şi braţe, până la revărsat de zori.

Atunci sultana Budur se duse la sultanul Armanos, părintele domniţei Haiat-Alnefus, îi spuse toată povestea ei adevărată, şi îi mărturisi că Haiat-Alnefus, fata lui, era încă tot fată, întocmai cum i-a fost dată.

Când auzi spusele domniţei Budur, fiica sultanului Ghaiur, sultanul Armanos, stăpânul peste Insula de Abanos, se minună până peste marginile minunării şi porunci ca povestea aceea minunată să fie scrisă toată cu slove de aur strălucitoare pe foi de piele fară de asemănare.

Atunci când se va arata în za lelei strălucitoare. Se plânge mijlocu-i mlădiu de ţoldurile-ifară milă – Când calcă, e piciorul lui precum piciorul de cămilă, în ochii lui se împletesc sclipiri de paloşe tăioase. Iar zalele cămăfii-i sunt din fir de nopţi întunecoase. Mireasma-i e bună vestire ce cu ivirea-i te îmbie, Şi fug spre el ca pasărea scăpată dintr-o colivie. Mi-aftern obrajii-n calea fui să-i calce tălpiU-i iubite, Cu sulimanul pulberii să-mi vindec pleoapele rănite. Sub steagul dragostei l-am strâns, imbrătifându-ne fierbinte, Am dezlegat mândria lui de nodurile dinainte, Şi-am rânduit un zamparalâc, iar el s-a în voit cu mine, Şi fară grijile cărunte, doar cu zurbalele senine. Eu luna am acoperit cu stele de pe buza lui – Cum dulcii stropi horesc jucând pe faţa dulce-a vinului. Iar în mihrab eu am găsit deplinul sfintei desfătări, Cu cea al cărei har i-aduce pe păcătoşi la adevăr! Mă jur pe Sura Zorilor * fi-a-închinăciunii, că în veci N-am să te uit, minunea mea, oriunde-ai fi, oriunde pleci!

        (*Sura Zorilor şi Sura închinăciunii sunt denumirile date capitolelor CXIII – penultimul – şi, respectiv, XXXIII din Coran.)

Pe urmă se întoarse către Kamaralzaman şi îl întrebă:

O, fiu al sultanului Şahraman, vrei să intri în nemotenia mea, primind-o ca pe cea de a doua soţie pe fiica mea Haiat-Alnefus, care este încă neprihănită ca feciorie?

Kamaralzaman răspunse:

Sunt dator să mă sfătuiesc cu soţia mea Sett Budur, căreia îi datorez cinstire şi dragoste fară înconjur!

Şi se întoarse către sultana Budur şi o întrebă:

Pot avea îngăduinţa ta ca Haiat-Alnefus să-mi fie cea de a doua soţie?

Budur răspunse:

De bună seamă că da! Întrucât cu am păstrat-o aşa, ca să sărbătoresc întoarcerea ta! Şi aş fi fericită să stau chiar şi pe cel de al doilea rând, întrucât îi datorez multă mulţumire domniţei Haiat-Alnefus pentru toate drăgălăşeniile ci şi pentru găzduire!

Atunci Kamaralzaman se întoarse către sultanul Armanos şi îi spuse:

Soţia mea Sett Budur mi-a răspuns că se învoieşte (ară de murmur, mărturisind că s-ar socoti fericită dacă ar fi nevoită să rămâie, precum a spus, chiar şi roabă a domniţei Haiat-Alnefus!

La vorbele acestea, sultanul Armanos se bucură până peste marginile bucuriei şi se duse numaidecât să stea, pentru acea împrejurare, în scaunul de domnie al judeţelor sale, şi porunci să se adune toţi vizirii, şi emirii, şi musaipii, şi mai-marii din împărăţie, şi le istorisi povestea lui Kamaralzaman şi a soţiei acestuia, Sete Budur, de la început până la sfârşit. Pe urmă le împărtăşi gândul său de a i-o da pe Haiat-Alnefus ca pe cea de a doua soţie lui Kamaralzaman, şi de a-l căftăni, cu acel prilej, sultan peste Insula de Abanos, în locul soţiei lui, sultana Budur. Şi toţi sărutară pământul dintre mâinile sale şi răspunseră:

— De vreme ce emirul Kamaralzaman este soţul sultanei Budur, care a stat mai întâi în scaunul acesta domnesc, îl primim cu bucurie să ne fie sultan, şi vom fi fericiţi să fim robii lui credincioşi!

La vorbele acestea, sultanul Armanos se cutremură de mulţumire până peste marginile mulţumirii, şi ceru numaidecât să fie chemaţi cadiii, martorii şi căpeteniile de frunte, şi să se scrie senetul de căsătorie al lui Kamaralzaman cu Haiat-Alnefus. Iar aceasta fu prilej de petreceri mari şi de ospeţe minunate, şi de sumedenie de vite junghiate pentru cei săraci şi nevoiaşi, şi de daruri pentru tot norodul şi pentru toată oastea. Încât nu rămase nimeni în împărăţie care să nu fi făcut urări de viaţă lungă şi de bucurie pentru Kamaralzaman şi pentru cele două soţii ale sale, Budur şi Haiat-Alnefus.

Iar Kamaralzaman, la rându-i, dovedi tot atâta dreptate în ocârmuirea împărăţiei câtă şi în a-şi mulţumi cele două soţii; căci îşi petrecea câte o noapte cu fiecare dintre ele, pe rând.

Cât despre Sett Budur şi Haiat-Alnefus, ele trăiră împreună într-o necurmată înţelegere desăvârşită, dăruindu-şi nopţile soţului lor, da păstrându-şi pentru ele ceasurile zilei.

După care Kamaralzaman trimise olăcari la părintele său, sultanul Şahraman, ca să-i povestească toate acele întâmplări fericite şi să-i spună că socotea să se ducă să-l vadă de îndată ce va fi cucerit de la nişte necredincioşi o cetate de pe ţărmul mării unde îi hăcuiseră pe locuitorii musulmani.

Într-accstca, sultana Budur şi sultana Haiat-Alnefus, plodite strălucit de Kamaralzaman, dăruiră soţului lor fiecare câte un fiu, frumos ca luna. Şi toţi trăiră într-o fericire desăvârşită, până la sfârşitul zilelor lor! Şi-aceasta-i povestea cea minunată cu Kamaralzaman şi cu Sett Budur.

Iar Şeherezada, zâmbind, tăcu.

Or, micuţa Doniazada, cea cu obrajii atâta de albi de obicei, se înroşise până peste poate, mai cu seamă la sfârşitul poveştii, iar ochii i se căscaseră de desfătare, de ispită şi totodată de ruşine, şi până la urmă îşi acoperi privirea cu amândouă mâinile, da uitându-se printre degete.

Încât, în vreme ce Şeherezada, ca să-şi dreagă glasul, îşi înmuia buzele într-o cupă rece cu sorbet de stafide, Doniazada bătu din palme şi strigă:

O, sora mea, ce păcat că povestea asta minunată s-a sfârşit aşa de repede! Este cea dintâi de felul acesta pe care o aud din gura ta. Şi nu ştiu de ce m-am roşit aşa!

Iar Şeherezada, după ce bău o înghiţitură, zâmbi din coada ochiului către surioara ei şi îi spuse:

Dar ce arc să mai fie când ai să auzi Povestea cu AluniţăDar nu am s-o istorisesc decât numai după gingaşa Poveste cu Frumosul-Fericit şi cu Frumoasa-Fericită\par la vorbele acestea, Doniazada sări în sus de bucurie şi de tulburare şi strigă:

O, sora mea! Mă rog ţie, spune mai întâi, înainte de a începe povestea cu Frumosul-Feri cit fi cu Frumoasa-Fericită, năsură numai cât i-am auzit numele,

Şi Şeherezada răspunse:

Păi, dulceaţa mea, Aluniţă este un flăcău!

Atunci sultanul Şahriar, a cărui mohorâre pierise de la cele dintâi cuvinte din povestea cu Sett Budur, pe care o ascultase de la început până la sfârşit cu mare luare-aminte, spuse:

O, Şeherezada, povestea asta cu Budur, sunt dator să-ţi mărturisesc, m-a fermecat şi m-a veselit şi, pe deasupra, m-a stârnit să cercetez mai de aproape ce este cu moda aceea despre care vorbea Sett Budur în proză şi în stihuri. Aşa că, dacă în poveştile pe care ni le făgăduieşti se află zugrăvită cu alte amănunte şi moda aceasta despre care eu habar nu am, poţi să începi numaidecât!

Dar în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.

Iar sultanul Şahriar gândi în cugetul său: „Pe Allah! Nu am s-o ucid decât după ce am să ascult şi alte amănunte despre moda cea nouă care mi se pare, gână acum, adumbrită de multă întunerecime şi de încâlceli!"

Dar în cea de a două sute treizeci şi şaptea noapte doniazada strigă:

— O, Şeherezada, sora mea, începe, mă rog ţie!

Iar Şeherezada îi zâmbi surorii sale, pe urmă se întoarse către sultanul Şahriar şi spuse: