POVESTEA CU FRUMOSUL-FERICIT şI CU FRUMOASA-FERICITĂ ¹

Se povesteşte – ci Allah este mai ştiutor – că era în cetatea Kufa ² un om care se socotea printre locuitorii cei mai bogaţi şi cei mai de frunte şi pe care îl chema Primăvară ³ .

Din cel dintâi an al lui de căsătorie, negustorul Primăvară simţi cum coboară asupra casei sale binecuvântarea Celui-Preaânalt odată cu naşterea unui fiu tare frumos, care veni pe lume surâzând. Încât îi puseră numele de Frumosul-Fericit ⁴ .

În cea de a şaptea zi de la naşterea fiului său, negustorul Primăvară se duse la sukul de robi ca să cumpere o slujnică pentru soţia sa. Când ajunse în târg, aruncă o privire roată asupra femeilor şi a băieţilor aduşi spre vânzare, şi văzu în mijlocul unei cete o roabă cu chipul dulce şi care o căra în spinare, strânsă cu o cingătoare lată, pe fetiţa ei adormită.

Negustorul Primăvară gândi atunci: „Allah e darnic!" şi se duse la misitiu şi îl întrebă:

Cât face roaba aceasta cu fata ei?

Misitiul răspunse:

Cincizeci de dinari, nici mai mult, nici mai puţin!

Primăvară spuse:

— O cumpăr! Scrie senetul şi ia banii!

Pe urmă, după ce scrisa se îndeplini pe clipă, negustorul Primăvară îi spuse cu blândeţe femeii:

— Vino după mine, fata mea!

Şi o duse la el acasă.

Când fiica socrului său îl văzu pe Primăvară că vine cu acea roabă, îl întrebă:

— O, fiu al unchiului meu, pentru ce cheltuiala asta de prisos? Întrucât eu, măcar că de-abia ridicată după lăuzie, pot să-ţi ţin casa ca şi înainte!

Negustorul Primăvară îi răspunse cu blândeţe:

— O, fiică a unchiului meu, am cumpărat-o pe roabă din pricina fetiţei pe care o cară în spinare şi pe care noi avem s-o creştem cu copilul nostru Frumosul-Fericit. Şi bine să ştii tu că dacă ai s-o judeci după cât am văzut din trăsăturile ci, copiliţa, când are să crească, nu va avea pereche ca frumuseţe în toate ţările Irakului şi ale Persiei şi ale Arabiei.

Atunci soţia lui Primăvară se întoarse spre roabă şi o întrebă cu bunătate:

— Cum te cheamă?

Ea răspunse:

— Mă cheamă îmbelşugate1, o, stăpână a mea!

Soţia negustorului fu bucuroasă toarte de numele acela şi spuse:

— Ţi se potriveşte, pe Allah! Dar pe fată cum o cheamă?

Ea răspunse:

— Norocire2.

Atunci soţia negustorului Primăvară, bucuroasă până peste poate, spuse:

— Drept să fie precum spui! Iar Allah, odată cu venirea ta, facă să dăinuiască norocirea şi îmbelşugarea 'La M. A. Salic: Taufic.

JLaM. A. Salic: Sad.

— Asupra celor care te-au cumpărat, o, chip de lumină!

După care se întoarse către soţul său Primăvară şi îl întrebă: întrucât este îndătinat ca stăpânii să dea un nume robilor pe care i-au cumpărat, cum gândeşti tu să se cheme fetiţa?

Primăvară răspunse:

— Cum ţi-o plăcea ţie!

Ea răspunse:

— Să-i dăm numele de Frumoasa-Fericită1!

Primăvară răspunse:

— Păi de bună seamă! Nu găsesc nimica împotrivă.

Şi copila, în felul acesta, fii numită Frumoasa-Fcricită şi fu crescută laolaltă cu Frumosul-Fericit, întocmai şi aidoma. Şi amândoi crescură alături, sporind zi de zi în frumuseţe; iar Frumosul-Fericit îi zicea FrumoaseiFericite „sora mea", iar ea îi zicea „fratele meu".

Când Frumosul-Fericit împlini cinci ani, se gândiră să-i sărbătorească tăierea-împrejur. Aşteptară pentru aceea praznicul naşterii Prorocului (asupra-i fie ruga şi mântuirea!), ca să dea acelei sfinte rânduieli toată strălucirea de frumuseţe care se cerea. Aşadar se săvârşi cu mare fală tăierea-împrejur a Frumosului-Fericit care, în loc să plângă, nu fu departe de a găsi treaba înveselitoare şi care, ca de altminteri în toate împrejurările, zâmbea dulce. Atunci se întocmi alaiul cel numeros şi falnic, alcătuit din toate rudele, prietenii şi cunoscuţii lui Primăvară şi ai fiicei unchiului său; apoi, cu prapurii şi cu tâmpinele în frunte, străbătu toate uliţele Kufei, iar Frumosul-Fericit sta cocoţat într-un polog roşu pe un catâr înfotăzat falnic cu atlazuri, iar lângă el şedea micuţa Frumoasa-Fcricită, care îl vântura cu o năframă de mătase. În urma pologului veneau prietenii, vecinii >i copiii care vrăjeau văzduhurile cu liu-liu-liu-urile lor 1 Li M. A. Salic: Num – Fcricirc, Bunăstare, Prosperitate.

De veselie, pe când vrednicul Primăvară ducea de căpăstru catârul mândru şi cuminte.

Când ajunseră acasă, oaspeţii îi făcură pe rând negustorului Primăvară urările lor, înainte de a pleca, spunând:

Binecuvântarea şi bucuria să te lumineze! Bucura-tc-ai o viaţă lungă de belşugul bucuriilor sufletului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a două sute treizeci fi opta noapte spuse:

— Bucura-te-ai o viaţă lungă de belşugul bucuriilor sufletului!

Pe urmă anii se scurseră cu bucurie, iar cei doi copii ajunseră la vârsta de doisprezece ani.

Atunci Primăvară se duse la fiul său FrumosulFericit, care se juca în tovărăşia Frumoasei-Fericite, şi îl luă dc-o parte şi îi spuse:

— Iacătă, o, copilul meu, că ai împlinit vârsta de doisprezece ani, mulţumită binecuvântării lui Allah! Încât, de astăzi, nu trebuie să-i mai spui soră Frumoasei fericite, întrucât sunt dator să-ţi sgun acum că Frumoasa Fericită este fata roabei noastre Îmbelşugare, măcar că noi am pus-o să crească împreună cu tine în acelaşi leagăn şi am socotit-o ca pe fata noastră. Pe deasupra, ea de-acuma trebuie să-şi acopere obrazul cu i aş macul, întrucât mama ei mi-a spus că Frumoasa-Fericită a ajuns săptămâna trecută la vârsta ei de măritiş. Încât maică-ta are să se îngrijească să-i găsească un soţ care să fie pentru noi un rob credincios.

L. A vorbele acestea, Frumosul-Fericit îi spuse părintelui său:

— De vreme ce Frumoasa-Fericită nu este soră cu mine, vreau s-o iau chiar eu de soţie!

Primăvară răspunse:

— Trebuie să cerem îngăduinţa de la mama sa!

Atunci Frumosul-Fericit se duse la maică-sa şi îi luă mâna şi i-o sărută şi o duse la frunte; pe urmă îi spuse:

— Vreau s-o iau pe Frumoasa-Fericită, fiica roabei noastre îmbelşugare, de soţie tainică.

Iar mama Frumosului-Fericit răspunse:

— Frumoasa-Fericită este a ta, copilul meu! Întrucât tatăl tău a cumpărat-o în numele tău!

Numaidecât Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară, alergă la sora lui de până aci şi o luă de mână şi o iubi, iar ea îl iubi şi ea, şi, chiar în scara aceea, se culcară împreună ca soţ şi soţie, fericiţi.

Apoi, starea aceea de lucruri neprecurmându-se nicicum, trăiră amândoi huzuriţi până peste poate, vreme de încă cinci ani binecuvântaţi. Încât, în toată cetatea Kufei, nu se dovedea copilă mai frumoasă, ori mai dulce, ori mai gingaşă decât soţia fiului lui Primăvară. Iot aşa nu se dovedi alta mai iscusită ori tot aşa de învăţată. Într-adevăr, Frumoasa-Fericită îşi închinase ceasurile ei de tihnă învăţării Coranului, a ştiinţelor, a frumoasei scrieri kufice şi a scrierii obişnuite, a literaturii şi a poeziei, a cântatului din lăute şi din ţimbale, şi ajunsese aşa de dibace la meşteşugul cântării, încât ştia să cânte în mai bine de cincisprezece glasuri felurite, şi putea, pornind doar de la cuvântul din stihul dintâi al unei cântări, să dealungească ceasuri în şir, ba chiar o noapte întreagă, mlădieri nesfârşite, care vrăjeau cu legănările şi cu trilurile lor.

Încât, de câte ori nu veniseră, Frumosul-Fericit şi roaba lui, Frumoasa-Fericită, în ceasurile de arşiţă, să şadă în grădina lor, pe marmura dimprejurul havuzului, unde răcoarea apei şi a pietrei îi pătrundea desfătător!

Acolo mâncau ei harbuji de soi, cu carne topitoare şi uşoară, şi migdale, şi alune, şi seminţe prăjite şi sărate, şi multe alte bunătăţi. Şi se opreau să miroasă trandafirii şi iasomiile, sau să procitească stihuri vrăjitoare. Şi atunci Frumosul-Fericit o ruga pe roaba lui să cânte; iar Frumoasa-Fericită îşi lua lăuta cea cu strunele puse în două, din care ştia să scoată nişte sunete fară asemuire cu nici un altul. Şi amândoi cântau stihuri pe rând, precum acestea dintre multe altele minunate: „Frumoaso, flori fi păsări plouă! Vă ritul Hai să ne aucă să umblăm pământul Către Bagdadul plin de minarete!" „Ba nu, emire-al meu! Colea-n grădină, Cu mâinile la ceafa, pe-ndelete, Sub palmii-nalţi de aur fi lumină, Doar tihna unui vis să ne desfete!" „Vino, copilo! Plouă nestemate Prin frunze-albastre; crengile se-ndoaie Ca arcuri în azur. Ah, minunat e! Ridică-te fi scutură şuvoaie De stropi ce ţi se rătăcesc prin plete!" „Ba nu, emire-al meu! Stai să te-mbete fnmiresmatu-mi sân ca floarea dulce! Ah, lasă pe genunchii-mi să se culce Drag capul tău! Şi-ascultă-n seară-aşa Cum cântă vântul lin: Ya leii la-la!"

Alte dăţi, cei doi tineri cântau stihuri precum acestea, îngânându-se numai cu dafful:

Sunt fericită fi uşoară ca dansatoarea-n danţ când zboară!

— Opriţi-vă suspinul pe flaut, buze moi!

Opriţi-vă sub deget, ţimbale dulci, fi voi! Staţi s-ascultaţi cum cântă pletofii palmieri, Ca nifte fete zvelte cu păru-n adieri; Se-ngână în surdină, iar şoapta frunzei lor Răspunde inserării fi vântului ufor. Ah, fericită-s fi ttfoară Ca dansatoarea-n danţ când zboară!

Soţia mea fară de pată, Mireasmă binecuvântată, La cântecul tău dulce vin pietrele jucând Şi singure se-aşazâ în zid măreţ, pe rând! Cel care zămislit-a pe-acest pământ iubirea îngăduie-ne pururi să soarbem fericirea, Soţia mea fară de pată, Mireasmă binecuvântată!

Şi iac-aşa îşi petreceau serile şi dimineţile, fiul lui Primăvară şi fiica îmbelşugării, într-o viaţă tihnită şi huzurită.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.

Dar în cea de a două sute treizeci fi noua noapte spuse:

—  Într-o viaţă tihnită şi huzurită.

Ci vai! Ceea ce stă tras pe fruntea omului de degetele lui Allah, mâna omului nu poate să şteargă; şi aripi dacă ar avea făptură, tot n-ar putea să scape de ursita ei.

Drept aceea, Frumosul-Fericit şi Frumoasa-Fericită avură de îndurat o vreme urgiile soartei. Dar, până la urmă, binecuvântarea de la naştere, pe care o aduseseră cu ei pe pământ, avea să-i izbăvească din amarul cel fară de liman.

Într-adevăr, valiul care ocârmuia cctatea Kufa în numele califului auzise de frumuseţea FrumoaseiFericite, soţia Fiului lui Primăvară, negustorul. Şi îşi zisese în cugetul său: „Trebuie să găsesc numaidecât un mijloc de a pune mâna pe Frumoasa-Fericită pe care toţi mi-o laudă pentru desăvârşirile şi meşteşugul ei la cântat! Ar fi un dar împărătesc de făcut stăpânului meu, emirul drept-credincioşilor, Abd El-Malck ben-Mcruan!" într-o zi, aşadar, valiul de la Kufa hotărî să-şi pună în fapr gândul; şi porunci să vină la el o bătrână tare telpiză care, de obicei, era însărcinată cu cumpăratul şi cu dăscălitul aparte al roabelor copile. Şi îi spuse: îţi cer să te duci acasă la negustorul Primăvară şi s-o cauţi pe roaba fiului său, tânăra pe care o cheamă Frumoasa-Fericită, despre care se spune că este atâta de iscusită la meşteşugul cântării, şi atâta de frumoasă! Şi trebuie să mi-o aduci aici, într-un chip ori într-altul, întrucât vreau s-o trimit ca peşcheş califului Abd El-Malek.

Şi bătrâna răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Şi plecă îndată ca să se gătească de ducă.

Dimineaţa, de la întâiul ceas, se îmbrăcă în haine de pănura şi îşi petrecu pe după gât un ditamai şirag de mătănii, întocmit dintr-un potop de mărgele, îşi atârnă la brâu o tigvă cu apă, luă în mână o cârjă şi porni cu pas ostenit spre casa lui Primăvară, oprindu-se din vreme în vreme ca să suspine cu evlavie:

— Mărire lui Allah! Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Nu este ajutor decât întru Allah! Allah este mare!

Şi nu conteni aşa pe tot lungul drumului, spre deplina încredinţare a trecătorilor, până ce ajunse la poarta locuinţei lui Primăvară. Bătu la poartă, rostind:

— Allah e darnic! O, Milostivule! O, Binefăcătorii le!

Atunci veni să-i deschidă portarul, care era un moşneag falnic, slujitor bătrân al lui Primăvară. O văzu pe baba cea cucernică şi, după ce o cercetă, nu întrezări pe faţa ei pecetea vreunei evlavii, ba dimpotrivă! Şi, la rându-i, nici el nu-i fu pe plac babei, care îi aruncă o privire poncişă. Şi portarul simţi cu sufletul acea privire şi, ca să izgonească piaza rea, rosti în gând: „Cele cinci degete de la mâna mea stângă în ochiul tău drept, şi celelalte cinci de la dreapta în ochiul tău stâng!" Pe urmă, cu glas tare, o întrebă:

— Ce vrei, babo?

Ea răspunse:

— Sunt o biată bătrână care nu are altă grijă decât pe cea a rugăciunii. Or, întrucât văd că se apropie ceasul de rugăciune, aş vrea să intru în casa voastră ca să-mi fac datorinţele în ziua asta sfântă!

Preacinstitul portar se burzului şi îi spuse cu glas repezit:

— Tulea! Aici nu e nici geamie, nici paraclis! Ci e casa negustorului Primăvară şi a fiului său Frumosul-Fericit!

Bătrâna răspunse:

— Ştiu prea bine! Dar se află vreo geamie ori vreun paraclis mai vrednic de rugăciune decât casa binecuvântată a lui Primăvară şi a nului său Frumosul-Fericit? Şi să mai ştii, o, portar cu chip veştejit, că eu sunt o femeie cunoscută la Damasc, în saraiul emirului dreptcredincioşilor. Şi am purces să cercetez sfintele locuri şi să mă rog aici pe la toate colţurile vrednice de închinăciune.

Şi portarul îi răspunse:

— Prea bine dacă eşti cuvioasă, da asta nu-i pricină să intri aici. Urmează-ţi calea pe care ai purces!

Dar baba se ţinu tare, şi atâta de îndelung stărui, până ce larma glasului ei răzbătu la urechile Frumosului Fericit, care ieşi să-şi dea seama de pricina gâlcevii, şi o auzi pe bătrână spunându-i portarului:

Cum poţi să opreşti o bătrână de seama mea să intre în casă la Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară, când toate porţile cele mai păzite ale emirilor şi ale maimarilor îmi sunt oricând larg deschise?

Când auzi vorbele acestea, Frumosul-Fericit zâmbi, după feleşagul său, şi o rugă pe bătrână să intre. Atunci baba merse după el şi ajunseră împreună în iatac la Frumoasa-Fericită. Ii ură bună pace în chipul cel mai simţit şi, dintr-o ochire, rămase năuca de frumuseţea ei. Când Frumoasa-Fericită o văzu pe sfânta bătrână că intră, grăbi să se ridice în cinstea ei şi îi întoarse urarea cu cinstire şi îi spuse:

Venirea ta să ne fie de piază bună, măicuţă! Binevoieşte a te odihni!

Şi ea îi răspunse:

— Ceasul de rugăciune stă să bată, copila mea. Îngăduie-mi să mă rog!

Şi se întoarse pe dată spre Mecca, şi se aşeză ghemuită a rugă. Şi şezu aşa până scara, fară să se mişte, şi nimeni nu cuteza s-o tulbure dintr-o îndeletnicire atâta tic dumnezeiască. Şi de altminteri ca însăşi era aşa de». Ufundată în cucernicie, încât nu băga de seamă nimic «lin ce se petrecea împrejurul ei.

Într-un sfârşit, Frumoasa-Fericită se înviteji oleacă şi se apropie sfioasă şi îi spuse cu glas dulce şi cuviincios:

— Maică, odihneşte-ţi genunchii, măcar un ceas!

Bătrâna răspunse:

— Acela care nu-şi trudeşte trupul pe lumea aceasta, nu poate năzui la tihna hărăzită celor neprihăniţi şi aleşi de dincolo!

Frumoasa-Fericită, întăriră în credinţă până peste poate, urmă:

— Rugămu-ne ţie, o, maică a noastră, cinstcştc-ne masa cu lumina ta şi primeşte să împărţi cu noi pâinea şi sarea.

Ea răspunse:

— M-am juruit să ajunez, copila mea. Nu pot să-mi calc jurământul. Încât nu te mai îngrija de mine şi du-te la soţul tău. Voi, cei care sunteţi tineri şi frumoşi, mâncaţi şi beţi şi fiţi fericiţi.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute patruzecea noapte spuse:

— Voi, cei care sunteţi tineri şi frumoşi, mâncaţi şi beţi şi fiţi fericiţi!

Atunci Frumoasa-Fericită se duse la stăpânul ei şi îi spuse:

— O, stăpâne al meu, mă rog ţie, du-te şi juruieşte-o pe sfânta aceea să-şi aleagă ca locuinţă dc-aci înainte casa noastră, întrucât faţa ei topită de cucernicie are să ne lumineze căminul!

Frumosul-Fericit răspunse:

— Fii liniştită! I-am pregătit într-o odaie anume un aşternut nou şi o saltea, precum şi ibric şi un lighean. Şi nimeni nu are s-o tulbure.

Cât despre babă, aceasta îşi petrecu toată noaptea rugându-se şi citind cu glas tare din Coran. Pe urmă, la luminat de ziuă, se ridică şi se duse la Frumosul-Fericit şi la iubita lui şi le spuse:

— Am venit să-mi iau bun-rămas de la voi. Aibă-vă Allah întru paza sa!

Dar Frumoasa-Fericită îi spuse:

— O, maică a noastră, cum poţi să ne laşi aşa fară nici o părere de rău, când noi amândoi ne şi bucuram să nc vedem casa binecuvântată pe totdeauna de venirea ta, şi când îţi pregătisem odaia cea mai bună unde să-ţi îndeplineşti sfintele datorinţe fară a fi tulburată?

Baba răspunse:

— Allah să vă ocrotească pe amândoi şi să deştearnă asupră-vă darurile şi milele sale! De vreme ce mila musulmană ţine în inima voastră un loc atâta de ales, sunt bucuroasă să fiu adăpostită de găzduirea voastră. V-aş ruga numai să-i spuneţi portarului vostru, care are un chip atâta de acru şi de puţin binevoitor, să nu se mai împotrivească a mă lăsa să intru aici la ceasul când voi putea! Acuma mă duc să cercetez locurile sfinte de la Kufa, pe unde am să mă închin lui Allah ca să vă răsplătească după bunătatea voastră; pe urmă am să mă întorc să mă dedulcesc cu găzduirea voastră!

Apoi plecă, în vreme ce amândoi îi luau mâinile şi şi le duceau la buze şi la frunte.

Ah, sărmană Frumoasa-Fericită, dacă ai fi ştiut tu pricina pentru care baba aceea de catran intrase în casa ta, şi gândurile negre pe care le clocea împotriva fericirii şi a tihnei tale! Dar cine-i acela care poate să ghicească cele ascunse şi să dezvăluiască viitorul?

Afurisita de babă ieşi aşadar şi se îndreptă către saraiul valiului şi se înfăţişă dinaintea lui pe dată. Atunci el o întrebă:

— Ei, ce ai făcut, o, deznodătoareo de pânze de păianjen, o, mult iscusită şi fară de seamăn vicleană?

Baba spuse:

— Orice aş face, o, stăpâne al meu, nu sunt decât ucenica ta şi oblăduita luminilor tale. Iacătă! Am văzut-o pe tinerica Frumoasa-Fericită, roaba fiului lui Primăvară. Pântecele plodirii n-a mai zămislit vreodată o frumuseţe asemenea!

Valiul strigă:

— Ya Allah!

Bătrâna urmă:

— E întocmită din desfătări! E un ştiubei neprecurmat de gingăşii şi de farmece neprihănite!

Valiul strigă:

— O, ochi al meu! O, zvâcnet al inimii mele!

Bătrâna urmă:

— Dar ce ai mai zice când i-ai auzi sunetul glasului, mai proaspăt ca şopotul apei sub o boltă vuitoare? Ce ai mai face când i-ai vedea ochii de antilopă şi privirile sfioase?

El strigă:

— Nu aş putea decât să mă minunez de ele cu toată minunarea, întrucât, precum ţi-am spus, am hărăzit-o stăpânului nostru, califul. Grăbeşte dară cu izbândă!

Ea spuse: îţi cer pentru aceasta un răspas de o lună întreagă.

El spuse: la-ţi acest răspas, da să fie cu folos! Iar la mine ai să găseşti o mărinimie de care ai să fii mulţumită. Iacătă, de început, o mic de dinari ca arvună a bunăvoinţei melc!

Şi bătrâna înghesui mia de dinari la cingătoare şi purcese din ziua aceea să bată nesmintit pragul casei Frumosului-Fericit şi a Frumoasei-Fericite, iar ei la rându-le îi dovedeau din zi în zi tot mai multă cinstire şi preţuire.

Or, starea aceea ncprccurmându-se nicidecum, baba ajunse sfetnica statornică a casei. Aşa că într-o zi îi spuse Frumoasei-Fericite:

Copila mea, rodirea încă nu ţi-a cercetat tinerele vintre. Nu vrei să mergi să cerem binecuvântare de la sfinţii cucernici, de la şeicii iubiţi de Allah, de la pustnicii şi de la înţelepţii care sunt în legătură cu Preaînaltul? Fachirii aceia, copila mea, îmi sunt prieteni. Eu îi cunosc şi le ştiu puterea cea mare pe care o au de a săvârşi minuni şi de a îndeplini lucrurile cele mai uluitoare în numele lui Allah. Vindecă orbii şi ologii, înviază morţii, plutesc prin văzduh, umblă pe apă. Cât despre rodirea femeilor, acesta este harul cel mai mărunt cu care i-a miluit Allah! Iar tu vei dobândi acest folos numai cât să te atingi de poala hainei lor, ori să săruţi mărgelele de la mătăniile lor!

La vorbele acestea ale bătrânei, Frumoasa-Fericită simţi în sufletul ei cum se zbate dorul de rodire, şi îi spuse bătrânei:

— Trebuie să-i cer stăpânului meu Frumosul-Fericit îngăduinţa de a ieşi. Să aşteptăm întoarcerea lui.

Dar baba răspunse:

— Spune-i numai soacră-tii, atâta ajunge.

Atunci tânăra nevastă se duse la soacră-sa, mama Frumosului-Fericit, şi îi spuse:

— Te juruiesc pe Allah, o, stăpână a mea, să-mi dai îngăduinţa să plec cu această sfântă bătrână ca să mă duc să-i cercetez pe prietenii lui Allah, la sfântul lor lăcaş. Şi îţi făgăduiesc că am să fiu aici îndărăt până a nu sosi stăpânul meu, Frumosul-Fericit.

Atunci soţia lui Primăvară răspunse:

— Fata mea, gândeşte-te la supărarea stăpânului tău dacă s-ar întoarce şi nu te-ar găsi! Are să-mi spună: „Cum de a putut Frumoasa-Fericită să iasă aşa, fară îngăduinţa mea? Este întâia oară când i se întâmplă asta!" în clipita aceea, baba se băgă în vorbă şi spuse către mama Frumosului-Fericit:

— Pe Allah! Dăm numai o roată iute pe la locurile sfinte, şi nici baremi nu am s-o las să stea să se hodinească şi am s-o şi aduc îndărăt fară de zăbavă.

Atunci mama Frumosului-Fericit se învoi cu plecarea, măcar că tot suspinând.

Aşadar baba o luă pe Frumoasa-Fericită şi o duse drept la un chioşc din grădina saraiului, o lăsă acolo numai o clipită, şi alergă să-1 vestească de sosirea ei pe valiu, care se şi duse numaidecât la chioşc.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute patruzeci fi una noapte spuse:

Valiul se şi duse numaidecât la chioşc şi rămase înlemnit în prag, aşa de uluit fu de frumuseţea aceea.

Când îl văzu intrând pe insul acela străin, FrumoasaFericită sc grăbi să-şi acopere faţa şi izbucni deodată în suspine; şi căuta cu ochii o ieşire ca să fugă, dar degeaba.

Atunci, cum bătrâna nu se mai arăta nicidecum, Frumoasa-Fericită nu mai avu nici o îndoială că afurisita o vânduse, şi îşi aduse aminte unele vorbe pe care i le spusese portarul cel cuminte despre ochii plini de prefăcătorii ai cuvioasei.

Cât despre valiu, odată încredinţat că FrumoasaFericită era chiar aceea pe care o vedea în faţa lui, ieşi încuind uşa şi se duse să dea nişte porunci grabnice; scrise o scrisoare către califul Abd El-Malek bcn-Meruan, şi dete scrisoarea şi copila în seama căpeteniei străjilor sale, poruncindu-i să purceadă numaidecât la drum către Damasc.

Atunci căpetenia străjilor o luă cu sila pe FrumoasaFericită, o sui pe o cămilă sprintenă, încălccă şi el dinaintea ei şi, urmat de câţiva robi, plecă în graba marc către Damasc.

Cât despre Frumoasa-Fericită, pe tot drumul îşi ascunse capul sub iaşmac şi suspină în tăcere, fară a lua seama nici la opriri, nici la hurducături, nici la popasuri ori la plecări. Iar căpetenia străjilor nu putu să scoată de la ea nici o vorbă şi nici un semn, şi-aşa până ce ajunseră la Damasc.

Încât, fară a zăbovi, se duse drept la saraiul emirului drept-credincioşilor, dete roaba şi scrisoarea în seama căpeteniei odăiaşilor, luă dovada de primire şi se întoarse la Kufa precum venise.

A doua zi, califul intră în haremul său şi le înştiinţă pe soţia şi pe sora sa de venirea roabei celei noi, spunându-le:

Valiul de Ia Kufa mi-a trimis peşcheş o roabă tânără; şi îmi scrie ca să-mi spună că acea roabă, cumpărată de el, este o fiică de domn, răpită din ţara ei de nişte negustori de robi.

Şi soţia îi răspunse:

Allah sporească-ţi bucuria şi milele sale!

Iar sora califului întrebă:

Cum o cheamă? Este oacheşă ori albă?

Califul răspunse:

— Încă nu am văzut-o.

Atunci sora califului, pe care o chema Sett Zahia, întreba de iatacul în care se afla copila şi se duse numaidecât s-o vadă. O găsi frântă în două, cu faţa arsă de soare şi scăldată în lacrimi; şi era aproape leşinată.

La priveliştea aceea, Sett Zahia, care avea inima duioasă, fu cuprinsă de milă şi se duse lângă copilă şi o întrebă:

— De ce plângi, surioară? Tu nu ştii că aici eşti la adăpost şi că viaţa îţi va fi uşoară şi fară de griji? Unde ai fi putut să cazi mai bine decât în saraiul emirului drept-credincioşilor?

La vorbele acestea, fata roabei îmbelşugare ridica ochii uluiţi şi întrebă:

— Păi, o, stăpână a mea, oare în care cetate mă afiu, dacă aici este saraiul emirului drept-credincioşilor?

Sett Zahia răspunse: în cetatea Damascului. Ce, nu ştiai? Şi negustorul care te-a vândut nu ţi-a spus că ai fost cumpărată pentru califul Abd El-Malek ben-Meruan? Păi da, sora mea, de-acum înainte eşti aici, în stăpânirea emirului drept-credincioşilor, iar eu sunt sora lui. Aşa că şterge-ţi lacrimile şi spune-mi cum te cheamă.

La vorbele acestea, copila nu mai putu să-şi oprească lacrimile care o sugrumau şi suspină:

— O, stăpână a mea, în ţara mea mi se spunea Frumoasa-Fericită!

Cum sfârşi spusele acestea, intră califul. Veni la Frumoasa-Fericită, zâmbind cu bunătate, şezu lângă ea şi îi spuse:

— Ridică-ţi iaşmacul de pe faţă, o, copilo!

Dar Frumoasa-Fericită, în loc să-şi dezvelească faţa, numai la asemenea gând se şi înspăimântă de tot şi îşi trase pânza până sub bărbie, cu mâna tremurând. Iar califul nu vroi să se supere pentru o faptă atâta de nemaipomenită şi spuse către Sett Zahia:

— Ţi-o încredinţez pe copila aceasta şi nădăjduiesc că în câteva zile ai s-o deprinzi cu tine şi ai s-o îmbărbătezi şi ai s-o faci mai puţin sfioasă.

Pe urmă mai aruncă o privire asupra Frumoasei Fericite şi nu putu să vadă, în afară de hainele în care sta strâns înfăşurată, decât încheieturile de la pumnişorii ei gingaşi. Dar şi numai ceea ce văzu era de ajuns ca să-1 facă s-o îndrăgească până peste poate: nişte pumnişori aşa de minunat întocmiţi nu puteau să fie decât de la o frumuseţe desăvârşită! Şi plecă.

Atunci Sett Zahia o luă pe Frumoasa-Fericită şi o duse la hammamul din sarai, şi o îmbrăcă, după scaldă, în nişte haine tare frumoase, şi îi înfipse în păr mai multe rânduri de mărgăritare şi de nestemate; pe urmă şezu în tovărăşia ei toată ziua, căutând s-o deprindă cu ea. Şi Frumoasa-Fericită, măcar că era tare nedumerită de cinstirile pe care i le dovedea sora califului, nu izbutea să-şi curme lacrimile şi nu voia nici să dezvăluiască pricina mâhnirilor sale. Întrucât îşi zicea că acest lucru nu i-ar schimba nicidecum triştea. Aşa că îşi păstră numai pentru ea ascuţimea durerii şi se mistui mai departe, zi şi noapte, cu atâta alean, încât nu după multă vreme căzu bolnavă greu; şi se pierdu orice nădejde de a o mai tămădui, după ce se încercaseră asupra ei hakimii cei mai vestiri de la Damasc.

Cât despre Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară, iacătă! Pe seară se întoarse acasă şi, după tabietul lui, se tolăni pe divan şi strigă:

— O, Frumoasă-Fericită!

Dar, pentru întâia oară, nimeni nu-i răspunse. Atunci sc ridică repede şi o chemă a doua oară:

— O, Frumoasă-Fericită!

Dar nimeni nu răspunse; şi nimeni nu îndrăzni să intre. Căci toate roabele sc ascunsescră şi niciuna nu cuteza să se clintească. Atunci Frumosul-Fericit porni spre iatacul mamei sale şi intră buzna: şi o găsi pe maică-sa stând jos, tristă toată, cu mâna pe obraz şi pierdută în gânduri. La priveliştea aceea, îngrijorarea lui nu făcu dccât să sporească, şi o întrebă cu spaimă pe maică-sa:

— Unde este Frumoasa-Fericită?

Dar, drept orice răspuns, soţia lui Primăvară izbucni în lacrimi; şi pe urmă suspină:

— Ocrotească-ne Allah, o, copilul meu! FrumoasaFericită, în lipsa ta, a venit să-mi ceară îngăduinţă să iasă cu bătrâna ca să se ducă, precum mi-a spus, să-1 cerceteze pe un sfânt mii care săvârşeşte minuni. Şi încă nu s-a întors. Ah, fiul meu, inima mea nu mai ştie ce este liniştea de când cu venirea acelei bătrâne în casa noastră. Nici portarul nostru, sluga bătrână şi credincioasă care ne-a crescut pe toţi, nici el nu s-a uitat vreodată la ea cu ochi tihnit! Întruna mi se părea că bătrâna aceea are să ne aducă nenorocirea cu preaîndelungile ei rugăciuni şi cu privirile ei cele atâta de viclene!

Dar Frumosul-Fericit îi curmă vorba ca s-o întrebe:

— Când anume a ieşit Frumoasa-Fericită?

Ea răspunse:

— Astăzi dis-de-dimineaţă, după ce ai plecat la suk.

Şi Frumosul-Fericit strigă:

— Iacătă, maică, la ce ne slujeşte să ne schimbăm datinile şi să le dăm femeilor nişte slobozenii cu care habar nu au ce să facă şi care nu pot să le fie decât păgubitoare! Ah, maică, pentru ce i-ai îngăduit FrumoaseiFericite să plece? Cine ştie pe unde s-o fi rătăcit ori dacă nu o fi căzut în vreo apă, ori dacă vreun minaret nu s-o fi prăbuşit peste ea? Ci am să dau fuga la valiu ca să-1 îndatorez să purceadă numaidecât în căutarea ei!

Şi Frumosul-Fericit, scos din fire, alergă la saraiul vizirului, iar valiul îl primi, fară a-l lăsa să aştepte, din cinstire pentru tătânele său Primăvară, care era socotit printre navabii cei mai de frunte din cetate. Şi FrumosulFericit, fară ca baremi să mai zăbovească în temenelilc neabătute ale salamalecului, îi spuse valiului:

— Roaba mea a plecat azi-dimineaţă din casa mea, însoţită de o bătrână pe care o găzduisem la noi. Am venit să te rog să mă ajuţi s-o caut.

Valiul luă un glas plin de luare-aminte şi răspunse:

— Păi negreşit, fiul meu! Nu mă dau în lături de la nici o osteneală, din cinstire faţă de vrednicul tău părinte. Du-te de-o caută din partea mea pe căpetenia agiilor şi deşterne-i treaba. Este un om grozav de priceput şi plin de sârg, care, fară nici o îndoială, arc să vă găsească roaba în puţine zile de-aci.

Atunci Frumosul-Fericit alergă la căpetenia de carauli şi îi spuse:

— Vin la tine din partea valiului, ca s-o găseşti pe roaba mea care a plecat de-acasă.

Ceauşul agiei, stând jos pe chilim, cu picioarele încrucişate sub el, pufni de vreo două, trei ori, şi întrebă:

— Şi cu cine a plecat?

Frumosul-Fericit răspunse:

— Cu o bătrână care arată aşa şi aşa. Şi bătrâna este îmbrăcată cu pănură şi poartă Ia gât nişte mătănii cu boabele fară de număr.

Şi căpetenia agiei spuse:

— Pe Allah! Spune-mi unde se află bătrâna şi mă duc pe dată să-ţi aduc roaba!

La vorbele acestea, Frumosul-Fericit răspunse:

— Păi ştiu eu unde se află baba? Şi aş mai fi venit aici dacă ştiam locul unde se află?

Capul de aeie îşi mută împleticiunea picioarelor aducându-le sub el altminteri, şi spuse:

— Fiul meu, nu este decât numai Allah cel Atoateştiutorul care să vadă lucrurile cele nevăzute!

Atunci Frumosul-Fericit, zădărât până peste poate, strigă:

— Pe Prorocul! Numai pe tine te fac răspunzător de belea! Şi, dacă va trebui, am să mă duc la valiu, şi chiar la emirul drept-credincioşilor, ca să-i lămuresc în privinţa ta!

Celălalt răspunse:

— Poţi să te duci unde ţi se pare că e bine! Eu n-am învăţat vrăjitoria de a vedea lucrurile cele ascunse!

Atunci Frumosul-Fericit se întoarse la valiu şi îi spuse:

— Am fost la căpetenia de agii şi s-a petrecut cutare şi cutare lucru.

Şi valiul spuse:

— Nu este cu putinţă! Hei, străjeri, duceţi-vă şi aduceţi-mi-l pe plodul ăla de câine!

Iar când acela sosi, valiul îi spuse: îţi poruncesc să faci cercetările cele mai amănunţite ca s-o găseşti pe roaba Frumosului-Fericit, fiul lui Primăvară! Trimite-ţi călăraşii în toate părţile; dă fuga tu însuţi şi caută peste tot; că trebuie s-o găseşti!

Şi, estimp, îi făcu cu ochiul să nu săvârşească nimic; pe urmă se întoarse spre Frumosul-Fericit şi îi spuse: în ce te priveşte, fiule, vreau ca de aci înainte să nu-ţi mai ceri roaba decât de la barba mea! Şi dacă, cine ştie (căci se poate întâmpla orice), roaba nu are să se găsească, am să-ţi dau chiar eu, în locul ei, zece fecioare de vârsta huriilor, cu sâni tari şi cu şolduri vârtoase şi întemeiate ca nişte bucăţi de piatră! Şi am să-1 silesc şi pe căpetenia de agii să-ţi dea tor aşa din haremul lui zece roabe tinere, la fel de neprihănite ca şi ochiul meu! Numai linişteşte-ţi sufletul, întrucât ştii bine că soarta îţi păstrează pururea ceea ce îţi este menit, şi că, pe de altă parte, nu poţi să ai niciodată ceea ce soarta nu ţi-a sorocit.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a doua sute patruzeci şi doua noapte spuse:

Nu poţi să ai niciodată ceea ce soarta nu ţi-a sorocit!

Atunci Frumosul-Fericit îşi luă rămas-bun de la valiu şi se întoarse acasă deznădăjduit, după ce rătăci toată noaptea în căutarea Frumoasei-Fericitc. Încât a doua zi fu nevoit să zacă la pat, pradă unei slăbiciuni până peste fire şi unei arşiţi care nu făcu alta decât să sporească zi de zi, pe măsură ce îşi pierdea şi bruma de nădejde în privinţa căutărilor poruncite de valiu. Iar doctorii chemaţi la patul lui răspunseră:

— Boala nu are alt leac decât întoarcerea soţiei sale!

Într-acestea, sosi în cetatea Kufa un persian tare priceput la doctoriceală, la meşteşugul leacurilor, la citit în stele şi în nisipuri ghicitoreşti. Şi negustorul Primăvară grăbi să-1 poftească să vină la fecioru-său. Atunci învăţatul persian, după ce fu întâmpinat cu cele mai alese cinstiri de către Primăvară, se duse la Frumosul-Fericit şi îi spuse:

— Dă-mi mâna!

Şi îi luă mâna, îi pipăi bătăile sângelui o bună bucată de vreme, se uită cu luare-aminte la faţa lui, pe urmă zâmbi, şi se întoarse spre negustorul Primăvară să-i spună:

— Boala fiului tău stă în inima lui!

Şi Primăvară răspunse:

— Pe Allah! Drept grăieşti, o, hakimule!

Învăţatul urmă:

— Iar boala are ca pricină pierderea unei fiinţe dragi. Ei bine, cu ajutorul puterilor cele tainice, am să vă spun locul unde se află acuma făptură aceea!

Şi, sfârşind spusele acestea, persianul se ghemui pe vine jos, scoase dintr-un sac o pungă cu nisip pe care îl întinse dinaintea lui; pe urmă înfipse în mijlocul nisipului cinci pietre albe şi trei pietre negre, le înşiră pe un rând, apoi pe două rânduri, apoi pe trei rânduri, se uită la ele rostind nişte cuvinte pe limba persienească, şi spuse:

— O, voi cei care mă ascultaţi, să ştiţi că făptură aceea se află în ceasul de-acum la Bassra!

Pe urmă se răzgândi şi spuse:

— Nu! Cele trei râuri pe care le văd aici m-au amăgit. Făptura se află la ceasul de-acum la Damasc, într-un sarai mare, şi în aceeaşi stare de zăcăşie ca şi fiul tău, o, strălucitule negustor!

La vorbele acestea, Primăvară strigă:

— Şi ce ni se cade să facem, o, preacinstitule hakim? Îndură-tc şi ne lămureşte, şi nu vei avea a te plânge de zgârcenia lui Primăvară. Întrucât, pe Allah! Am să-ţi dau cât să trăieşti în belşug vreme de trei vieţi de om!

Şi persianul răspunse:

— Liniştiţi-vă amândoi sufletele şi să vi se învioreze pleoapele şi să vă acopere ochii fară de griji! Căci mă însărcinez să-i adun iarăşi la un loc pe cei doi tineri, iar treaba este încă şi mai lesne de făcut decât ţi-ai închipui tu!

Pe urmă adăugă, grăind către Primăvară:

— Scoate de la brâu patru mii de dinari!

Şi Primăvară se desfăcu numaidecât la cingătoare şi înşiră dinaintea persianului patru mii de dinari, şi încă o mie de dinari. Şi persianul spuse:

Acuma, că avem cu ce să înfruntăm toate cheltuielile, pe dată am să purced la drum către Damasc, luându-l cu mine şi pe fiul tău! Şi, de-o vrea Allah, avem să ne întoarcem cu aceea pe care o iubeşte!

Pe urmă se întoarse spre flăcăul întins pe pat şi îl întrebă:

— O, fiu al preacinstitului Primăvară, cum te cheamă?

El răspunse:

— Frumosul-Fericit!

Persianul spuse:

— Ei bine, Frumosule-Fericit, scoală-tc, şi sufletul să-ţi fie izbăvit de orice grijă, întrucât poţi din chiar ceasul de-acum să şi socoţi că ţi s-a risipit boala!

Şi Frumosul-Fericit, schimbat dintr-odată de înrâurirea cea bună a hakimului, se sculă şi şczu aşa. Iar hakimul urmă: întăreşte-ţi bărbăţia şi inima. Alungă toate grijile. Mănâncă, bea şi dormi! Şi, peste o săptămână, odată ce ţi se vor întoarce puterile, am să vin să te iau ca să fac călătoria cu tine.

Şi îşi luă rămas-bun de la Primăvară şi de Ia Frumosul-Fericit şi se duse să se gătească şi el de plecare.

Atunci Primăvară îi dete fiului său alte cinci mii de dinari şi îi cumpără nişte cămile pe care puse să se încarce mărfuri bogate şi mătăsuri de Kufa, cele atâta de frumoase la culoare, şi îi dete cai pentru el şi pentru alaiul lui. Apoi, când trecu săptămâna, cum FrumosulFericit urmase arătările învăţatului şi se simţea de minune, Primăvară socoti că fiul său putea fară de nici o supărare să bată drumul Damascului. Aşadar FrumosulFericit îşi luă rămas-bun de la tatăl său, de la maică-sa, de la îmbelşugare şi de la portar şi, însoţit de urările pe care toate braţele alor săi le chemau asupra capului său, plecă din Kufa împreună cu învăţatul persian.

Or, Frumosul-Fericit, la vremea accca, ajunsese la desăvârşirea tinereţii, iar cei şaptesprezece ani ai lui îi înveleau cu un puf de mătase obrajii rumeiori; ceea ce ii facca nurii mai ademenitori, încât nimeni nu putea să sc uite la el fară să se oprească vrăjit. Iar cărturarul persian nu zăbovi mult până a se lăsa dovedit de puterea cea desfătata a nurilor flăcăului, şi îl îndrăgi din tot sufletul, într-adevăr, şi se lipsi pe sine, cat ţinu călătoria, de orice înlesnire, în folosul băiatului. Şi, dacă îl vedea mulţumit, era fericit până peste fire.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute patruzeci fi treia noapte spuse:

Şi, dacă îl vedea mulţumit, era fericit până peste fire. În atare împrejurări, călătoria fu voioasă şi fară osteneală, şi ajunseră astfel la Damasc.

Numaidecât cărturarul persian se duse cu FrumosulFericit la sukul cel mare şi închirie, pe clipă pe dată, o prăvălie mare pe care puse s-o facă tot atunci ca nouă. Pe urmă puse să se facă nişte rafturi zarife, aşternute cu catifea, pe care îşi orândui frumos şipurile sale cele scumpe, dictamele, balsamurile, prafurile, zemurile închise în cristaluri, teriacurile cele tari păstrate în aur lamur, găvanele de farfuriu persienesc cu străluciri ca de mademuri în care dospeau alifiurile cele vechi întocmite din fiertura de la trei sute de buruieni rare; şi între borcanele cele pântecoase, ţevării şi alambicuri, puse astrolabul de aur.

După care se îmbrăcă în caftanul de vraci şi se împodobi cu ditamai turbanul său cu şapte rotocoale, apoi se îngriji să-1 îmbrace şi pe Frumosul-Fericit, care urma să-i slujească de ucenic, întocmind leacurile, pisând în piuliţe, croind punguţe şi scriind leacurile arătate de vraci. Drept aceea, îl îmbrăcă el însuşi cu o cămaşă de mătase albastră şi cu o bundă de caşmir, îi pctrecu pe după şolduri un şorţ de mătase vişinie pe care jucau nişte fire de aur, şi îi spuse să-i stea în preajmă. Apoi îi zise:

— O, Frumosule-Fericit, din clipita de-acum trebuie să-mi spui tată, iar eu am să-ţi spun fiul meu, ca să nu dibăcească locuitorii din Damasc că între noi ar fi ceva ce pricepi tu!

Şi Frumosul-Fericit răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Or, dc-abia se deschisese prăvălia în care persianul urma să-i primească pe bolnavi, că şi năpădiră din toate părţile locuitorii cu ghiotura, unii ca să-şi arate beteşugul, alţii numai ca să se minuneze de frumuseţea flăcăului; şi toţi erau năuciţi şi vrăjiţi totodată când îl auzeau pe Frumosul-Fericit cum vorbea cu hakimul pe limba persienească, de care ei habar nu aveau şi pe care o găseau desfătătoare în gura preafrumosului ucenic. Dar ceea ce ducea până peste fire uluirea oaspeţilor era felul cum ghicea hakimul persian bolile.

Într-adevăr, învăţatul se uita câteva clipite în albul ochilor bolnavului care venise la el, apoi îi da un ol mare şi îi spunea:

— Pişă-te!

Şi bolnavul se pişa în bocal, iar persianul ridica bocalul în dreptul ochilor şi îl cerceta, apoi spunea:

— Tu ai cutare şi cutare lucru!

Şi bolnavul întotdeauna striga:

— Pe Allah! Este adevărat!

Ceea ce făcea ca toată lumea să ridice mâinile spunând:

— Ya Allah! Ce învăţat de-a mirărilea! Nu am mai auzit să se fi pomenit vreodată una ca asta! Cum de-o putea să cunoască aşa bolile după ud?

Încât nu are cum să fie de mirare că doctorul persian ajunse vestit în câteva zile printre toţi mai-marii şi bogătanii pentru priceperea lui nemaipomenită, şi că zvonul despre toate minunile lui ajunse şi la urechile califului şi ale surorii sale El-Sett Zahia.

Aşa, într-o zi, pe când hakimol şedea jos în mijlocul prăvăliei şi dicta un leac Frumosului-Fericit care sta lângă el şi ţinea calamul în mână, o preacinstită hanâmă, călare pe un măgar cu şa de atlaz roşu înstelat cu nestemate, se opri la uşă, legă frâul măgarului de inelul de aramă care împodobea oblâncul şăii, apoi îi făcu semn învăţatului să vină şi s-o ajute să descalece. El se ridică numaidecât cu mare grabă, sări s-o ia de mână şi o ajută să descalece de pe măgar şi să intre în prăvălie, unde o rugă să şadă, după ce Frumosul-Fericit îi puse la îndemână o pernă, zâmbind cuviincios.

Atunci hanâma scoase de sub izar un bocal plin cu ud şi îl întrebă pe persian:

— Chiar tu eşti, preacinstitule şeic, vraciul venit de la Irak-Ajami ca să săvârşească minuni de tămăduiri la Damasc?

El răspunse:

— Este chiar robul tău, da!

Ea spuse:

— Nimeni nu este rob, decât numai lui Allah! Află, dar, o, dascăle neasemuit întru ştiinţă, că în bocalul acesta este lucrul la care tu te pricepi, şi care este al unei cadâne, măcar că încă fecioară, de-a stăpânului nostru, emirul drept-credincioşilor. Vracii de aici nu au putut să dovcdească pricina bolii care a doborât-o la pat din cea dintâi zi a venirii ei la sarai, încât El-Sett Zahia, sora stăpânului nostru, m-a trimis să-ţi aduc bocalul ca să dovedeşti pricina cea nedovedită.

La vorbele acestea, hakimul răspunse:

— O, stăpâna mea, se cere să-mi spui numele acelei bolnave, ca să pot să-mi fac socotclile şi să aflu temeinic ccasul cel mai potrivit când să-i dau să bea leacurile.

Hanâma răspunse:

— O cheamă Frumoasa-Fcricită.

Atunci hakimul începu să înşiruie pe o bucată de hârtie pe care o ţinea în mână sumedenie de socoteli, unele cu cerneală roşie, altele cu cerneală verde. Pe urmă făcu socoata cifrelor roşii şi pe cea a cifrelor verzi, le adună şi spuse:

— O, stăpâna mea, am dovedit ce boală are! Este o suferinţă cunoscută sub numele de zbaterea băierilor inimii.

La vorbele acestea, hanâma se minună:

— Pe Allah! Este adevărat! Întrucât băierile inimii ei se zbat atâta de tare, încât le şi auzim!

Hakimul urmă:

— Ci am trebuinţă, înainte de a hotărî leacurile, să ştiu din ce ţară este bolnava. Este un lucru de mare însemnătate, întrucât numai aşa voi şti, odată ce-mi voi fi făcut socotelile, urmarea uşurătăţii aerului ori a greutăţii lui asupra băierilor bolnavei. Pe deasupra, ca să judec starea în care sc află băierile ci gingaşe, trebuie să ştiu de asemenea de câtă vreme se află la Damasc şi ce vârstă anume are?

Hanâma răspunse:

— A fost crescută, pare-se, la Kufa, cetatea Irakului; este în vârstă de şaisprezece ani, întrucât s-a născut, după câte ne-a spus, în anul în care a ars sukul de la Kufa. Cât despre venirea ei la Damasc, a venit numai de câteva săptămâni.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a două sute patruzeci şi patra noapte spuse:

— A venit numai de câteva săptămâni.

La vorbele accstca, învăţatul persian îi spuse Frumosului-Fericit, a cărui inimă bătea ca o piuă:

— Fiul meu, întocmeşte leacurile cutare şi cutare, după învăţul lui Ibn-Sina, la pontul şapte.

Atunci hanâma se întoarse spre flăcău, pe care începu să-1 cerceteze mai cu luare-aminte, ca să-i spună după câteva clipe:

— Pe Allah! O, copilul meu, bolnava tare ţi se mai aseamănă, iar chipul său este tot atât de frumos şi de dulce ca şi al tău!

Pe urmă îi zise învăţatului:

— Spune-mi, o, prea-alese persian, flăcăul acesta este fiul sau robul tău?

El răspunse:

— Este fiul meu, preacinstită hanâmă, şi robul tău!

Iar hanâma cea bătrână, peste poate de măgulită de toate acele talâmuri, răspunse:

— Chiar că nu ştiu de cc se cade să mă minunez mai mult aici, de ştiinţa ta, o, strălucitule hakim, ori de urmaşul tău!

Pe urmă tăifăsui mai departe cu cărturarul, pe când Frumosul-Fericit isprăvea de întocmit punguţele cu leacuri şi le punea într-o cutie în care strecură un răvăşcl prin care, în câteva cuvinte1, îi da de ştire FrumoaseiFericite despre venirea lui la Damasc, cu hakimul persian. După care pecetlui cutia şi scrise pe capacul ei numele lui şi locul unde se afla, cu litere kufice, pe care locuitorii de la Damasc nu ştiau să le citească, da care erau lesne de priceput de către Frumoasa-Fcricită care ştia bine şi scrierea arăbească obişnuită şi tot atâta de 1 La M. A. Salic, nu serie decât versuri:

Doar o privire, numai una de fi-ar trimite-asupra-mi Num, Djuml însăţi mi-ar părea o ciumă. Sad' pacoste ieşiră-n drum! Spuneau: „S-o uiţi, că-n! Ocu-i multe ţi mai frumoase vor apare!" cu le-am răspuns:» Ci ea nu are în lumea-ntreagă-asemănare!" (*Joc de cuvinte, bazat pe semnificaţia numelor: Djuml = frumuseţe, Sad = noroc.) bine şi pe cea kufică. Iar hanâma luă cutia, puse zece dinari de aur pe tejgheaua hakimului, îşi luă rămas-bun de la amândoi şi plecă spre a se duce drept la sarai, unde grăbi să suie la bolnavă.

O găsi cu ochii pe jumătate închişi şi scăldaţi în lacrimi la colţurile pleoapelor, ca întotdeauna. Se duse lângă ea şi îi spuse:

— Ah, fata mea! Fie ca leacurile acestea să-ţi aducă tot atâta bine câtă desfătare mi-a stârnit mie chipul celui care le-a făcut. Este un flăcău frumos ca îngerii, iar prăvălia în care şade este un loc al desfătărilor. Iacătă cutia pe care mi-a dat-o pentru tine.

Atunci Frumoasa-Fericită, ca să nu sc lepede de darul adus, întinse mâna, luă cutia şi aruncă o privire pierdută spre capac; şi deodată se schimbă la chip când văzu cuvintele scrise cu litere kufice: „Sunt FrumosulFericit, fiul lui Primăvară de la Kufa".

Dar avu destulă tărie asupra sufletului său ca să nu leşine ori să sc dea în vileag. Şi îi spuse bătrânei hanâme, zâmbind:

— Spui că este un flăcău frumos? Cum arată?

Ea răspunse:

— Este o îngemănare de atâtea desfătări, încât îmi este peste putinţă să ţi-l zugrăvesc! Are nişte ochi! Şi nişte sprâncene! Ya Allah! Da ce vrăjeşte sufletul este o aluniţă pe care o are la colţul din stânga al gurii şi o gropiţă care i sc adânceşte, când zâmbeşte, pe obrazul drept.

La vorbele acestea, Frumoasa-Fericită nu mai avu nici o îndoială că acela nu ar fi stăpânul ei preaiubit, şi ii spuse bătrânei hanâme:

— Dacă-i aşa, fie ca acel chip să fie vestitor de bine! I) ă-mi leacurile.

Şi le luă zâmbind, şi le înghiţi dintr-odată. Şi tot atunci văzu şi răvaşul, pe care îl desfăcu şi îl citi. Atunci sări jos din pat şi strigă:

— Maica mea cea bună, simt că m-am vindecat. Leacurile acestea sunt făcătoare de minuni. O, ce zi binecuvântată!

Şi bătrâna se minună:

— Da! Pe Allah! Asta-i o binecuvântare de la CelPreaânalt!

Şi Frumoasa-Fericită adăugă:

— Mă rog ţie, grăbeşte de-mi adu de mâncat şi de băut, că simt că mor de foame după aproape o lună de când n-am putut să mă ating de nimic!

Atunci bătrâna, după ce porunci să i se aducă Frumoasei-Fericite, de către roabe, nişte tablale pline cu tot soiul de fripturi, de poame şi de băuturi, grăbi a se duce să-i dea de ştire califului despre vindecarea roabei, mulţumită priceperii hakimului persian. Şi califul spuse:

Mergi degrabă şi du-i din partea mea o mie de dinari!

Şi bătrâna grăbi a îndeplini porunca, după ce însă trecu pe la Frumoasa-Fericită care îi dete şi ea un dar pentru hakim într-o cutie pecetluită.

Când ajunse la prăvălie, hanâma cea bătrână îi înmână cei o mie de dinari hakimului, iar cutia o dete Frumosului-Fericit, care o deschise şi citi cele ce se aflau în ea. Dar atunci tulburarea lui fu aşa de mare, încât izbucni în hohote de plâns şi se prăbuşi leşinat; căci Frumoasa-Fcricită, într-un răvaş, îi istorisea pe scurt toată păţania şi răpirea, din porunca valiului, şi trimiterea ei ca peşcheş la califul Abd El-Malek, la Damasc.

La priveliştea aceea, hanâma cea bună îl întrebă pe vraci:

— Dar oare pentru ce a leşinat fiul tău, după ce a izbucnit mai întâi în plâns?

El răspunse:

— Dar cum ai vrea, o, preacinstito, să fie altminteri, de vreme ce roaba Frumoasa-Fericită, cea pe care am lecuit-o, este bunul chiar al aceluia pe care îl crezi fiul meu şi care nu este altcineva decât fiul vestitului negustor Primăvară de la Kufa? Iar venirea noastră la Damasc nu a avut alt rost decât căutarea tinerei FrumoasaFericită, care a pierit într-o zi, răpită de o afurisită de babă cu ochi vânzaşi! Încât, o, maică a noastră, ne punem în bunăvoinţa ta nădejdea noastră cea mai scumpă, şi suntem încredinţaţi că avem să te vedem cum ne ajuţi să dobândim îndărăt bunul nostru cel mai sfânt!

Pe urmă adăugă:

— Şi, ca zălog al îndatorinţei noastre, iacătă, de început, cei o mie de dinari de la calif. Sunt ai tăi! Iar viitorul arc să-ţi dovedească, pe deasupra, că mulţumită pentru milele tale arc în inima noastră un loc de cinste.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a doua sute patruzeci şi cincea noapte spuse:

— Mulţumită pentru milele tale arc în inima noastră un loc de cinste!

Atunci hanâma cea bună grăbi mai întâi să-1 ajute pe vraci să-1 facă pe Frumosul-Fericit să-şi vină în simţiri şi îi spuse:

— Puteţi să vă bizuiţi pe bunăvoinţa şi pe credinţa mea.

Şi îi lăsă spre a se duce numaidecât la FrumoasaFericită, pe care o găsi cu chipul strălucind de bucurie şi de sănătate. Se apropie de ea zâmbind şi îi spuse:

— Fata mea, pentru ce nu ai avut dintru început încredere în maica ta? Dar şi câtă dreptate ai avut să-ţi plângi toate lacrimile sufletului că erai despărţită de stăpânul tău, Frumosul-Fericit cel chipeş, fiul lui Primăvară de la Kufa!

Şi, întrucât văzu uimirea copilei, se grăbi să adauge:

— Tu, fata mea, poţi să te bizui pe toată tăinuirea şi pe credinţa mea de mamă faţă de tine. Mă juruiesc ţie că am să te împreun iarăşi cu cel care îţi este drag, măcar de-ar fi să-mi primejduiesc şi viaţa! Aşa că linişteşte-ţi sufletul şi las-o pe bătrână să facă pentru binele tău după priceperea ei!

Plecă apoi de la Frumoasa-Fericită, care îi sărută mâinile plângând de bucurie, şi se duse să întocmească o legătură în care puse nişte haine femeieşti, nişte giuvaieruri şi toate fleacurile trebuitoare pentru o străvestire din cap până în picioare, şi se întoarse la prăvălia hakimului, unde îi făcu semn FrumosuluiFericit să vină cu ea mai de-o parte. Atunci FrumosulFericit o duse în fundul prăvăliei, după perdea, şi află de la ea ce socoteli îşi făcuse, socoteli pe care le găsi chibzuite desăvârşit, şi se lăsă călăuzit după acea socoată pe care i-o înfăţişase ea.

Aşa că hanâma cea de treabă îl îmbrăcă pe Frumosul Fericit cu hainele femeieşti pe care le adusese, şi îi alungi ochii cu kohl, şi îi spori cu negreală aluniţa de pe obraz; pe urmă îi petrecu nişte brăţări pe după încheieturile mâinilor şi îi înfipse nişte giuvaieruri în părul acoperit cu un văl de Mossul; şi, când sfârşi, mai aruncă o privire asupra înfăţişării lui, şi găsi că era răpitor aşa, şi cu mult mai frumos decât toate femeile din saraiul califului laolaltă. Şi îi spuse atunci:

— Binecuvântat fie Allah în făpturile sale! Acuma, fiul meu, ţi se cade să iei umbletul fetelor încă fecioare, să nu calci decât cu paşi mărunţei, aruncându-ţi şoldul drept înainte şi repezind îndărăt şoldul stâng, tremurându-ţi totodată uşurel fundul cu isteciune. Mai întâi încearcă oleacă atari tertipuri, până a pleca!

Atunci Frumosul-Fericit, în prăvălie, începu să încerce acele mişcări şi le săvârşi în asemenea chip, încât hanâma strigă:

— Maşallah! Femeile ar putea să nu se mai laude de-acuma! Ce legănări minunate de şolduri şi ce zvâcnituri strălucite! Ci, pentru ca treaba să fie minunată întru totul, se cere să dai feţei o închipuire mai galeşă, înclinându-ţi oleacă mai mult capul şi privind cu coada ochiului. Aşa! E minunat! Acuma poţi să vii după mine.

Şi plecă împreună cu el la sarai.

Când ajunseră la uşa de intrare de la latura hotărâtă haremului, căpetenia hadâmbilor le ieşi înainte şi spuse:

— Nici o fiinţă străină nu poate intra fară poruncă. Mume de la emirul drept-credincioşilor. Îndărăt dară cu fata asta, ori mai bine, dacă vrei, intră tu singură!

Dar bătrâna hanâma spuse:

— Ce-ai făcut cu minţile tale, o, cunună a străjerilor? Iu cel de obicei însăşi dulceaţa şi curtenia, iei acuma un glas care nu se potriveşte nicidecum cu înfăţişarea ta aleasă! Ori tu nu ştii, o, dăruitule cu purtări alese, că roaba aceasta este roaba sultanei Zahia, sora stăpânului nostru califul, şi că Sett Zahia, dacă ar auzi de lipsa ta de cinstire faţă de roaba ei dragă, nu ar pregeta să poruncească să fii dat afară, ba chiar să şi pună să fii descăpăţânat? Şi numai tu ai fi astfel pricina nenorocirii tale!

Pe urmă hanâma se întoarse către Frumosul-Fericit ii spuse:

— Haide, roabă! Dă uitării lipsa aceasta de cinstire a ceauşului nostru, şi mai cu seamă să nu-i spui nimic stăpânei tale! Hai! Vino!

Şi îl luă de mână şi îl pofti să intre, pe când cl îşi pleca galeş capul când la dreapta, când la stânga, aruncând un zâmbet din ochi căpeteniei hadâmbilor, care clătina din cap.

Odată ajunşi în curtea haremului, hanâma îi spuse Frumosului-Fericit:

— Fiul meu, ţi-am pregătit o odaie chiar înlăuntrul haremului, şi de aici până acolo ai să te duci singur. Ca s-o găseşti, vei intra pe uşa de colca, vei străbate sala ce se va înfăţişă dinaintea ta, vei face o cotitură la stânga, apoi una la dreapta, vei număra apoi cinci uşi şi o vei deschide pe cea de a şasea: aceea este de la odaia ce ţi s-a pregătit şi unde va veni la tine Frumoasa-Fericită, la care mă duc să-i dau de ştire. Şi mă însărcinez atunci că am să vă scot pe amândoi din sarai fară a trezi luareaaminte a străjerilor şi hadâmbilor.

Atunci Frumosul-Fericit intră în harem, şi, tulburat cum era, greşi drumul: făcu o cotitură la dreapta, apoi la stânga pe o sală lungă în rând cu cealaltă, şi intră în cea de a şasea odaie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a două sute patruzeci fi ţasea noapte spuse:

În cea de a şasea odaie.

Sc pomeni astfel într-o sală largă, cu o boltă uşoară deasupra şi cu pereţi împodobiţi cu versete scrise în litere de aur cc sc înşiruiau peste tot, înlănţuite într-o sumedenie de rânduri desăvârşite; pereţii erau căptuşiţi cu mătase trandafirie, ferestrele adumbrite cu nişte perdele subţiri şi străvezii, iar pe jos erau aşternute chilimuri uriaşe de la Korasan şi de la Caşmir; pe sofale erau rânduite bocale cu poame şi, de-a dreptul pe chilimuri, se înşiruiau tablalele acoperite cu peşchire ocrotitoare pe sub care se ghiceau, după rotunjimile şi după miresmele lor minunate, acele zumaricale vestite, desfătări pentru gâtlejurile cele mai năzuroase, şi pe care numai Damascul, dintre toate cetăţile Răsăritului şi ale lumii întregi, ştia să le înzestreze cu însuşirile acelea atâta de ispititoare.

Or, Frumosul-Fericit era departe de a-i da prin gând ce-i hărăziseră în sala aceea puterile cele neştiute.

În mijlocul sălii, era un jilţ învelit în catifea, şi altceva nimic; încât Frumosul-Fericit, necutczând să mai dea îndărăt, de frică să nu fie găsit rătăcind pe săli, se duse şi şezu în jilţ şi îşi aşteptă soarta.

Nu şezu aşa decât dc-abia câteva clipite, când deodată un foşnet de mătăsuri îi ajunse la ureche, răsfrânt de bolta sălii, şi văzu intrând pe una din uşile lăturalnice o femeie tânără, cu înfăţişare împărătească, îmbrăcată cu hainele ei de casă, fară iaşmac pe faţă ori năframă pe cap; şi era urmată de o roabă copilă, cu picioarele desculţe, şi care avea pe cap nişte flori şi ţinea în mână o lăută din lemn de sicomor. Iar hanâma aceea nu era alta decât Sett Zahia însăşi, sora emirului drept-credincioşilor.

Când Sett Zahia însăşi văzu făptură aceea învăluită în iaşmac şezând în sală, sc duse la ea cu drăgălăşenie şi o întrebă:

— Cine eşti tu, o, străino pe care nu te cunosc? Şi de ce stai înfăşurată aşa cu iaşmacul în harem, unde nici un ochi obraznic nu arc cum să te vadă?

Ci Frumosul-Fericit, care grăbise să se ridice în picioare, nu îndrăzni să îngaime o vorbă şi luă hotărârea să se prefacă mut. Şi Sett Zahia îl întrebă:

— O, copilă cu ochi frumoşi, de ce nu răspunzi? Dacă eşti cumva vreo roabă alungată din sarai de fratele meu, emirul drept-credincioşilor, grăbeşte de-mi spune şi am să pun o vorbă bună pentru tine, întrucât califul îmi împlineşte toate voile.

Ci Frumosul-Fericit nu cuteză să îngaime nici un răspuns. Iar Sett Zahia gândi că muţenia aceea va fi având ca pricină faptul că se afla acolo roaba cea micuţă, cu ochii holbaţi, uitându-se a mirare la fiinţa învăluită în iaşmac şi atâta de sfioasă. Aşa că spuse:

— Du-te, micuţa mea şi stai dinaintea uşii, ca să nu laşi pe nimeni să intre în sală aici.

Şi, după ce micuţa ieşi, veni lângă Frumosul-Fericit, care se simţi îmboldit să se strângă şi mai tare în izarul lui, şi îi spuse:

— Spune-mi, acuma, copilo, cine eşti, şi spune-mi cum te chcamă, şi pricina venirii tale în sala aceasta în care nu intru decât eu şi emirul drept-credincioşilor? Poţi să-mi vorbeşti cu mâna pe inimă, întrucât te găsesc fermecătoare, şi ochii tăi îmi plac tare mult! Da! Chiar că te găsesc răpitoare, micuţa mea.

Şi Sett Zahia, care îndrăgea peste poate fecioarele albe şi gingaşe, până a aştepta răspunsul, o şi cuprinse pe fată pe după mijloc, trăgând-o către ea, şi îşi duse mâna la sânii ei, ca s-o alinte, totodată descopcindu-i rochia cu mâna cealaltă. Dar rămase uluită când văzu că pieptul fetei era neted ca al unui băiat! Dintru-ntâi se trase îndărăt, apoi se apropie iarăşi şi vru să-i salte rochia, ca să cerceteze treaba mai limpede.

Când văzu mişcarea aceea, Frumosul-Fericit socoti mai cuminte să vorbească şi, luând mâna sultanei Zahia, şi-o duse la buze şi grăi:

— O, stăpâna mea, mă încredinţez întru totul în seama bunătăţii tale şi mă pun sub aripa ta, cerându-ţi ocrotirea!

Sett Zahia spuse:

— Ţi-o dăruiesc întru totul. Vorbeşte!

El spuse:

— O, stăpâna mea, nu sunt fată; sunt FrumosulFericit, fiul lui Primăvară de la Kufa. Şi, dacă am venit aici, cu primejdia vieţii mele, am făcut-o cu gândul de-a o găsi pe soţia mea, Frumoasa-Fericită, roaba pe care valiul de la Kufa mi-a răpit-o ca s-o trimită peşcheş emirului drept-credincioşilor. Pe viaţa Prorocului nostru, o, stăpână a mea, ai milă de robul tău şi de soţia lui!

Şi Frumosul-Fericit izbucni în plâns.

Şi Sett Zahia o şi chemase pe roaba micuţă şi îi spusese:

— Fugi repede, drăguţa mea, la iatacul FrumoasciFericite şi spune-i: „Te cheamă stăpâna mea Zahia!"

Pe urmă se întoarse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar în cea de a două sute patruzeci şi şaptea noapte spuse:

Pe urmă se întoarse către Frumosul-Fericit şi îi spuse:

— Linişteşte-ţi sufletul, tinere. Nu are să ţi se întâmple decât lucruri de bine!

Or, estimp, hanâma cea bună se dusese la FrumoasaFericită şi îi spusese:

— Vino după mine, fata mea. Stăpânul tău multiubit este în odaia pe care i-am pregătit-o!

Şi o duse, galbenă de tulburare, în odaia în care gândea că are să-1 găsească pe Frumosul-Fericit. Încât marc le fii durerea şi spaima când nu-l găsiră acolo; iar bătrâna spuse:

— De bună seamă că trebuie să se fi rătăcit pe săli! Întoarce-te, copila mea, în iatacul tău, în vreme ce cu am să mă duc să-1 caut!

Şi taman atunci intră şi roaba copilă la FrumoasaFericită, pe care o găsi tremurând toată şi galbenă, şi îi spuse:

— O, Frumoasa-Fcricită, stăpâna mea Sett Zahia te cheamă!

Atunci Frumoasa-Fericită nu mai avu nici o îndoială în ce priveşte pieirea ei şi a mult-iubitului ei, şi o urmă, clătinându-sc, pe copilita cea gingaşă şi desculţă.

Dar de-abia intrase în sală, că sora califului şi veni la ea, cu zâmbetul pe buze, o luă de mână şi o duse la Frumosul-Fericit, care sta tot înfăşurat în iaşmac, spunându-le amândurora:

— Iacătă fericirea!

Şi cei doi tineri se cunoscură pe clipă şi căzură leşinaţi unul în braţele celuilalt.

Atunci sora califului, ajutată de roaba cea micuţă, îi stropi cu apă de trandafiri, îi făcu să-şi vină în simţiri şi îi lăsă singuri. pe urmă se întoarse, peste un ceas, şi îi găsi stând jos, îmbrăţişaţi strâns, şi cu ochii plini cu totul de fericire şi de îndatorinţă faţă de bunătatea ei. Şi le spuse:

Acuma ni se cade să sărbătorim întâlnirea noastră, bând împreună pentru dăinuirea în veci a fericirii voastre!

Şi numaidecât, la un semn, roaba cea micuţă şi zâmbitoare umplu pocalele cu un vin ales, şi le aduse dinaintea lor. Băură, iar Sett Zahia lc spuse:

— Tare vă mai iubiţi, copiii mei! Încât, de bună seamă că trebuie să ştiţi şi nişte stihuri minunate despre dragoste şi nişte cântece frumoase despre îndrăgostiţi.

Mi-ar plăcea să vă aud cântându-mi câte ceva! Luaţi lăuta asta! Şi, rând pe rând, faceţi să-i răsune sufletul cântăreţ!

Atunci Frumosul-Fericit şi Frumoasa-Fericită sărutară mâinile surorii califului, şi după ce struniră lăuta, cântară, când unul, când altul, strofele acestea minunate:

1M. A. Salic, mai întâi cântă Num versurile următoare:

De-abia se stinseseră cele de pe urmă sunete ale cântecului pe buzele Frumoasei-Fericite, topite de fericire, că deodată perdelele sc şi trascră la o parte şi califul însuşi intră în sală.

La vederea lui, tustrei săriră în picioare şi sărutară pământul dintre mâinile lui. Iar califul le zâmbi tuturora şi veni să şadă jos în mijlocul lor pe chilim, şi porunci roabei copile să toarne vin şi să aducă pocalele. Pe urmă spuse:

— Să bem ca să sărbătorim astfel întoarcerea Frumoasei Fericite Ia sănătate!

Şi ridică pocalul de aur şi rosti:

— De dragul ochilor tăi, o, Frumoasă-Fericită!

Şi bău încetişor. Puse apoi pocalul jos şi, luând aminte la roaba cea cu iaşmacul pe faţă, pe care nu o cunoştea, o întrebă pe soră-sa:

— Dar cine este tinerica asta al cărei chip îmi pare aşa de frumos sub iaşmacul subţire?

Sett Zahia răspunse:

— Este o prietenă a Frumoasei-Fericite, de care nu poate să se despartă; că nu poate nici să mănânce, nici să bea cu mulţumire dacă nu o ştie lângă ea1.

Atunci califul trase la o parte vălul flăcăului şi rămase uluit de frumuseţea lui! Frumosul-Fericit într-adevăr încă nu avea un fir de păr pe obraji, ci numai un pufuşor care aşternea o umbră vrăjitoare pe albeaţa feţei, Iară a mai pune la socoteală şi stropul de muşc care îi zâmbea nurliu pe bărbie.

După care Nime ia lăuta şi cântă la rându-i:

— O, cel cărui i-am dat via fă-mi, iar el sufletu-mi s/d fie! Când am vrut s-o iau acasă nu am mai avut tărie! Dă-i râvnita izbăvire celui ars de dor fi chin. Pană ce nu vine moartea cu cernitul ei suspin!

1 La M. A. Salic, sora califului adaugă:

Încât califul, răpit până peste poate, strigă:

— Pe Allah! O, Zahia, chiar din astă-seară vreau s-o iau de cadână şi pe fata accasta proaspătă, şi am să-i rânduiesc, ca şi Frumoasei-Fcricite, un iatac vrednic de frumuseţea ei şi o nacafa aidoma cu cea a soţiei mele legiuite!

Şi Sett Zahia răspunse:

— Negreşit, o, fratele meu, copila este vrednică de tine!

Pe urmă adăugă:

— Tocmai mi-a venit în minte să-ţi înfăţişez o poveste pe care am citit-o într-o carte scrisă de unul dintre cărturarii noştri1.

Şi califul întrebă:

— Şi care-i povestea?

Sett Zahia spuse:

— Află, o, emire al drept-credincioşilor, că trăia în cetatea Kufa un flăcău pe care îl chema Frumosul Fericit, fiul lui Primăvară.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

1 La M. A. Salic, înainte de expunerea pildei, toţi cei de faţă sc delectează cu băuturile, iar sora califului procitcştc nişte versuri:

După care cântă Num:

Dar în cea de a doua sute patruzeci și opta noapte spuse:

Un flăcău pe care îl chema Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară. Era stăpânul unei roabe tare frumoase, pe care o iubea şi care îl iubea şi ea, întrucât amândoi fuseseră crescuţi împreună în acelaşi leagăn şi se bucuraseră unul de altul încă din cele dintâi vremuri ale tinereţii lor. Şi au fost fericiţi ani în şir, până ce într-o zi vremea s-a întors împotriva lor, răpindu-i unul de lângă celălalt. Şi o babă a slujit de unealtă a nenorocirii soartei crunte. Ea a răpit-o pe tânăra roabă şi a dat-o pe mâna valiului cetăţii, care s-a grăbit s-o trimităpeşcheş sultanului. Dar fiul lui Primăvară, când a anat de pieirea celei pe care o iubea, nu avu tihnă până ce nu o găsi chiar în saraiul sultanului, în inima haremului. Dar chiar în clipita când amândoi se bucurau de întâlnirea lor şi vărsau lacrimi de fericire, sultanul intră în sala în care se găseau şi îi prinse laolaltă. Mânia lui fu până peste margini şi, fară a mai căuta să lumineze împrejurarea, porunci să li se taie capetele la amândoi, pe clipă pe dată! Or – urmă Sett Zahia – întrucât cărturarul care a scris povestea nu ne dă şi părerea sa despre hotărârea sultanului, aş vrea, o, emire al drept-crcdincioşilor, să-ţi cer părerea ta despre fapta acelui sultan, şi să ştiu ce ai fi făcut tu în locul lui, în acele împrejurări!

Emirul drept-credincioşilor, Abd El-Malek benMeruan, răspunse fară a şovăi:

— Sultanul acela ar fi trebuit să se ferească a hotărî cu atâta pripeală, şi ar fi făcut mai bine să-i fi iertat pe cei doi tineri, şi anume pentru trei pricini: cea dintâi este că cei doi tineri se iubeau temeinic şi de multă vreme; cea de a doua este că ei, la ceasul acela, erau oaspeţi ai acelui sultan, întrucât se aflau în saraiul lui; iar cea de-a treia este că un sultan nu trebuie să hotărască decât cu chibzuinţă şi cu grijă. Socot aşadar că sultanul acela a săvârşit o faptă nevrednică de un sultan adevărat!

La vorbele acestea, Sett Zahia se aruncă la genunchii fratelui ei şi strigă1:

— O, cârmuitorule al drept-credincioşilor, tu, fară să ştii, ai judecat singur în hotărârea ce urmează s-o împlineşti! Te juruiesc pe amintirea sfântă a marilor noştri strămoşi şi a slăvitului nostru tată neprihănit, să fii drept în pricina pe care am să ţi-o înfăţişez!

Şi califul, uluit, îi spuse suroră-sii:

— Poţi să-mi vorbeşti cu toată încrederea. Dar ridică-te!

Şi sora califului se ridică şi se întoarse către cei doi tineri şi le spuse:

— Sculaţi-vă în picioare!

Şi ei se sculară în picioare, iar Sett Zahia îi spuse fratelui ei:

— O, emire al drept-credincioşilor, fata aceasta atâta de dulce şi atâta de frumoasă, care este acoperită cu acest iaşmac, nu este altcineva decât Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară. Iar Frumoasa-Fericită este accca care a fost crescută împreună cu el şi care a ajuns mai târziu soţia lui! Iar răpitorul ei nu este altul decât valiul de la Kufa, pe care îl cheamă Ben-Yusuf El-Thekafi. Acela a 1 La M. A. Salic. Mai întâi cântă Num, la îndemnul surorii califului, stihurile acestea:

Minţit în scrisoarea în care îţi spunea că a cumpărat o roabă pe o mie de dinari. Îţi cer pedepsirea lui şi iertarea acestor doi tineri atâta de vrednici de iertare. Dăruieşte-mi viaţa lor, aducându-ţi aminte că sunt oaspeţii tăi şi că se află adăpostiţi la umbra ta!

La vorbele acestea ale suroră-sii, califul spuse:

— Negreşit! Nu am năravul să-mi întorc vorba!

Pe urmă se întoarse către Frumoasa-Fericită şi o întrebă:

O, Frumoasă-Fericită, adevereşti că acesta este chiar stăpânul tău, Frumosul-— Fericit?

Ea răspunse:

— Tu spui, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor!

Iar califul încheie:

— Va dau îndărăt pe unul celuilalt!

După care se uită la Frumosul-Fericit şi îl întrebă:

— Dar poţi măcar să-mi spui cum ai izbutit să răzbaţi aici şi să afli că Frumoasa-Fericită se află în saraiul meu?

Frumosul-Fericit răspunse:

— O, cmire al drept-credincioşilor, dăruieşte-i robului tău câteva clipite de luare-aminte şi are să-ţi istorisească toată povestea lui!

Şi numaidecât îi deşternu califului toată întâmplarea, de Ia început până la sfârşit, fară să sară peste nici un amănunt.

Califul rămase uluit până peste poate şi vru să-1 vadă pe hakimul persian care săvârşise o faptă atâta de-a mirărilea; şi îl căftăni hakim al saraiului său din Damasc, şi îl năpădi cu huzmeturi şi cu cinstiri. pe urmă îi opri pe Frumosul-Fericit şi pe Frumoasa-Fericită în saraiul său vreme de şapte zile şi de şapte nopţi, unde dete în cinstea lor nişte ospeţe mari, şi îi trimise la Kufa încărcaţi cu daruri şi cu falnicii. Şi îl mazili pe valiul de dinainte şi căftăni în locul lui pe Primăvară, tatăl FrumosuluiFericit. Şi-aşa trăiră cu toţii fericiţi până peste fire, vreme de-o viaţă lungă şi desfătată.

Când Şeherezada îşi conteni vorba, sultanul Şahriar strigă:

— Şeherezada, povestea asta m-a vrăjit, iar stihurile mai ales m-au încântat până peste poate. Dar chiar că sunt tare nedumerit că nu am aflat aici amănuntele despre moda aceea de dragoste de care îmi pomeneai!

Iar Şeherezada zâmbi a râde uşurel şi spuse:

— O, norocitule sultan, chiar acele amănunte făgăduite se află în Povestea cu Aluniţă, pe care o păstrez să ţi-o istorisesc, dacă tot nu ai somn!

Iar sultanul Şahriar strigă:

— Ce spui tu, o, Şeherezada! Păi, pe Allah! Tu nu ştii că, fie şi cu primejdia de a muri de somn, vreau să ascult Povestea cu Aluniţă?

Dar în clipita aceea, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi amână povestea pe a doua zi.